Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Povestiri din Nebunia II

Posted in Proză by Hopernicus on 09/01/2012

II.

 

8:31. Urlă un telefon. Mă trezesc cu o falcă în cer şi una  în pământ, nebunii nu trebuie luaţi prin surpindere. Mă sună mătuşa mea nr.1. ( mai am două, nr.2, nr.3, nebunii poartă inscripţii cu numere, dintr-o raţiune de evidenţă, fiindcă  sunt foarte mulţi şi în felul acesta combustia divină reuşeşte să-i ţină sub control). Am visat urât, îi zic. Am visat că mi-a căzut un dinte, cariat şi negru, dar nu m-a durut. A murit profesorul tău de chimie din liceu în noaptea asta, îmi serveşte ea, dezlegarea misterului. Deci, funcţionează. Superstiţia că moare cineva cunoscut, atunci când visezi că-ţi cade vreun dinte. Bine că n-a durut, altfel ar fi fost vorba de cineva din familie, iar cu moartea nu se pune nici măcar nebunia.

10:34. Cât pe ce să mă electrocutez în timp ce calc un teanc de cămăşi.

12:05. Muşc dintr-un măr roşu-adamic şi cât pe ce să mă înec.

14:48. Spăl geamurile, aproape să cad de la etajul doi, puneţi în calcul şi parterul, vă rog.

15:15. Nu mai îndrăznesc să curăţ arma soţului meu, dacă se descarcă? Am aviz prealabil, într-o zi, asta se va întâmpla, dacă nu voi fi o nebună cuminte. Ce semne sunt astea, de unde? Dintr-o dată, fără a-mi  forţa prea mult nebunia, mă luminez. Dintele! Dau telefon şi-mi fac programare la stomatolog, sigur nu mai visez urât, dacă-l scot.

16: 37. Vin de la stomatolog, cu dintele rezolvat. Sper să fi fost rezolvat cel pe care-l visasem. Dar nu mă întorc încă acasă, aleg să merg la psiholog. În nebunia în care mă aflu, sunt o învingătoare. Prind moartea de gât, reuşesc să o imobilizez şi să-i spun verde-n ochi: Perverso!

17:22. Fiecare nebun are un psiholog, cum altfel? Aş putea avea unul, doi, trei sau mai mulţi, pentru că şi din categoria asta de ipocriţi, primul şi ultimul din viaţa mea, s-a holbat libidinos vreo cinci minute la picioarele mele şi mi-a spus că sunt frumoasă. Am încercat să-l reabilitez, spunându-i, domnule, în primul rând sunt nebună. Nicio reacţie, doar nişte ochi sticloşi şi saliva din colţul gurii. Gata, că mă enervez, iar nebunii n-au voie, nebunii trebuie să fie calmi, iritarea ar putea avea consecinţe fatale. Îmi aranjez buclele într-o oglindă crăpată, îmi înşfac poşeta şi îi zic, out din nebunia mea. Deci, toţi cei care-mi vor spune vreodată că sunt frumoasă şi nu nebună, vot beneficia de un out.

18:00. Urlă un telefon. A format greşit. La ora asta încep să-l iubesc pe poet. De ce 18:00? Fiindcă atunci poetul meu devine nebun, adică online. Punctul culminant şi cel mai dulce al iubirii noastre poeticeşti  a fost programat de o instanţă divină să se producă pe fundalul melodiei lui Nicu Alifantis „Ploaie în luna lui marte”. Putea să fie mult, nimic n-a fost … că bine a mai zis Mihai Beniuc în „Ultima scrisoare”, fie-i ţârână uşoară şi poezia nemuritoare. N-a fost, nu pentru că nu am fi găsit melodia în fişier, ci pentru că poetul a înţeles ( ştie să măsoare cu o precizie matematică ) că nebunia mea s-a dovedit a fi mai mare decât a lui, or asta ( lucru pe care nu-l va recunoaşte în vecii vecilor) l-a depăşit.

21: 15 Nebunia trece pe invizibil sau pe offline. Cu toate astea, încă îl iubesc pe poet. Şi dacă se va întâmpla să-l pot scoate vreodată din  emisfera dreaptă a creierului meu senzaţional, şi dacă îmi va mai rămâne, în urma acestui maraton emoţional, măcar o doză infinitezimală de nebunie autentică, următoare mea ţintă ar fi tot un poet.

23:09. Prietena mea de 10 vieţi, citind în aproximativ 10 minute de viaţă această neobişnuită spovedanie ( ex-ul meu de la teologie ar fi numit-o satanică ), m-a întrebat ce-ar spune soţul meu dacă ar citi Nebunia. Nimic mai simplu, n-ar crede, pentru că n-ar înţelege nimic cu o emisferă stângă. Chestie de predominanţă. El ştie că nebunia relativă cu realitatea funcţionează consecutiv, alternativ etc., dar nu simultan, deci n-are o treabă una cu alta… acuma zic de nebunia mea, nu mă bag în nebunia altora. Deci, e simplu, mi-l imaginez poet şi gata. Dac-ar şti el ce-şi imaginează ilustra lui soţie, sigur mi-ar spune că nici de nebun nu s-ar face poet. Acuma, după cei aproape 6 ani în care  l-am analizat, examinat, frecventat, spionat, obsedat, trag concluzii. Soţul meu nu este nebun. Mare păcat, pentru că nebunia neagă şi reneagă tot ce nu e al ei. În nebunia asta globală, singurul pe care nu aş vrea să-l ştiu nebun, e fiul meu. Dar să ne întoarcem la oile noastre şi să vă spun că iubesc un poet, da, fiindcă poeţii sunt cei mai frumoşi nebuni şi au un sictir fiziologic nemaiîntâlnit la alte categorii de homo sapiens ( inteligent om, Linné şi nebun ).

Miezul nopţii. După etapa asta cu moartea morţii am descoperit că pe teritoriul sacramental al nebuniei, chiar dacă relativă, pot face aproape orice. ( Încă nu sunt capabilă de una absolută. Onorabil consiliu al lumii exterioare, ştiţi când am realizat că nu-s dusă de tot? Atunci când am citit ştirile de ultimă oră şi am aflat că un maniac umblă liber pe străzile oraşului. Iată, o atitudine defensivă! Iată, un mecanism de apărare! Nebunii îl au, e adevărat, dar nu îl conştientizează. De-atunci, nu mai ies noaptea din casă să mă plimb de nebună, doar pentru că afară e o atmosferă sfâşietor de romantique, când e lună plină. Mă îngrozeşte gândul că acuma, în momentul acesta, când oamenii respiră greu şi câinii caută mâncare prin tomberoane, un maniac desface burta vreunei somnabule cu un cuţit.) Şi totuşi, nu e o frică adevărată ( aici mă cam contrazic, dar nu-i bai, nebuniei îi e caracteristică şi inconsecvenţa ) nu mă controlez, nu mă supun. Şi totuşi, pot să mă întrupez într-un trubadur cunoscut, par exemple, ducele de Aquitaine, să scriu  “Oda nebunilor”, care, credeţi-mă, ar fi celebră. Sau, în ministrul Educaţiei, ca să implementez în învăţământul superior “Bazele nebuniei”. Aş călca apăsat pe covorul roşu, când mi s-ar înmâna premiul Oscar pentru cea mai reuşită regie a Nebuniei. Părinţii mei ar fi mândri de mine. Nebunia, dragii mei, se transmite genetic şi nu au toţi norocul meu, s-o primească pe ambele linii. Şi totuşi pot striga: preşedintele este un prost; sunt lucruri pentru care nu pot să te iert, tată; pentru copilul meu aş fi în stare să fur, să ucid, să mă prostituez, să jur strâmb; te iubesc, poetule, chit că ajung în presa de scandal când se termină criza de mare nebunie. Dar există oare final? Nu, stimabile, nu, cel puţin nu unul mare. Nebunia nu are început şi sfârşit, Nebunia ori e, ori nu e!

3: 26. Am închis telefoanele, adorm. Morfeu este şi el un nebun, am să încerc să-l seduc în noapte asta.

Dimineata 6:20. Aş putea să vă înnebunesc necontenit, dar sunt poetă şi tocmai am ajuns în faza aceea de sictir despre care v-am vorbit mai sus. Ş-apoi, urlă un telefon. E alarma care mă teleportează acasă. Ce noapte, ce delir! Şi soţul meu care are grijă să mă învelească atunci când mă ia cu frig, sau să mă mângâie pe creştet atunci când îi mărturisesc prin somn că mi-e un dor nebun de mama. Nebună sau nu, omul acesta mă iubeşte. Fac eforturi, credeţi-mă, nu e uşor să treci de la senzorial la funcţional. Poetule, adio. Fluturii pe care-i simt în stomac sunt ai tăi: http://www.youtube.com/watch?v=0fM0yxT_9vQ. Aşteaptă-mă dincolo, aşteaptă-mă o vecie. Într-o zi voi evada iarăşi, căci Nebunia e largă.

autor   Silvia Goteanschii

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Povestiri din Nebunia II

%d blogeri au apreciat asta: