Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Poem 2.44 / Scenă de cuplu (cu bătaie metafizică) / Îmi place de tine

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Poem 2.44

draperiile sunt tot timpul închise

de ani de zile fereastra este pieptul tău

îţi mai duci aminte când am desenat cu pixul

albastru şi rama şi cerul?

ai fugit la oglinda din baie

să vezi ce trăsnaie am făcut

te-ai întors mulţumit

ai spus din uşă ceva de genul:

„aici e casa mea” – şi ai dat să deschizi un oblon

pe aici trec îngeri somnoroşi

cu vase de lut pline cu apă

ca într-o tragedie antică

privesc piesa cu oamenii muţi

mereu de pe partea cealaltă

din umerii lor se desprind foi de hârtie

îngrop în ele tot ce am mai bun

ca un câine un os de mătase

uneroi se sfărâmă ca geamurile unei maşini

izbite de măduva spinării

în zile mici, casante, bune de aruncat la gunoi

străzile se îngustează, ţin loc de vene

prin tine curg în acelaşi ritm cu sângele

un fel de licărire de copil

e umbră şi multe nuci pentru la iarnă

niciodată nu ştiu cât e ceasul

sau dacă trebuie să împart pâine caldă

mama nu mai ştie de mine nimic

doar orbul acela de la colţul străzii

face semne cu bastonul în aer

 

Scenă de cuplu (cu bătaie metafizică)

dacă-ţi scriu cu degetul pe şira spinării praful se duce
stratul de ozon se rarefiază, primul rând de piele se vede
ca o pojghie de poezie în care mi-aş înfige unghiile

spatele tău miroase a pădure de brazi

scotocesc ca într-un mormânt după câţiva ani în plus
unele făpturi încep să apară, curioase sprijinite de geam

nu ştiu din care colţ al camerei se va lumina azi
poate din podea, poate din tine

cineva urcă scările, o linişte profundă
se sparge undeva departe printre gheţari

corbii se duc spre parcul herăstrău şi eu tot caut mingea aceea roşie
care se zbate în tine ori de câte ori dormi

nici nu ştii câte lucruri minunate ţi se întâmplă când dormi cu mine

dacă-ţi scriu cu degetul pe şira spinării, pâş, pâş, să nu te trezesc
e ca şi cum aş scrijeli o rugăciune pe un zid într-o peşteră bine ascunsă
vertebrele învelite-n răşină încep să înflorească
asta nu aminteşte nici a botez, nici a moarte
şi uite aşa până nu mai eşti

trec zi de zi pe deasupra spatelui tău ca un nor
multe lucruri mărunte se petrec
mă golesc, stau ore în şir pe calea ferată
niciun înger nu vine, mai dau o pagină din scriptură

şi uite aşa până nu mai eşti

 

Îmi place de tine

cum te mişti prin cameră cu ţigara în mână
cum povesteşti despre oameni pe care nu-i voi cunoaşte niciodată
din spatele tău ies aburi
care se duc sus, sus de tot
spre blocurile vecinilor
toată lumea iese la geam
se uită în jur, nu ştie ce este cu mirosul
acesta de duminică
îmi place de tine
părul tău uşor grizonant
aş vrea să-l sărut
şi tâmpla unde păsările
îşi fac cuib
şi mâinile care mă duc la cer
să caut copilul care nu mai sunt
dimineaţa devreme când oamenii dorm
mă hrănesc din corpul tău
ca şi cum ai fi mama mea
numai că tu
mă naşti în fiecare dimineaţa
seara mă culc înapoi
în cutia toracică
îmi place de tine
când te ating îmi vine să spun cuvinte sacre
te iubesc, te iubesc
ca şi cum aş atinge piatra neagră de la mecca
toată viaţa mea a fost un drum până la tine
îmi place de tine
cum priveşti în pământ fără să cauţi nimic
pierdut, pierdut
greierii tac, clopotele tac
mi-aş putea împărţi ochii orbilor
mâinile ciungilor
toate hainele cerşetorilor
toate cuvintele muţilor
dacă eşti lângă mine
pot învăţa alfabetul îngerilor
restul nu-mi foloseşte la nimic
iarna toceşte feresterele
numai tu mă poţi scăpa de gratiile
care au prins rădăcini în oasele mele
numai tu mă poţi acoperi
cu pielea ta nemuritoare
îmi place de tine
cum gesticulezi
şi-mi arăţi punctele cardinale
desenând cu degetul prin aerul rarefiat din cameră
peşteri unde să ne ascundem

 

Autor:  Manuela Macelaru 

 

Tagged with:

Un răspuns

Subscribe to comments with RSS.

  1. Hopernicus said, on 17/12/2011 at 14:20


Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: