Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Vlăduţ

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 07/11/2011


 

Urcatul oilor la munte pe 1 iunie era, şi mai este încă, un eveniment important în viaţa loviştenilor. În fiecare an era bătaie pe bătrânul Dumitru Costea, iar mai apoi şi pe băiatul lui cel mare, tot Dumitru, dar căruia i se spunea Dumitrică al Costi: toată lumea voia  să-şi dea oile la stâna lor din Vemeşoaia, fiindcă li se dusese vestea de cinstiţi ce erau – ei făceau cea mai bună brânză de burduf din toată Loviştea, iar în fiecare an, la 1 septembrie, când coborau oile de la munte, dădeau şi cea mai mare cantitate din ea pe cap de oaie plecătoare; în plus, oile erau bine îngrijite, păşunile din Galbena şi Vemeşoaia fiind cele mai bune, cu izvoare la tot pasul, iar lor li se prăpădeau cele mai puţine oi din cauza vremii rele sau a atacurilor urşilor ori lupilor, fiindcă nu erau lacomi şi întotdeauna angajau ajutoare suficiente şi se îngrijeau să aibă câini bărbaţi.

După moartea bătrânului Dumitru, conducerea stânii a fost preluată de Dumitrică al Costi, iar fraţii lui, moşu’ Hobza şi Clopăţăl, au rămas cu el ciobani. Mai târziu, când cei doi bă­ieţi ai lui Clopăţăl, Culiţă şi Mitică, au înce­put să-şi ajute tatăl la oi, acesta s-a des­părţit de Dumitrică şi de Hobza şi şi-a făcut pro­pria-i stână taman în Pârcălabu, de cealaltă parte a Oltului, dincolo de Coasta Câinenilor, el devenind, se-nţelege – baci. Hobza, săracul, a rămas toată viaţa cioban la frate-său Dumitrică al Costi; de altfel, chiar de la ocupaţia asta grea i s-a şi tras moartea – vară-iarnă, ploaie sau arşiţă, zăpadă sau viscol –, el era tot timpul pe afară cu oile, a făcut un reumatism infecţios. A început să zacă prin octombrie 1957, era în Râncurele cu oile, se-nţelege, căci, după ce coborau oile de la munte, fiecare îşi lua  propriile oi din turmă şi le ducea în locuri dinainte stabilite, unde le ţineau până cădea zăpada. Locuri ca: Izvoru’ Măgurii (La Soci), Adâncata, Valea Lupului, Capu’ Pleşii, Plaiu’ Mare, Cheişoara, Dosu’ lu’ Mahoe, Capu’ Dealului, Şesuri, Râncurele, Bircei, Colnic, Mânjina, Dealu’ Sasului, Boboţea, Chiceră, Măgura, Piscu’ Porcului, Pleşcioară, Teiş, Făgeţel – se umpleau cu târle de oi. Mulţi plăteau pe cei cu oi ca să-şi pună târlele pe locurile lor, sau să şi le pască şi pe acolo, fiindcă târlitul era, şi mai este încă, un mod natural de a îngrăşa pământul. Când cădea prima zăpadă, cei care aveau oi mai puţine le coborau în sat şi le iernau în grădinile din spatele caselor; cei cu mai multe, se îngrijeau şi le iernau tot în acele locuri, unde-şi făcuseră colibe şi grajduri de bârne, chiar căsoaie şi saivane unii, pentru a-şi feri oile noaptea de lighioane şi, unde, evident, aduceau fân din alte locuri de coasă sau livezi pentru hrana oilor şi a măgarilor. Primăvara, după ce da colţu’ ierbii, cei care-şi iernaseră oile în sat, le urcau acum în locurile de unde le coborâseră după prima ninsoare în toamna care trecuse, şi unde le ţineau până ce venea vre­mea să le urce la munte, adică până la 1 iunie.

După ce moşu’ Hobza a căzut bolnav, l-au coborât din Râncurele cu o sanie trasă de boi, înţepenise bietul de el… Cât a zăcut la pat, picioarele i se umflaseră ca butucul, sufla tare greu şi tuşea îngrozitor, trebuie să fi avut ceva şi pe la plămâni. În acea perioadă, toată ziua n-ar fi mâncat decât cartofi prăjiţi în untură de porc topită din slănină, cu jumările scorojite. Când şi când îi mai cerea bunică-mii, căreia eu îi spuneam mama-mare, să-i pună câte un ou peste cartofii prăjiţi. Hobzoaica se cam săturase de la o vreme de poara asta a lui şi, uneori, ea încerca să-l facă să mai mănânce şi altceva:

– Da’ măi mâncă şî alceva, uite,-ţ’ fac varză, îţ’ fac făsui cu lapte acru, îţ’ fac balmeş, îţ’ dau brânză, caş, urdă, păstramă, carne di la oală, îţ’ fierb un ou moale… Ţî s-a pus poara pă crumpene prăjâte, toată zâua-bună zâua mă hănţăni la cap: „Prăjăşte-m’ crumpene, prăjăşte-m’ crumpene!”, paică te-ai primiţât de tot, ce  moarti, zău aşa!

El, săracul, să n-audă de lapte, brânză, urdă, unt sau pastramă de oaie, era sătul de ele, toată viaţa numai din astea mâncase:

– Fă, ’hre-a dracilor să fii tu de muiere, fă-m’, fă, crumpene prăjâte, că dacă mă dau jos din pat şî viu la tine, te dehulez de oase, auz’ tu, fă? – striga moşu’ Hobza la bunică-mea, ridicându-se chinuit într-un cot din patul în care zăcea.

Alteori i se făcea poftă de scoverzi – evident, pentru ei, scoverz’ – pre­să­rate cu mult zacăr. Se scula biata Hobzoaica din viu’ nopţî, frământa aluat, decupa din el romburi, pe care apoi le cresta la mijloc şi trecea un capăt prin crestătură, după care le lăsa o ţâră, să să hodinească. Apoi încingea untură limpede de porc într-o tigaie şi-i  prăjea bine-bine scoverzi lui Hobza.

Deşi nu împlinisem încă şase ani, când s-a prăpădit, i-am reţinut perfect aceste tabie­turi ale lui, ca şi icnetul acela inimitabil – „Hooobza!”, pe care-l slobozea întotdeauna când ridica ceva greu şi de pe urma căruia se alesese cu porecla. Adeseori, chiar încercam să-l imit, mai ales când împin­geam la roata carului plin cu cartofi, fân sau lemne, însă niciodată nu-mi ieşea ca lui moşu’ Hobza, avea el un farmec al lui când icnea aşa. I se mai spunea şi „Hobza-n dârj”, de la sufletul pe care-l punea la facerea oricărei trebi care presupunea utilizarea forţei fizice.

Ca orice cioban de meserie, moşu’ Hobza îşi avea cîinele lui de suflet. Vlăduţ era un câine de talie mijlocie, alb, puţin gălbui pe spa­te, cu ochi negri ca tăciunele şi blană deasă. A fost primul câine, pe care l-am văzut şi de care devenisem conştient, sub ochii că­ru­ia am crescut. Având relativ puţi­ne oi – nicio­dată n-a depăşit 100 de capete –, moşu’ Hobza şi le cobora din Râncurele atunci când începea să ningă şi le ierna în grădina din spa­te­le casei. Cum, de mic şi până a pleca la şcoală, stăteam mai mult la Hobzoaica în Câmpuri decât la noi în Capu’ Satului, toamna aşteptam cu nerăb­dare prima zăpadă, fiindcă ştiam că moşu’ vine cu oile din Râncurele şi, odată cu el, şi Vlăduţ.

Nu greşesc deloc dacă spun că acest câine a fost primul meu prieten. Când ne întâlneam, ne hârjoneam ore întregi pe afară, deşi era din ce în ce mai frig. Eram în stare să-l ţin lângă mine în casă, dar Hobzoaica mă avertiza adeseori:

– De te prinz cu Vlăduţ în casă, să ştii c-am să-i pui pielea pă băţ, mâncai-ai coada de cotarlă, că paică-aţ’ fi fraţ’, nu alta!

Dacă în casă nu puteam să-l bag, în schimb toată ziua furam mămăligă şi oase pe care i le dădeam pe ascuns să mănânce. Altfel, câine de oi fiind, Vlăduţ era tare cuminte, sâmţât – cum spunea moşu’ Hobza, care se ataşase de el mai abitir decât de frate-său Dumitrică. Niciodată nu tăbăra peste noi atunci când mâncam în băraca din faţa casei sau, după ce da frigul – în tindă. La fel, nu tăbăra nici pe mine atunci când îi dădeam să mănânce, ci aştepta cuminte să-i dau din mână câte o bucăţică pe care o lua tacticos, cu mare grijă să nu cumva să mă zgârie cu colţii lui ascuţiţi. În schimb, când ne jucam, avea obiceiul de a-mi pune picioarele din faţă pe umeri şi a mă linge pe gât şi pe obraji. Şi cum nu întotdeauna era uscat pe afară, iar eu eram mic şi debil pe deasupra, bineînţeles că Vlăduţ mă punea repede la pământ şi mă murdărea din cap pînă-n picioare…

Îmi părea rău că venea din munte plin de răni, de la luptele cu urşii i se trăgeau. Cu toate că eram destul de mic, dacă aveam vreo trei ani, începusem să-l învinui pe moşu’ Hobza că nu are grijă de el, deşi nici vorbă de aşa ceva. Cât a zăcut moşu’, venea o dată pe zi la uşă şi o zgâria cu labele să i se dea drumul, voia să-şi vadă stăpânul, nu înţelegea de ce nu mai iese deloc afară din casă. Atunci, eu fugeam repede la uşă şi-i dădeam drumul în hodaie. Vlăduţ stătea câteva clipe în prag, apoi se apropia încet, adulmecând patul în care zăcea moşu’. Se sălta apoi pe pat cu labele din faţă, îşi privea câteva clipe stăpânul, rotindu-şi capul întrebător, după care începea să scheune şi să-l lingă pe faţă. Moşu’ îl mângâia pe cap şi, de fiecare dată, lacrimile începeau să-i curgă şiroaie pe obraji… În primăvara lui 1958, Vlăduţ devenise mai nerăbdător – voia ca stăpânul lui să se ridice odată din pat şi să plece cu oile în Râncurele şi de acolo, la înce- putul verii, în Vemeşoaia, ca în fiecare an.

Moşu’ Hobza s-a stins într-o dimineaţă de iulie pe la ora 4, Vlăduţ urlase toată noaptea. Câinele şi-a condus stăpânul pe ulti­mul drum, urlând prelung, încetişor, din loc în loc, iar când groparii au început să pună pă­mânt peste sicriu, cu greu l-au putut desprinde de marginea gropii, acum urletul îi era pu­ter­nic, sfâşietor… Vlăduţ a rămas lângă mormânt după ce Hobza a fost îngropat, abia acasă Hobzoaica a văzut că n-a urmat-o. Nici eu, pierdut printre oameni şi cu gândul la moşu’, n-am observat asta. A doua zi de  dimineaţă, când a venit să-şi afume bărbatul – de fapt, să-i tămâieze mormântul –, l-a găsit lungit pe pământul reavăn cu botul întins spre crucea de lemn scrijelită strâmb şi inegal, privea trist în gol, nici nu s-a uitat la ea. Cu greu l-a putut da deoparte pentru a-şi putea face treaba. Când a plecat, a încercat să-l ia acasă, dar Vlăduţ n-a vrut cu niciun chip. Atunci, Hobzoaica s-a dus la Bobâltiu, stătea aproape de cimitir, şi i-a cerut nevesti-si o bucată de mămăligă şi nişte apă pe care femeia i-a pus-o într-un castron de tablă turtită cules de prin curte. I-a pus sub bot mămăliga şi apa, dar Vlăduţ nici nu s-a uitat la ele. „Las’că poate-i mânca după ce-oi pleca ieu” – şi-a spus ea în gând. A doua zi a venit pregătită cu mâncare şi apă pentru câine; într-adevăr, a văzut că Vlăduţ mâncase şi băuse tot ce-i adusese cu o zi înainte de la Bobâltiu. Vreme de o săptămână a procedat la fel, oricum trebuia să vină timp de 40 de zile la cimitir  ca să-l afume pe Hobza. După prima săptămână însă, nu l-a mai găsit pe Vlăduţ acolo. Două săptămâni câinele a stat pierit, nimeni nu l-a mai văzut în acest răstimp, deşi Hobzoaica întrebase de el şi-n stânga, şi-n dreapta. În cele din urmă s-a convins că se dusese să moară, deoarece câinii se ascund atunci când le vine sorocul morţii.

Într-o bună zi însă, ea s-a pomenit cu el în curte. Bietul Vlăduţ era slab şi jigărit. Desigur, se dusese să moară unde­va, simţea că nu mai poate trăi fără stăpânul lui, dar nereuşind – vedeţi, spre deo­se­bire de oameni, animalele nu se sinucid niciodată –, s-a întors amărât şi lihnit de foame acasă, în Câmpuri. Hobzoaicăi i s-a făcut milă de el, l-a luat în braţe şi l-a urcat în făişor unde i-a dat mai întâi forţat pe gât lapte călduţ, apoi – mămăligă amestecată cu seu topit, şi la urmă – iarăşi lapte. După aceea, cu o cârpă moale înmuiată în apă caldă, l-a cu­ră­ţat peste tot şi, ca niciodată până atunci, deşi era vară, l-a luat în casă şi l-a culcat pe o ţoală împăturită, ţinându-i o vreme capul în poală, mângâindu-i-l şi începând să plângă cu amar după Hobza al ei…            

Vlăduţ a mai trăit şase ani după moartea stăpânului său, era tare bătrân – avea 18 ani, ceea ce era de mirare pentru un câine; se-nţelege, era mai mare decât mine. Cum eu plecasem la şcoală şi stăteam aproape mereu la noi acasă, nu trecea o zi să nu vină ca să mă vadă, fiindcă acum, dacă moşu’ Hobza murise, nu se mai ducea vara la munte cu oile. Venea mergând tacticos în urma Hobzoaicei, amuşinându-i din când în când fusta largă şi creaţă, fiindcă, după un timp, nu mai vedea bine, apoi chiar orbise şi surzise de tot. Când încă vedea şi auzea, dacă Hobzoaica nu cobora în sat într-o zi, devenea tare nerăb­dător, se tot învârtea mârâind în jurul ei şi în cele din urmă sfârşea prin a pleca de unul singur la noi. Interesant era faptul că tot făcând el naveta zilnic între Câmpuri şi Capu’ Satului, ajunsese să-l cuoască toată lumea şi chiar să-l îndră­gească, fiindcă era tare cuminte, căpătase chiar şi un nume de… om: Vlăduţ al lu’ Hobza! După ce orbise şi surzise, se des­cur­ca mai greu singur, căci trebuia să se oprească din când în când şi să amuşine aerul şi pământul, lungindu-şi gâtul şi rotindu-şi încet capul pentru a-şi da seama unde se află. Atunci, Hobzoaicei i se făcea milă de el şi venea zilnic cu el pe la noi, după ea era mai uşor să se orienteze căci mirosul îl avea încă foarte bun. Când Hobzoaica striga:

– Vlăduţ, hai în sat! – câinele venea re­pede la ea de oriunde ar fi fost, gudurându-se şi scheunând fericit…

Fireşte, când a fost să moară, a plecat de acasă şi nu l-am mai văzut. Cu o zi înainte să dispară, o maşină l-a făcut mototol, trecând peste el, din fericire nu şi cu roţile. Era cu Hobzoaica, veneau de Pe Pod, de la un loc al ei, câinele traversase drumul la izvorul lui Chivulescu să bea apă şi când a ieşit din nou în drum, un camion venind cu viteză dinspre Câineni, l-a luat în plin, bietul de el era, aşa cum am spus, surd şi orb… După ce a ieşit de sub maşină, s-a ridicat repede, s-a scuturat de praf şi a scos un urlet prelung… Hobzoaica l-a cercetat cu luare-aminte, nu părea să fi păţit ceva, dar era tare speriat, săracul. De altfel, a mers pe picioare până acasă, iar seara a mâncat bine ţinând seama de ce păţise, Hobzoaica  i-a dat mămăligă cu jumări şi lapte dulce. Vlăduţ a urlat toată noaptea, iar dimineaţa n-a mai fost de găsit, s-a dus să moară în sfârşit, cel mai probabil din cauza unei hemoragii interne, am realizat eu mai târziu tot gândindu-mă la el…

 

 

autor PĂTRAŞCU MARIAN 

 

 

Anunțuri
Tagged with:

Un răspuns

Subscribe to comments with RSS.

  1. Marian Pătraşcu said, on 17/12/2011 at 8:55

    Mulţumesc „Faleze de piatră”!
    CRĂCIUN FERICIT şi LA MULŢI ANI realizatorilor şi cititorilor!


Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: