Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Baladă / Şapte puncte în albastru / Petale de neiubire

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011

Baladă

 

singurătate, stai lângă mine. arde-mi aripile închise cu privirea ta.

desenează-mi umbre tăcute, mereu altele

şi adu-mi aminte ce drum trebuie să ocolesc.

poartă-mi urna cu cenuşa niciodată rece,

de la un capăt la altul al satului meu.

înconjoară de cinci ori catedrala părăsită a iubirii

şi lasă-mi cuvintele pe treptele mântuirii.

aprinde-mi lumânare lângă copacul copilăriei.

recită-mi poezia compusă de mama pe patul durerii

o dată, de două, de două mii de ori,

leagănă-mi neputinţa în culori nevăzute

şi pune-mi perna de amintiri luminoase.

singurătate,

dragostea mea…

 

singurătate, stai lângă mine. vindecă-mi sufletul cu sărutul îngerilor căzuţi.

poartă-mi numele deasupra norilor tristeţii.

lasă-mi întrebările să caute albastru în toate cerurile lumilor nenăscute

mereu, mereu…

usucă-mi lacrimile cu buzele aspre ale vântului.

albeşte-mi părul cu aceeaşi povestire al cărei final nu poate fi aflat,

dar îngroapă-mi sabia la rădăcina ultimei iubiri,

să pot simţi cum luptă cu rugina timpului,

inima credinţei…

 

amestecă-mi cenuşa cu drumul prăfuit de vise,

să simt paşii rebelilor căutând libertatea.

amestecă-mi cenuşa cu oglinda apelor curate,

să simt corăbiile visătorilor căutând iubirea…

singurătate,

dragostea mea…

 

Şapte puncte în albastru

 

sunt şambelanul împăratului orb, cavalerul închis în ochi de fecioară,

călăreţul cu pinteni din oase de zeu, scribul îmbrăcat în haina veşniciei

şi dragostea Ta.

 

eşti ursitoarea îngenuncheată la patul primăverii, pasărea în flăcări ţintită de fulgerul mut,

povestea neterminată lăsată lângă vatra părintească, răspunsul la întrebarea fără de răspuns

şi dragostea mea.

 

suntem vâslele corăbiei ce pluteşte pe apa morţilor, incantaţia magilor izgoniţi din regat

poţiunea binefăcătoare a Pythiei, semnele misterioase ale neuitării

şi dragostea Lui.

 

valurile însetate de trup liber ne sărută stigmatele fără odihnă,

fără oprire,

fără somn…

 

Petale de neiubire

 

ne iubeam cu muzica dată la volum maxim

la fiecare schimbare de ritm, unul dintre noi se prefăcea a fi mort

iar celălalt trebuia să îl salveze cu o minciună,

cu un sărut.

nu ne strigam pe nume.

de fapt, aveai un nume de femeie emancipată şi rea.

nu mi-ar fi plăcut să trimit în aerul nebun de unduirile tale

mesaj de chemare.

 

către miezul nopţii am început să îţi explorez încheieturile mâinilor.

cicatricele tale îmi vorbeau despre sărutul tristeţii,

despre dispreţul monoton al unei vieţi trăite în colivie de metal aurit.

 

– nu ne priveşte nimeni, ţi-am spus.

– te poţi căţăra goală pe pereţi,

îţi poţi arunca mândria în pubela de gunoi a hotelului.

poţi valsa alături de mine ca şi cum ai muri în braţele diavolului,

scrîşnind din dinţi şi arcuindu-ţi coapsele

ameţind toamna cu neruşinarea şi neiubirea ta.

 

râdeam amândoi sprijinind Universul cu trădările noastre mici,

aproape nevinovate.

orele petrecute împreună plecau umilite, îmbrăcate în fâşii din rochia ta de mireasă:

astfel timpul a devenit o femeie albă, aşteptând în faţa unui altar fără preot.

binecuvântaţi de o astfel de durere, am adormit în braţele iubirii.

 

dimineaţa s-a urcat cu picioarele pe trupurile noastre golite de putere.

ai oftat uşurată şi ai zămislit prunci de foc.

 

Autor: Dorneanu Eduard

 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Baladă / Şapte puncte în albastru / Petale de neiubire

%d blogeri au apreciat asta: