Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Ţicău, poliţiştii şi Robert Redford

Posted in Proză by Hopernicus on 09/01/2012

Ploua mărunt peste Micul Oraş şi era neobişnuit de cald pentru decembrie, deşi meteorologii anunţaseră o răcirea bruscă a vremii chiar din acea zi.  Beculeţe colorate luminau vesele ferestrele în spatele cărora oamenii se pregăteau de masa de Crăciun: femeile în bucătărie, bărbaţii moţăind în faţa televizorului, unde Ştefan Hruscă le spunea, ca în fiecare an, că lerul este, înainte de toate, ler.

            Nu toţi bărbaţii erau însă interesaţi de românul din Canada. Ursache, poliţist în Micul Oraş, înfuleca în bucătărie a treia friptură, de la prânz. Vestonul şi cascheta stăteau cu grijă puse pe scaunul din faţa lui. În caz de ceva… Îi venise şi lui rândul să fie de serviciu de Crăciun, dar nu era prea afectat de acest lucru. Rămăsese Mişu la sediu – sigur îşi găsise şi el un suflet să îi ţină de urât în ziua de Crăciun. Dacă apărea vreo problemă, îl suna Mişu pe mobil, apoi acesta venea să îl ia cu maşina. Dar n-avea ce să fie, se gândea Ursache, plutonierul de 160 de kile şi 1,90 înălţime, după care privi stropii care se prelingeau pe fereastra bucătăriei sale de la etajul 4 al blocului aflat chiar în centrul Micului Oraş. În bucătărie era cald, mirosea a cozonac şi a usturoi. În sufragerie nevastă-sa, tot pe la 160 de kile, sforăia ca un pui de focă, pe canapea. Ursache era un om fericit.
            Dar Ţicău nu era un om fericit. Stătea în şopron şi privea stropii reci cum se scurgeau de la streaşină. „Ce căldură de Crăciun, nişte dobitoci cu meteo ăsta al lor”, îşi zise intrigat tânărul de 1,20 metri şi 56 de kile. Ascuţea, calm, de aproape o oră, toporul mare şi greu, fiind sigur că următorul Crăciun şi multe altele de acum le va petrece în puşcărie. „Am doar 25 de ani, poate ies pe la 50.” Nu ştia cât se dădea pentru crimă, dar era pornit să îl taie bucăţi pe vărul său Ginel, care se luase, aşa i-au zis nişte prieteni, de nevastă-sa.
            Nevasta lui Ţicău, Lenuţa, era frumoasă şi se îmbrăca şi iarna în fuste scurte. Acum femeia se uita, în sufragerie, captivată, la filmul „Desculţ în iarbă!”. Ştia că din acest moment nu mai avea nici o treabă de făcut, doar teveu: friptura era gata, cozonacii cumpăraţi, în dulap, Ţicău urma să vină băut din oraş pe la 11 şi pe la 11.30 se culca, ea urmând să se uite la teve până pe la 2. Se bucură că bărbat-su apreciase ciorapii groşi, cadouul ei de Crăciun. Îl convinsese cu greu să îi ia când a plecat de acasă, el o ţinea pe-a lui, că e prea cald afară. Amintindu-şi de supărarea soţului pe oamenii de la buletinele meteo,  femeia zâmbi uşor, aparent cu simpatie, chiar dacă nu îşi iubea deloc soţul. Se căsătorise cu Ţicău din lipsă de alte propuneri, toţi o voiau doar pentru sex. El singurul se îndrăgostise de ea.
            30 de minute mai târziu de la zâmbetul inexplicabil al femeii, din dragoste pentru ea, piticania de Ţicău dobora cu mare avânt uşile casei vărului Ginel. Se umpluse curtea de aşchii de lemn, plutind pe băltoacele de care era curtea plină. Tânărului i se udase părul şi frigul începu să-l înţepe puţin, de la cap, oprindu-se la picioarele încălzite de ciorapii groşi de la Lenuţa. Când descoperi că mişcarea cu toporul îl încălzeşte, începu să spargă şi geamurile, ferindu-se de cioburi cu mare grijă. Învârtea toporul pe deasupra capului şi striga din ce în ce mai tare să iasă Ginel afară că îl omoară. După alte câteva secunde mai descoperi un lucru: că şi zbieretele îl încălzesc. Din păcate, n-avea cine să iasă: Ginel era la un alt văr, în alt oraş chiar mai mic decât Micul Oraş.
          30 de minute mai târziu de la zbieretele inutile ale lui Ţicău, în faţa casei lui Ginel se opri maşina de poliţie cu girofarurile luminând ca un pom de Crăciun. În maşina-pom se aflau Ursache, murdar la bot de grăsime de porc şi Mişu, deschis la sliţ. Amândoi înjurau în gând ziua în care s-au hotărât să intre în Poliţie.
        Ţicău stătea în fund pe prispa casei vărului său, obosit, dârdâind şi nervos, urlând la fiecare 2 minute că are să-l toace ca pe un porc pe Ginel, pentru că s-a luat de Lenuţa lui. Între două urlete îl găsi Mişu, iar plutonierul, după ce îi luă toporul din mână, îl convinse,  din două vorbe, să meargă acasă, că era Crăciun, că, mai mult ca sigur, în casa pe care aproape a dărâmat-o nu era nimeni. Când ajunseseră la câţiva paşi de maşină, coborî, cu greu, şi Ursache, puţin afectat:
            – Tu ai făcut, măi puţă, tămbălău’ ăsta? Chiar de Crăciun? Treci, jigodie, în maşină.
            Jigodia văzu negru în faţa ochilor (deşi girofarurile luminau încă), transpiră pe jub părul ud, ocoli maşina şi, sărind ca un arc, îi trânti un cap direct în nasul gros al lui Ursache. Poliţaiul se clătină un pas înapoi, îţi înghiţi geamătul şi sfârşi prin a se prăvăli cât era de mare şi greu într-o baltă de pe margine drumului.
Ţicău se întoarse calm după aceea spre Mişu, care rămăsese interzis în mijlocul drumului:
        – Daţi-mi, vă rog un pic toporul, să-l tai pe porcul ăsta de plutonier şi vi-l dau înapoi.
            Nu se ştie ce i-a spus Mişu, dar cu vorba bună nu doar că l-a făcut să intre în maşină, dar a reuşit să îi şi pună cătuşele.
           Cât timp Mişu şi-a ajutat şeful să îşi revină din leşinul pe care şi-l petrecea în şanţ sub picurile reci de Crăciun, slăbănogul de Ţicău încerca să roadă cătuşele cu dinţii lui mci şi împingânu-le cu picioarele, foarte calde acum din cauza şosetelor groase primite de la soţia lui cea cu picioare lungi.
            Cum s-a dezmeticit, Ursache a decis imediat, lingându-şi buzele unsuroare:
            – Îl ducem la nebuni.
            – Nebună e purceaua aia de nevastă-ta, i-a răspuns
spumegând Ţicău din maşină, de unde îi auzise intenţia.
          La Spitalul de Nebuni din Micul Oraş cânta Hruşcă, deci viaţa era ok acolo. Când a văzut medicul de gardă cum se apropiau luminile maşinii de poliţie, şi-a zis că sigur nu-i a bună şi că mai bine pleca el în Canada când i se oferise ocazia: „uite la Hruşcă ăsta ce bine o duce acolo, mai bagă un ler, mai vine un ban”
            Pe Ţicău l-au adus târâş cei doi poliţişti până la camera de gardă. Zbiera slăbănogul, se zbătea şi sărea mereu spre Ursache să îl muşte de urechi şi de nas. Medicul de gardă s-a speriat, nu mai văzuse aşa ceva din facultate. Tocmai când a zis să îl ducă în alt oraş, mai mare, pentru că nu era de competenţa lui, în uşa spitalului au apărut picioarele lungi ale Lenuţei. Plângea femeia şi avea părul ud. Medicului îi păru rău acum că a refuzat un pacient cu aşa soţie. Imediat însă s-a gândit la Canada lui Hruşcă şi mulţumi Domnului că nu îl lăsase să cadă în ispită. Ispita însă se instală la Mişu, care abia acum descoperi ca avea şliţul desfăcut.
            Toţi patru, familia Ţicău şi poliţiştii de serviciu din seara de Crăciun, porniră spre un Oraş Mai Mare, cu un spital mai mare. Fiara zbieră tot drumul ameninţător spre Ursache, că îl omoară şi îl dă la porci. Lenuţa îl mângăia să se liniştească, iar în oglinda retrovizoare schimba priviri tot mai curioase cu şoferul, tânărul poliţist Mişu.
            Pe la jumătatea drumului dintre cele două oraşe ploaia se ploaia. Trecuse puţin de miezul nopţii. Drumul pustiu şi liniştit. De o parte si de cealaltă a lui, oamenii chefuiau sau dormeau cu Hruşcă şi chitara lui încă răsunându-le în cap.
            În spitalul de nebuni din Oraşul Mai Mare au fost de acord să îl interneze pe Ţicău. Când să îi scoată cătuşele, poliţiştii constatară că nu mai aveau cheia, pierdută în timpul luptelor cu aşchimodia. Şi cele două organe plecară să ia una de rezervă de la secţia de poliţie din Micul Oraş. Cât timp organele erau plecate, Ţicău muşcă două nasuri, sfâşie cu dinţii un deget şi înjură porcos la extrem cele doua asistente musculoase şi pline de cârnaţi de porc, dar foarte sensibile la lipsa de bun simţ a recalcitrantului din Micul Oraş.
       Lenuţa se pierduse complet, era sigură că soţul său înnebunise.  Plângea cu sughiţuri, netezindu-şi fusta scurtă şi pătată de sângele soţului, soţ legat de calorifer în camera de lângă ea. Se gândea la divorţ, dar gândul îi era oarecum confuz.
       Când s-a întors echipajul cu dublura cheii de la cătuşe, celor doi poliţişti li se dădu vestea proastă. Nici la spitalul acela nu îl puteau ţine pe bolnav, era prea periculos, trebuia să îl ducă în Cel Mai Mare Oraş.
            Cei patru, poliţişti de Crăciun şi cuplul, au ajuns din nou în dubă, fără să ştie ce se va întâmpla mai departe. Ţicău parcă se mai liniştise, stătea cu mâinile însângerate între genunchii nevestei, poate obosise, iar ea îl mângîa, smiorcăită, gândindu-se mai clar la divorţ.
            Afară se lăsase frigul, drumul era îngheţat şi lucea feeric în lumina farurilor… Puzderie de stele sclipeau pe cer. Ora 3 dimineaţa. Maşina porni înapoi spre Micul Oraş. După o bucată de drum parcursă în linişte, Ursache îi ordonă lui Mişu să tragă maşina pe dreapta. Apoi i se adresă, în spate, animalului, acum ostenit, printre gratii:
            – Dacă te descalţi, îţi dau drumul.
            Ţicău ridică încet capul ca o ureche ciulită:
            – Mă descalţ ca să o f… pe purceaua aia de nevastă-ta. Apoi urlă spre Lenuţa care nu mai înţelegea nimic. Descalţă-mă, târfă (era prima data când zicea cu voce tare ce gândea despre nevasta lui), mă vrea omul ăsta pentru nevastă-sa, n-auzi?Lenuţa îl descălţă, bâguind tot timpul:
            – Ţicău, Ţicău, ce-a făcut băutura din tine – dovedind, a câta oară?, că nu înţelegea nimic din ce i se întâmpla.
           Ursache, cu botul încă lucind a grăsime de porc, printre gratii, spre agitatul de pe bancheta din spate:
            – Băi pulifrici, ai văzut filmul „Desculţ în parc”?
           – Cu Robert Redford, sare veselă Lenuţa, de parcă ar fi fost la „Vrei să fii milionar”.
         Ursache nu luă în seamă cunoştinţele cinematografice ale femeii. Deschise geamul portierei, lăsă cheia de la cătuşe să cadă pe şoseaua acoperită de o pojghiţă subţire de gheaţă şi deblocă uşile, apoi continuă:
            – Acolo e cheia, te dai acum jos şi uit tot balamucul ăsta de Crăciun. Dacă nu, vreo 7 ani tot o să stai la bulău, şi-o să am grijă să fii o fetiţă cuminte chiar din prima zi. Să nu crezi că îţi merge cu nebunia, îl aduc pe frati-mio care e medic psihiatric în Canada,… chiar prieten bun cu Hruşcă.
            Peste 2 minute, maşina de poliţie pleca lin spre Micul Oraş. În spatele ei, sub cerul din plin-înstelat, rămâneau cei doi soţi tremurând, cu un drum pustiu şi îngheţat, de 10 kilometri în faţă şi tot atâţia în spate.
         Lenuţa, din liniştea care îi înconjura odată cu frigul năpraznic:
            – Şi erau ciorapii ăia buni, de la mine, Ţic…
Bărbatul, în picioarele goale şi clănţănind din dinţi, cu sângele uscat pe faţă, zise şi el ceva, dar şuierul vântului îngheţă vorbele.
autor   Liviu Druga
Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Ţicău, poliţiştii şi Robert Redford

%d blogeri au apreciat asta: