Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Despre Uși, Praguri și Ferestre

Posted in Proză by Hopernicus on 09/01/2012

ACASĂ.

Într-unele dimineți când te trezești, privind în jurul tău nu reușești să înțelegi imediat ce cauți acolo, simți că decorul ți-e ostil și nimic din tot ce avea sens până mai ieri nu ți se pare că te reprezintă. Nu te întrebi cine ești defapt, pentru că știi exact cine ești, dar nu te regăsești în ceea ce te înconjoară, nu te simți liber și nu ești independent de acest univers, nu ai putea să-ți împachetezi câteva lucruri necesare și să fugi ”acasă” pentru că nu știi unde ”acasă” este. De unde a fost odată ai fugit deja, iar când te întorci sporadic te bucuri ca de amintirea unui vis frecvent, dar care nu e realitate, nu e realitatea ta. Unde ești, te simți prizonier, nu numai în această realitate dar și în tine. Ar trebui să te reflecți în tot ce te înconjoară și în tot ceea ce faci, dar se pare că există o vădită discrepanță, și te întrebi din nou: ce cauți tu acolo?

 

SALA DE AȘTEPTARE.

Această etapă a vieții tale e o sală de așteptare în care ai luat un număr invizibil pentru a sta frumos la rând. Nu știi când va sosi momentul așteptat și nu ai habar ce aștepți, dar știi că nu există altă cale și din când în când privești biletul alb cu speranța că numărul va prinde contur, acțiune zadarnică de altfel, căci numărul va fi presimțit, va crește în tine, nu e nevoie să îl vezi.

Și cum nu există altă cale încerci să te amesteci printre semenii tăi imitându-le comportamentele și reacțiile, oferind ce ți se cere, alunecând în succesiunile cauzalității. Găsești totul atât de simplu, posibil și prevăzător. Cu riscul de a te desconsidera pe tine însuți pentru masca-ți inevitabilă, îți duci traiul robotic repetând aceleași automatisme aplaudate adunând recompense pe care le îngropi cum câinii îngroapă oase pentru a uita de ele apoi.

Nu multe lucruri se pot întâmpla în sala de așteptare, dar încerci cât poți să schimbi scaune, să deschizi geamuri, să ademenești brize sau raze de soare sau să închizi ochii și să treci pragul acolo unde totul e posibil. Din păcate nu poți să execuți automatismele de rigoare cu ochii închiși iar visele induse nu pot continua la nesfârșit, ceva te aspiră mereu înapoi. Încă nu a sosit momentul.

Intri într-o sală plină de persoane necunoscute care nu îți transmit nimic. Nu are importanță unde ești, știi că trebuie să fii acolo, ca un somnambul calci pe urmele de pași ce se conturează în fața ta. Te îndrepți direct în spate, cineva îți șoptește că sunt locuri în față, dar ignori vocea fără să privești chipul ce nu ar avea nicio semnificație căci ai fi simțit. Ocupi singurul loc rămas liber în spate, deși sala este aproape plină, căci evident era al tău, te aștepta. Alte voci individuale nu auzi, dar gălăgia generală te absoarbe în ea, te trezește cu adevărat acum, te aspiră din nou în acea sală, mereu alta, dar mereu de același fel. Ochii îți alunecă în sensul acelor de ceas și nimic nu iese din tipar până când ajung la 5.59. E cineva aproape lipit de tine, ciudat că e un el, te așteptai să te vezi parcă în oglindă. Mai înalt, mai slab, mai cu gropițe în obraji, mai trist, mai pierdut, mai îndepărtat. Te sperie gândul că își prevede numărul și va dispărea, așa că decizi să-l aspiri înapoi, din pur egoism. Îl asaltezi cu întrebări aproape înspăimântătoare pentru orice alt subiect, el înțelege și răspunde cu un calm ridicol, răspunde cu istorisiri fără sens. E mai tânăr, cum ar putea să fi înțeles mai mult deja? O fi având un număr inferior? E mai aproape decât tine? Știe că nu poate rosti nimic din ce ar pieri prin cuvânt?

Poate fi o coincidență sau poate fi nebun.

În ambele situații merită atenție. O iei de la început, întrebi de nume, de unde e, ce face și ce vrea (automatismul introducerilor). Numele te sperie, se apropie parcă și mai mult de tine, iar când îți spune de unde e ai sentimentul că ți-ar revela de unde ești tu, ca și când ți-ar fi amintit, ca și când uitasei, ca și când ți-ar fi atras atenția asupra unui lucru pe care îl credeai fără importanță.

Poate fi o coincidență sau poate fi nebun.

Nu poți să-l iei acasă. Tu pleci la ale tale, iar El la ale lui. Și El e bine integrat între semeni și niciunul dintre voi nu înțelege și nici nu încearcă, se bucură doar că sala aceasta durează, câteva ore în fiecare zi, deocamdată.

 

Ziua 1.

–       Aș vrea să zbor

……………

–       Aș vrea să zbor pe-o insulă.

……………

–       Aș vrea să zbor pe-o insulă din când în când.

……………

–       Aș vrea să zbor pe-o insulă din când în când până odată.

Ziua 2.

–       Ești fericită?

……………

–       Am momente de fericire, sunt mulțumită. Tu?

…………….

–       Am reușit să prelungesc momentele în ore. Vii să te învăț?

……………..

Zâmbesc. Știi că e interzis.

 

 

Ziua 3.

–       Am uitat de ce sunt aici.

…………….

–       Cine știe..  Pentru mine.

…………….

–       O să aștept oricum. Nu e altă cale.

…………….

Oare putem aștepta împreună?

…………….

 

Ziua 4.

–       Câteodată îi urăsc.

…………….

–       Nu poți. Sunt mijloace.

…………….

–       Posibil.

…………….

–       Probabil.

…………….

 

Ziua 5.

–       Nu suport să fiu atinsă.

…………….

–       Pot să te ating?

…………….

–       Ar avea sens acum, dar poate e o capcană.

…………….

Zâmbește.

…………….

 

Ziua 6, 7. Week-end lung. Poezii. Muzică. Dans. Reverie.

 

Ziua 9.

Lipsește. Înțelegi că nu poate fi considerat subînțeles. Poate dispărea așa cum a apărut. Ziua devine un chin, te refugiezi în tiparul ei executând fiecare pas cu precizie programată. Ești premiată, îți vine să vomiți un os. Gândul îți e iar departe. El era camuflajul tău. Nimic nu era suspect când era acolo. Purtați o mască dublă în spatele căreia vă ascundeați împreună. Acum masca ta personală îți arde chipul și nu poți să o îndepărtezi, nu ai de ales, ai fi izgonită.

 

 

Ziua 10.

–       Îmi pare rău.

–       Te rog să nu mai faci.

–       Nicio zi?

–       …………….

–       Bine.

 

Ziua 17.

 

Un fluturaș rătăcit uimitor de alb intră în sală. Amândoi îl priviți insistent, fascinați de zborul lui haotic și de faptul că e viu acolo.

 

–       Crezi că e adevărat ce se spune? Dacă îi atingi aripile îl împiedici să mai zboare?

–       Logic. Ca orice zboară și e atins. Piere.

 

Logicul tău nu e logic defapt pentru niciunul dintre voi. Ar trebui să fie, era până în ziua 1.

Avea vreun scop acea întâlnire sau era un virus cu obiectivul de a distruge întregul program?

Matricea devine din mijloc o povară.

Departe fiecare se convige să respecte propria traiectorie și să evite orice contact. De data aceasta fără egoism, pentru binele amândurora.

Aproape este imposibil. Se derulează amintiri și istorisiri fără sens aparent, adevărate anagrame, pe lângă mișcările programate, desigur. Se culege ce ce se consideră copt și se colectează panere pline până la refuz ce se poartă în spinări pe când înfometați până la leșin, cu eterna teamă a mitului păcatului originar și cu orgoliul exersat al muncii care înnobilează sufletul.

 

Ziua 18.

Ambiția și perseveranța automatismelor vă aduce primul contract precar cu posibilități de prelungire. Sunteți ușurați că nu este nedeterminat, dezamăgiți că o să poposiți cine știe alt cât în sală, satisfăcuți de altă integrare și bucuroși că mai așteptați împreună, deși conștienți de inevitabil.

 

Ziua 19.

 

–       Nu vreau să mai fiu nevoit să conversez cu ei în metrou.

–       Azi iau metroul cu tine.

–       Cum așa?

–       Trebuie să trec și eu pe acolo.

Când zâmbet când spaimă în ochii lui. Ai greșit? Tu știi că trebuie să treci astăzi, ai programare. Trec orele în liniște, și la sfârșit nu puteți pleca, au ajuns contractele ce trebuiesc semnate. Ești invitată prima, iar apoi alungată. L-ai aștepta, dar riști să pierzi programarea. El zâmbește, știa deja că ați fi depășit orele permise. Fugi. Cobori la metrou și ușile-i ți se închid în față. Rămâi calmă știind că trece unul la fiecare 3 minute. Aștepți aștepți aștepți cu privirea către scări. 3 minute devin 15 fără ca el să te ajungă din urmă. Eroare neprevăzută. Privești ora. Știi că trebuie să o ții minte, că nu e o coincidență, nu poate fi. Trebuie să se producă ceva, dar nu mai poți aștepta, nimic nu se forțează. Urci. Pierzi programarea, nu înțelegi. Te întorci în matrice confuză. El poate ar putea explica. Ai telefonul lui pentru urgențe, sau nu știi pentru ce, căci nu ar trebui să-l ai defapt sau să-l folosești dar mâna execută decisă. Nu știi dacă este indicat dar nu ai de ales. Răspunde doar pentru a pronunța ora. Era aceeași. Apoi închide. Da, nu era indicat. Era același metrou, erați amândoi acolo, presimțisei că așa trebuia să fie, dar nu v-ați ciocnit. Într-o singură sală sunteți vizibili unul pentru celălalt.

 

Vis

Te atinge fără să te atingă defapt. Picuri fierbinți îți ating pielea pentru a se uni apoi într-o membrană sufocantă. El toarnă ceară pe corpul tău, așteaptă a se răci, apoi o smulge îndepărtând orice reminescență de fir de păr. Simțeai frică de durere iminentă care surprinzător nu apare. Te aerisește. Îl simți și mai bine, mai aproape, cu toată pielea.

Te trezești, te chinui să te întorci dar nu reușești, soarele ți-a inundat ochii împiedicându-te să te retragi. Continui totuși să-l simți, deși nu e acolo.

 

 

autor   Alexa Bogdani

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Despre Uși, Praguri și Ferestre

%d blogeri au apreciat asta: