Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Mărturie

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 03/11/2011

Totul începuse atunci, în 1990, când profesoara de limbă moldovenească ne anunţase că trebuie să învăţăm să scriem cu literele latine (cum scriam la franceză) şi să renunţăm la kiriliţă (cum o numeam noi). Abia atunci am aflat noi că ne-am găsit identitatea, că facem parte din marele popor român. Până atunci, eram doar o mică republică din marea URSS, popor inferior prin naştere şi educaţie. Eram obişnuiţi cu strigătele copiilor ruşi „Moldovan – baran” (moldovean- berbec), în mintea mea nu ştiam dacă acest supranume se datorează faptului că pe păşuni păstoreau bătrânii noştri cu turmele de oi. Dar copiii se obişnuiesc cu toate şi orice poziţie li se pare, într-un final, naturală. Şi credeam că suntem un popor inferior, şi credeam că marele popor rus ne-a dat mâncare, ne-a alfabetizat, că, dealfel, eram şi încă atunci, prin secolul al XX-lea, oameni la sapă şi la coada vacii. Priveam cu admiraţie culoarea roşie de pe drapel şi învăţasem să fiu mândă că aparţin marei uniuni socialiste.

Greu a fost să o luăm de la zero. De fapt, o luam cu minus în faţă în studierea limbei, pentru că aveam lacune mari cât hăul. Dar faptul că aparţineam poporului român, ne dădea puteri. Mulţi, foarte mulţi trăiam sentimentul regăsirii mamei adevărate. Aveam emoţie de câte ori priveam peste Prut. Iar când am trecut peste apa tulbure a râului prima dată, încărcată cu câteva kg. de zahăr şi miez de nucă pentru vânzare,  mi se părea că trec pe un nou tărâm, cel de basme, vin acasă, după ani şi ani de absenţă.

Greu a fost să deosebim grupurile de diftongi „ea” de „ia”,  sa invaţăm diftongul „îi”, să scriem sau să pronunţăm  „pâine”, „câine”, „mâini”, dar şi mai greu a fost să găsim cuvintele potrivite pentru a denumi obiectele din jur. Acolo unde în limba română din România existau neologisme, în Basarabia erau folosite rusisme. Eram împânziţi de cuvinte ruse, iar în rest… limba îşi păstrase  cuvintele  vechi. Astfel foloseam „stergarul” (nu prosopul), incaltam „colţuni” (si nu ciorapi sau sosete) sau, şi mai curios, au intrat in acei ani de „românizare”  a limbii cuvinte precum „ştramp” (folosit pentru dres de femeie) sau „havuz” (in loc de fântană arteziană). Nu mai vorbesc de utilizarea greşită a cuvintelor precum „dovedesc” (in loc de reuşesc) sau crearea cuvintelor noi prin altoirea unor cuvinte ruse cu sufixe din limba română. Astfel au apărut cuvinte de genul „regulez” (de la rusescul regulirovati = a regla)  sau „mă znacomesc” ( znakomitsia = a face cunoştinţă).

Am încercat să învăţ cuvintele noi. Le scriam pe o foiţă ascunsă în buzunar şi le repetam cât îmi făceam treaba. Incercam sa pronunţ corect cuvintele şi am fost extrem de mândră când o persoană mi-a spus „voi, românii”. Mă simţeam, în sfârşit integrată, cu toate că, mulţi ani după, îmi ascundeam, unde puteam, identitatea. Rămăsese acea urmă de credinţă că aparţineam unui popor inferior, pentru că şi dincoace de Prut, în marea Românie, tot inferiori eram consideraţi. Dor şi acum cuvintele culese pe parcurul integrării în marea entitate română. Eram considerată, ani la rând, un venetic, cu toate că eu mă consideram în România acasă, mă ruşinam pentru fiecare pronunţare greşită aşa cum un ciunt se ruşinează de defectul său. O persoană sănătoasă nu are cum să înţeleagă ce simte un infirm în lumina reflectoarelor.

Eu sunt precum o viţă de vie ce poate să crească şi pe o coastă muntoasă. Chiar dacă pământul e dur şi ostil, îmi cresc rădăcinile şi le înfing adânc în pământul care cred că îmi aparţine. Dar sunt mulţi, din păcate, care au fost luaţi de vânt şi duşi din nou spre est. Îi privesc cu multă tristeţe. Şi îi aştept să revină cu sufletul acasă.

 

 

autor Alla Murafa

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Mărturie

%d blogeri au apreciat asta: