Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Copilul periferiei

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 28/10/2011

 

 

Aerul părea încins. Luna căpătase o culoare sângerie. Vietăţile se ascundeau speriate. Va fi furtună? Oamenii se uitau către cer… apoi către zare. Apăsătoare, înfricoşător de tăcută era zarea…

Majorii urlau. Urletele deveneau ameninţare. (toare,) Înjurăturile loveau crunt în orgoliul  de soldat. Oamenii trăgeau din răsputeri. Trăgeau tendele, le fixau pe la margini.  Nisipul nu trebuia să distrugă  tehnica. Pe ici-colo înflorea câte o pată de sânge,  de la vreun deget zdrelit sau de la pielea rămasă printr-o clamă. Trăgeau,  nu de frica înjurăturilor sau a pedepselor promise. Spaima venea dinspre pustiu… pustiul aduce moarte. Pustiul aduce întuneric, iar întunericul sperie mai mult decât durerea…

Privesc îngrozit tabloul unui dezastru în aşteptare. Picioarele îmi sunt grele, au lăsat rădacini, crecute  adânc în acest sol nisipos, încât, nici furtuna,  ameninţătoare  nu ar fi fost în stare să mă smulgă. Nu am putere să mă mişc. Şterg cu pleoapa imaginea, dar tabloul mi se impregnase pe retină.

Furtuna căzu brusc, nemilos ca un blestem. Nisip…doar nisip şi moarte. Uitare şi întuneric… Rugile urcau către zei, dar zeii tac… zeii nu aud furtunile…

 

***

 

Deşteptătorul sună strident. O să-l izbesc  într-o zi de perete! Cât de tâmpit pot să fiu!;  îl pun seara pe masă şi,  dimineaţa să mă scol din pat ca să îl opresc!    Cu ochii închişi parcurg drumul până la masă,  îl dibui după sunet şi apăs.  Ce dulce e liniştea! Cât de ademenitor e aşternutul care îmi  păstrează formele. Mă uit  printre gene la visul rămas ascuns printre cute, dar mă îndrept spre baie. Zi de zi acelaşi program, zi de zi acelaşi traseu de dimineaţa până la liceu. Îmi trag blugii,  roşi pe la genunchi, caut  cămaşa, aruncatǎ neglijent, pe-aici pe undeva… Ghiozdanul? …dă-l dracului, doar nu mă voi duce cu ghiozdan la liceu ca un elev de clasa I. Un pix, un caiet, că de restul se va ocupa Olga. Tot  salivează   când mă vede. Aduce de toate în două exemplare. Trebuie să i-o  mai  trag o dată că,  tot stă şi se freacă de mine în pauze,  găsind bun orice pretext.

Să trec pe la Bogdan? O fi dormind încă. Ne vom vedea la şcoală.

Căut în sertarul cu şosete pachetul cu ţigări, îl ascund în buzunarul gecii şi mă furişez în vârful degetelor din cameră. Doarme? Sper să doarmă! Foşnetul blugilor îmi bubuie în urechi. A dracului de blugi! Mişc lent picioarele să nu se audă paşii, dar agăţ cu mâneca gecii o carte. Cade. Nu reuşesc să o prind. Cartea se izbeşte de podea şi explodează strident, săltându-şi filele. Deschid brusc  uşă.

– Stai!

Rămân paralizat locului. Inima îmi explodează în mii de cioburi, le aud în timpane, le simt în vârful degetelor. O bucată mai mare de ciob se opreşte-n  în gât sufocându-mă.

– Unde pleci?

– La liceu.

– Când te vei întoarce?

– Nu ştiu sigur. Spunea diriginta să rămânem azi la suplimentar la mate.

– Azi vii la mine la muncă. Direct de la şcoală. Trebuie să mă ajuti! ‘nţeles?

Vocea căpătă sunetul metalic atât de bine cunoscut. De mii de ori o auzisem înainte de furtuni. Acea sonoritate prevestea furtunile casei  şi, ori  de câte ori o auzeam, paralizam.

– Am înţeles, tată.

Cobor scările două câte două. Vreau  să fiu cât mai departe,  să nu-şi mai amintească ceva. Striga la geam să audă vecinii cine e stăpânul casei .

Într-o zi îl voi omorî. Nu ştiu când şi cum.  Dar,  de atâtea ori mi-am imaginat cu lux de amănunte cum îl sugrum şi,  îi privesc extaziat ochii ieşiţi din orbite;  să-i citesc frica în ochii aceia mari şi haini,  în care nu văzusem niciodată decât ură. Altădată,  îmi imagina cum l-aş împinge de la balcon. Mâinile s-ar zbăte inutil în aer, aşa cum se zbate o pasăre ţintită de vânător. I-aş  fi privi de sus trupul, izbindu-i-se  de asfalt;  părul,  explodînd în toate părţile, apoi, i  s-ar aşeza, fir lângă fir, şi ar urma liniştea… cât de dulce ar fi liniştea după acea explozie!  Şi părul lui s-ar colora în roşu, aşa cum  s-a colorat  părul ei atunci…  Îmi amintesc cum încerca ea atunci să elimine acea culoarea din păr, plângând.  Apa  se colora, devenind  tot  mai roşie. O schimba,  şi apa din nou devenea roşie şi eu priveam cu ochii mari,  cum se petrece minunea de  mama colorează apa în roşu. A fost demult… mama, periodic,  repeta minunea de a colora apa şi plângea, mereu plângea şi ochii îi deveneau vineţi.  Şi nu înţelegeam atunci de ce ochii mamei deveneau vineţi când plângea şi ai mei nu… până în ziua în care şi ochii mei au devenit vineţi…

Respiarţia caldă se solidifica, formând figurine în aerul rece. Părea că sufletul, ca o pasăre rănită, îşi ia avântul să zboare, dar zborul e greu, rana e grea şi pasărea se destramă, căzând, fărâmă cu fărâmă pe asfaltul murdar.

Respir greu după maratonul făcut  zilnic până la liceu. Fugeam…fugeam  mereu. Speram să las în urmă coşmaruri, umbre, dureri.

 

***

            – Antonescu!

– Prezent!

– Barbu!

– Prezent!

Olga îmi împinge uşurel caietul de teme. Aşa da, fată! Conştiincioasă! Îmi aduce mereu tema, salvându-mă de la ananghie. Bag mâna sub bancă, sub fusta Olgăi şi-i strâng,  drept mulţumire,  piciorul. Pielea e caldă, ademenitoare. Îmi imaginez cum intimitatea ei se înfierbântă, se deschide. Sunt gata să merg mai departe, să merg mai adânc,   să îi simt umiditatea…  Fata roşi, îmi înlătură mâna, chicotind:

– Nebun mai eşti!

Sunt nebun şi Olga e o proastă  că se face preş de dragul de a fi preferata golanului clasei. Dǎ-o dracului. În pauză o voi săruta în văzul tuturor apăsat şi asta o va ţine fericită o săptămână. Mi-o imaginez cum merge semeţ sfidând privirile celorlalte fete. Îşi ţine mereu fruntea prea sus şi spatele ţeapăn ca să îşi scoate sânii în evidenţă. Nu înţelegeam cum de poate să  meargă în felul acesta fără să se îmiedice? Dacă i-aş pune o piedică într-o zi?

Profa scrie cifre pe tabla neagra, cifrele se adună precum un roi de muşte deranjante care zboară, roiesc, mă atacă din toate părţile.  Încerc să mă aprăr, mi-e silă de toate…Aş fugi. Dar unde?  unde viaţa are alt gust, alt miros  decât mirosul ăsta de rahat?

Bogdan apăru la ora următoare, şifonat şi cu ochii lipiţi de somn.

– Unde ai fost, neghiobule? Ţi-a pus pitica absent.

– Da-o dracu’. Am dormit la Marta. Ştii că nu mă refuză.

Marta nu refuză pe nimeni, dar fiecăruia lasă impresia că e singurul bărbat din viaţa ei.

– Ce urmează?

– Filozofia. Am auzit că ne-a părăsit şobolanu’. Vine una nouă.

– Ai văzut-o?

– Nu. O fi vreo scârnăvie, că prostiile alea doar tâmpiţii le învaţă.

– Hai mai bine să fumăm o ţigară. Dă-o dracului de filozofie.

Ne ridicăm hotărâţi  şi pornim spre ieşire. Bogdan dă sârguincios din coate, făcându-şi drum printre colegii împrăştiaţi.

–  Alexandru, unde pleci? S-a sunat de intrare!– aud vocea Olgăi. Mă întorc şi îi arăt degetul din mijloc. Târfa, şi-o fi imaginat că-i nevastă-mea, sau mama?

Nu reuşisem să ajungem la uşă.  În urma catalogului,  apare ea. Tânără. Părea o elevă dintr-a doişpea. Era frumoasă?  N- am recunoscut niciodată frumuseţea, nici acum nu ştiu ce să spun… Am văzut acei ochi adânci, senini. Colegii se mişcau haotic,  fără să realizeze ca, noua profă  intrase deja în clasă Bogdan încă îşi făcea drum dând din coate.  Iar eu stăteam ca un prost,  nemişcat, izbindu-mă de albastrul senin al ochilor ei.

În clasă se  lăsă brusc, liniştea.  Deranjantă ca o explozie.  Doar Bogdan continua să se îmingă spre ieşire, strigând:

– Dă-te la o parte, bă’, nu vezi că vreau să trec?

– Mulţumes,  pentru întîmpinare, mă descurcam şi singură.

Uimit, Bogdan se opreşte brusc. Înţelegînd, face un pas înapoi:

– Da’ ce ţâţe aveţi, domnişoară profesor!

Clasa hohoteşte în delir, Bogdan râde fericit de gluma sa bună. Iar eu, .. nimic… stau şi privesc, fără să găsesc logica.

 

 

***

            Ne pregătim să ieşim din garnizoanǎ. E rândul nostru să stăm de pază pe străzile orăşelului. Odată ieşiţi, ne aflăm în pielea vânatului. Nu ştim când şi de unde poate veni glonţul vânătorului. Nu ştim când şi unde pământul poate înflori sub picioarele noastre,  mişcat de vreo mină, amestecîndu-ne cu  pământul.  .Afganistanul nu iartă. Pământul e sec, dur. Uscate sunt şi sufletele  oamenilor, secătuite  de ani şi ani de lupte. Copiii se nasc în  zgomotele exploziilor şi ale împuşcăturilor aşa cum noi creştem obişnuiţi cu ciripitul păsărilor.

Suntem cinci. O echipă organizată, instruită să patruleze străzile oraşelor, depozitele, spitalele. Îi apărăm pe afgani de… afgani. Civilii de talibani. O misiune importantă şi suntem conştienţi de rolul asumat. Fiecare gândim la familia lăsată  în ţară, la tot ce putem pierde. Ne dăm seama că nu am gustat din toate câte am fi vrut, nu am iubit cât am fi putut. Îmi dau seama aşa, dintr-o dată, că mi-e dor să iubesc o femeie, să îi simt corpul fierbinte, să fierb şi eu.

Maşina porneşte lent. Poarta se închide în urma noastră. Suntem în câmpul deschis. Simt cum mă gâdilă în frunte ochiul unei lunete. Deseori mi se întâmplă să simt  o lunetă aţintită asupra-mi. Număr. Cât îi trebuie unui ţintaş să apese pe trăgaci? Nu îmi amintesc niciodată copilăria,  nu regret nimic din ce am avut, sau din ce nu am avut…  doar albastrul ochilor ei, persistă obsedant. Nu am făcut dragoste cu ea…  Dacă în clipa aceasta degetul unui ţintaş ar apăsa pe trăgaci, aş  avea un singur regret: că n-am făcut dragoste cu ea niciodată.

Pe ici-colo,  câte un copil în zdrenţe! Cât de mult cenuşiu e în jur! Oamenii,  precum camelionii iau culorile zidurilor, a prafului, a nisipului. Sunt crescuţi în nisip şi,  ţi se scurg printre degete la fel de uşor ca nisipul. Cine să îi înţeleagă? Cine să deosebească prietenul de duşman? Aceeaşi faţă, acelaşi grai, aceeaşi rugăciune spusă în genunchi cu faţa spre răsărit.

Amicii mei de gardă sunt alături. De câteva luni formăm o echipă. Împărţind moartea, sperăm să nu murim de tot. Împărţim şi cartuşele ca să putem supravieţui. De două luni cu ghilotina deasupra capului… Îi privesc pe fiecare în parte şi-mi dau seama că doar ei sunt singurii mei  prieteni.   Ceva mai mult chiar. Toţi cei de care am fost şi mai sunt încă legat emoţional – prin dragoste, ură sau teamă –  m-au lovit. Aşa că am închis uşile, am tras zăvoarele. Pe oamenii îi las să vină în preajmă, să stea sau să dispară, dar nu mă ataşez ca să nu fiu din nou rănit.  Doar cu ei cinci mă simt un întreg, pentru că doar cu ei împart moartea.

 

***

Mi-e foame. Mai am  vreo oră de muncă, aşa că,  încerc să nu mă gândesc la mama,  care trebăluieşte prin bucătărie, la cratiţele de pe aragaz, la sosul pentru paste. Apuc dintr-un capăt ţevile pline de rugină,  tata le prinde din capătul celălalt şi le aruncăm în camion. Când nu putea să facă singur munca, mă chema pe mine în ajutor. Trebuie să îl ajut dacă vreau să fie linişte în casă.

Zgomotul se topea în aer, lăsând un praf de rugină pe mâini, pe ochi. Simţeam gustul de rugină în plămâni. Făcea parte din mine. De când mă ştiu, vin aici, la locul lui de muncă, şi îl ajut să mute, să încarce sau să descarce ţevi, şine, butoaie. Am crescut cu această rugină pe sub unghii. De mult îmi tăiam unghiile foarte scurt, îmi spălam cu peria  fiecare por al degetelor, al mâinii, dar, degeaba. Zdadarnic!. Mirosul de rugina nu se spăla, nu dispărea cu nimic. Rămânea impregnat pentru totdeauna, pe haine, pe mâini, în plămâni..

– Ridică, bre, mai cu forţă! Nu fi fătălău! Că muieri,  ajung pe lumea asta.

Strâng dinţii. Voi creşte şi eu… Gândul acesta îmi dă putere şi ridic mai sus ţeava, o arunc mai cu forţă.

E destul de frig. Metalul rece înţeapă carnea bătătorită. Nici bătăturile crescute în rugina palmelor  nu  mă protejează de frig. . La un moment dat degetele nu mai ţin greutatea, devin moarte, de cârpă, nu le mai controlez. Îmi dau seama ce se întâmplă, dar  mişcările îmi sunt  prea lente şi bucata de motor cade greu ridicând un alt nor de rugină. Văd mâna tatei ridicându-se, mă plesneşte din răsputeri. Simt în gură gustul sângelui. Cât de sensibilă poate fi o buză! Nici după zeci de lovituri nu se căleşte, nu face bătături…sângerează de fiecare dată… Simt gustul sângelui ruginit.

– Ce ai cu băiatul, bre Mihai? Se mai întâmplă! – Nea Costel privea pe sub sprâncene efortul nostru. El nu depunea efort că era bolnav cu inima şi, pentru că era muncitor vechi, patronul l-a mai lăsat să hoinărească prin curte, ridicând ba un fier, ba o sârmă de sub picioare.

– M-a blestemat Dumnezeu cu un tâmpit! Nu vezi că  nu se pricepe la nimic? Mai bine,  decât îl năştea, mă-sa se arunca de pe vreun pod. Îs povară pe umerii mei.

E atât de simplu să iau o ţeavă şi să îl omor! Dar mi-o imaginez pe mama,  mică, slabă, cu riduri pe sub ochi, repetându-mi mereu „E taica-tu, Alexandru! Sǎ nu îndrăzneşti vreodată să ridici mâna!”

Ridicăm motorul şi îl aruncăm în camion. E ultima bucată. Pot să plec acasă. Merg să îmi spăl mâinile la ciuşmeaua din colţ. Apa ustură, săpunul nu îşi face efectul, nu are puterea să spele mizeria de pe mâini. Nici nu are rost sǎ depun efort. Cui trebuie teatrul ăsta să par curat dacă mă simţeam mai mizerabil decât ultimul rahat!

Tata se aşează  cu nea Costel  pe banca veche şi au scos mâncarea învelită în ziare vechi. Simt că mi-e foame şi mie. Mă grăbesc spre casă…

 

O văd încă de afară. Spală, aplecată, scările blocului. E atât de mică… mereu parcă o văd tot mai mică. Cine-o fi de vinǎ? ( Şi nu e vina creşterii). Se apleacă din ce în ce mai mult sub greutatea vieţii. Ar trebui să îmi fie milă de ea. Uneori chiar îmi e. Îmi vine să o cuprind din nou, aşa cum făceam demult când eram mic. Dar ochii ei goi, absenţi mă ţineau la distanţa. (distant). Ea a uitat cum se mângâie, cum se îmbrăţişează. A uitat cum se iubeşte.  A uitat să fie femeie, mamă. E doar o fiinţă care prin minune supravieţuieşte. Ca un câine maidanez gonit de toţi. S-a măritat devreme fugind de ai săi şi a dat de el. Huiduită toată viaţa, bătută de soartă şi de bărbatul care ar fi trebuit să o protejeze. Se gârbovea an de an, îmbătrânea prematur, se grăbea sa treacă mai repede prin viaţă, aşa cum se mănâncă o mâncare în silă: o înghiţi grăbit să ştii că ai terminat.

La un moment dat am văzut o sclipire de viaţă în ochii ei:

– Te-ai întors?

După tresărirea din priviri,  mi-am dat seama că observase buza crăpată. Nu spuse nimic. Niciodată nu spunea nimic, de parcă tăcerea ar fi şters realitatea. Poate nu ştia   cum, sau ce să spună. O uram! Cât de mult o uram că a permis mereu să fie lovită şi să fiu lovit. Că nu a încercat măcar o dată să se răzvrătească.

– Ţi-am făcut o ciorbă. Vino să-ţi pun în farfurie.

Împinse găleata cu apă murdară sub scări, aruncă bucata de cârpă în apă, câţiva stropi au sărit

pe picioul ei, dar nu a simţit. Porni greoi pe scări, o priveam din spate şi mă întrebam cum poate o femeie de nici patruzeci de ani să îmbătrânească  în asemenea hal? Urca încet, ca un cal înhămat, pentru că ea purta mereu povara în spate, nu o împărţea cu nimeni…

Mănânc din ciorba caldă, mi se face mai bine dintr-o dată, mă gândesc la Olga, la Bogdan, la ora de filozofie, la ochii profesoarei. Mă urmărea acel albastru, pacea  din privirea ei. Simţeam că am găsit un soi de linşişte,  un sens prin prezenţa ei. Un soi de pilon pentru tot zbuciumul de până acum.

Mama spală vasele lasate în chiuvetă. Îşi şterge periodic mâinile  de şorţul vechi. Îmi ia din mână farfuria.

–         Lasă, fac eu, tu du-te şi învaţă!

Îmi vine să trântesc farfuria de podea: mă trecuse în rândul bărbaţilor şi ea trebuia să îmi fie  slujnică, pentru că bărbaţii muncesc, pentru că bărbaţii … sunt bărbaţi. Aşa a trăit mereu în nişte norme învăţate de acasă, într-o cuminţenie şi ascultare totală. Bărbatul trebuie să fie respectat.

– Să fii cuminte, – îi aud vocea abia desluşit, – a venit taică-tu, să nu faceţi scandal.

Trântesc supărat uşa. La dracu! La naiba cu toţi!

 

 

***

            Ne adunăm,  ca în fiecare seară,  la marginea căii ferate. E locul nostru de ani de zile.  Între pietrele acestea ne-am ascuns primele chiştoace; tot ele  au fost martorele primei beţii, bătăilor iscate din senin, împăcărilor la fel de surprinzătoare. E lumea noastră, a celor de la blocurile de periferie. E lumea celor săraci. Aici am mâncat primele fructe furate, împărţite egal. Aici aduceam mazărea culeasă de pe câmpuri sau coceam primul porumb,  pe care-l  înghiţeam lacom înnegrindu-ne dinţii. Stăm   în grup, fete şi băieţi, fără diferenţa sexului. Privim trenurile de pasageri care poartă visele noastre în dăpărtări.

Bogdan rupe ţigara fără filtru în două şi îmi dă jumătate. Stăm umăr lângă umăr, ca de atâtea ori, sprijinindu-ne reciproc, împărţind aceeaşi gură de bere sau felie de pâine unsă cu grăsime.  Gaşca încă nu a venit. Stăm ca doi străini fără să ne vorbim. Doar străinii sau prietenii foarte buni pot să stea alături fără să îşi vorbească. Eu mă gândesc la ale mele, la maică-mea, la albastrul ochilor ei … Bogdan s-o fi gândit la ai lui. O fi trecut pe acasă şi,   i-o fi găsit  pe-ai lui, matol. Bea taică-su, dar bea şi maică-sa. E atât de dureros să vezi o mamă beată… Bogdan înjură şi pleacă de acasă, se întoarce acasă, la ora somnului,  doar atunci  când patul Martei e ocupat.

– Ai văzut ce ţâţe are filozoafa? Ce-aş mai călări-o! În stil rodeo!

Cuvinte lui Bogdan mă lovesc. Nu-mi dau seama cum de nişte simple cuvinte pot schimba tot:  lumea în care am crescut şi în care am crezut. Altă dată aş fi râs, aş fi spus   o glumă proastă. Dar acum? . Nici dacă-ar fi jignit-o pe maică-mea,  nu m-ar fi durut  cum m-au durut vorbele la adresa Ei.  Ea reprezenta pentru mine , lumea curată pe care o visam. Mi se făcuse  deodată, scârbă de mirosul de ulei şi motorină  din jur, de mucul ăsta de ţigară pe care îl trăgeam, de lumea limitată şi traiul ei din prejma  şinelor de cale ferată.

Mă ridic, dau  să plec.

– Unde pleci , bre? Azi face Chioru’ cinste.

Dau a lehamete din mână şi plec acasă.  Pe calea ferată sau acasă, totuna…  punctele mele  de referinţă,  între care îmi construisem universul  fragil. Îl simţeam acum clătinându-se.

Acasă, ca de obicei,  ai mei se ceartă. De fapt, mama  rar îşi permite să riposteze. Urlă doar el. Cine ştie ce motive o fi  mai având.  Mă strecor  în bucătărie, îmi pun în farfurie puţină varză.   Meniul nu e divers. Mirosul nu se schimbă des în bucătăria noastră: varză, cartofi, fasole… Înghit fără să simt gustul mâncării, după care, pun farfuria în chiuvetă. Rămân fără gânduri… Mă simt golit. O oboseală cruntă mă ia în braţe. Pornesc spre camera mea.

– Ţi-ai spălat farfuria? Ştii regulile: mănânci, speli farfuria, o ştergi şi o pui la loc. Numai un netrebnic ar mânca fără strângă după el.

Îl simt în spate. A auzit  când intrasem, aşa că  a venit să-şi verse nervii pe mine. Blestemata de farfurie! De atâtea ori mi-am promis să nu îi dau motive să urle! Uitasem de farfurie, de promisiune… Mulţumit că a găsit motiv  să mă jignească,  schimbă subiectul, amintindu-şi de  greşeala de la muncă, apoi la notele mici de la şcoală,  la faptul că sunt un nemernic, un ratat, nu am nici un viitor şi că era mai bine să mă fi înecat de mic aşa cum se îneacă pisicii mici în sac, scăpând de griji. Amintindu-mi, sânt uimit chiar eu de mine însumi. Stau calm în faţa lui, îl privesc liniştit. Iau farfuria din chiuvetă şi o trântesc pe podea. Farfuria se sparge şi cioburile murdare se împrăştie peste tot. Mama se repede să le adune, el o loveşte. Mă întorc şi îi dau un pumn. Doar un pumn îl doboară. Îmi iau geaca şi ies din casă…

***

            Nu am făcut niciodată dragoste cu ochii închişi. Mereu îi ţineam deschişi ca să văd, să nu scap nimic, să savurez orice mişcare a celei pe care o penetram. Să-i analizez sinceritatea, ori jocul. De data aceasta o dominam pe Olga pipăit, intuind mişcările orbeşte. Mă gândesc însă la ea. Îmi amintesc  fiecare  clipă,  din momentul în care a apărut în urma catalogului. Era într-o  miercuri, înaintea orei de filozofie. Mi se pare atât de stupid să mă îndrăgostesc aşa, într-o zi banală de miercuri, într-o banală oră de filozofie, în care ea, profă de filozofie,   ne vorbea despre frumuseţea şi puterea gândului uman. Mi se părea atât de stupid să mă îndrăgostesc îmbrăcat fiind în pantalonii roşi în genunchi!  Nu îmi imaginam că pot să o iubesc şi atunci când respir aerul plin de rugină,  să o iubesc şi în clipa în care simt gustul sângelui în gură de la palmele primite… să o iubesc în lumea astea murdară, fără flori şi  parfum…

Acum  mă împerecheam animalic cu Olga, dar Olga dispăruse,  şi eu vedeam doar acel albastru în care îmi găseam pacea la orele de filozofie.  O admiram centimetru cu centimetru, îmi imaginam că întind mâna, că  desfac  primul nasture de la bluza ei albă şi fină, că degetele  mele îi ating, îi  pipăie pielea…

Cu degetele înfipte în părul ei strâns în coadă de cal, fac sex cu Olga  în cantina părăsită, o pătrund şi nu e Olga, e din nou Ea.  Îmi găsesc pacea în carnea ei aşa cum îmi găsisem pacea în privirea ei senină… Ii simt mirosul , îi simt pâna-n adâncuri intimitatea. O, Doamne,  o iau razna!  Ştiam că o luasem razna, pentru că era suficient să mă gândesc la ea şi trebuia să merg la baie, să mă răcoresc. Am ajuns să mi-o frec în baia liceului după orele de filozofie, ca un puştan ordinar când priveşte o revistă porno. Cât de mult îmi uram slăbiciunea aceasta! Cât de mult îmi iubeam slăbiciunea aceasta!  Nu ştiu dacă o iubeam într-adevăr. Era o metamorfoză pe care nu o puteam explica. Până nu demult credeam că doar frica de taică-meu mă poate paraliza în felul acesta. Mi se întâmpla să rămân inert de câte ori o vedeam. Mă scuzam  în faţa lui Bogdan sau a Olgăi,  dacă se întâmpla să fie alături. Ce puerile scuze găseam: ba că am un cârcel, ba o colică.  Iubirea mea era precum o colică,  o tăietură de cuţit: profundă, sângerândă, dureroasă, constientizând că   Ea nu va iubi niciodată un golan. Nu voi simţi niciodată gustul cărnii ei, nu îmi va şopti niciodată cuvinte dulci la ureche!

Am făcut  perioada aceea sex cu Olga până la epuizare. O trânteam  jos, luând-o sălbatic, cu ură, cu sete, cu nebunie. Îmi era sete de liniştea ochilor albastri, o sete dureroasă mă usca pe dinăuntru. Dar oricât de mult  încercam să  înlătur setea  dureroasă de carnea ei, făcând sex ci Olga, zi de zi durerea devenea mai profundă, eu deveneam mai pustiu.

 

***

            Nu ştim niciodată când porneşte cartuşul la vânat. Cert e că nu ezită, nu tremură, merge la ţintă şi gata. Deseori îl vedeam în imaginaţia noastră cum şuieră în aer şi ne atinge ca  un sărut fierbinte. De data aceasta nu fusese numai imaginaţie. De nicăieri, parcă, un cartuş porni spre noi. Îl alesese pe Andrei. Poate pentru că era mai înalt sau,  poate pentru că râdea în acel moment, sau poate fără vreun  nici un motiv!  Pur şi simplu îl alesese pe el. Buzele îi  rămăseseră deschise,  dar ochii au devenit maţi,  plini de spaimă. Am observat cum râsul său se transformă în rânjet,  golit de esenţă. Andrei se scurse pe nisip, ţinându-se cu mâna de gât. Cartuşul îi secţionase artera. O clipă am rămas toţi înţepeniţi. O clipă lungă cât un blestem, o clipă în care universul  deveni, din nou, în alb şi negru. Andrei se zbătea în praful nisipos aşa cum se zbăteau cândva găinele,  pe care bunicul,  cu o tăietură scurtă le decapita. Urmăream cu groază  spectacolul macabru în care găina decapitată îşi dansa ultimul vals , săltat, împrăştiind sângele care, amestecat cu ţărâna, devenea negru. Şi Andrei îşi  dansa ultimul vals,  se zbătea cu ochii ieşiţi din orbite, iar pământul  înghiţea lacom sângele, ce curgea şi ne stropea şi pe noi.

Şocat, Virgil scosese puşca mitralieră şi împuşca împrejurul cuprins de furie.

– Vă omor, vă omor, Dumnezeii mamei voastre.

Împuşcăturile cădeau în gol,  strada era goală. Gloanţele loveau pereţii, muşcând din zidurile vechi, de secole.

– Încetează! Grasu îi dădu o palmă şi Virgil aruncă mitraliera în stradă. Plângea în hohote, zbuciumat, ca  un copil trezit din coşmar.

– Încetează!

Palma grasului îl aduse în simţiri. Am înţeles toţi,  după mărimea petei revărsate pe pământ,  că nu mai era nimic de făcut pentru Andrei, doar să îl cărăm  în garnizoană.

Precum gândacii de bucătărie,  surprinşi de lumina aprinsă, speriaţi,  căutam o şansă de scăpare. Să fugim? Să rămânem la pământ?

– În maşină! Alexandu, demarează!

Am apăsat pedala de acceleraţie. Mitralierele s-au trezit la viaţă. Virgil îl ţinea în braţe pe Andrei, din care încă se mai scurgeau ultimile picături de viaţă. Şi pe hainele lui Virgil sângele devenea  negru.

Frică. Teroare. Totul vine după, când porţile garnizoanei se închid în urma maşinei. Când laşi corpul neînsufleţit pe mâna camarazilor şi tu mergi hai-hui prin garnizoană şi nu auzi ordinele majorilor. Când stai şi te priveşti pe tine însuţi în oglindă şi îţi dai seama că puteai să nu mai stai în sala de baie, puteai să nu te mai priveşti în ochi ca să te întrebi câte salarii ai pus de o parte, pentru câţi bani te-ai vândut. Când viaţa îţi miroase a rahat şi vomă, pentru că mai toţi vomăm după ce vedem un tablou atât de cumplit. Şi doar cine a trecut ştie ce înseamnă frică şi cum te mănâncă din interior, corodează toate organele vitale, te mănâncă pe tine însuţi dacă nu reuşeşti să te eliberez. Şi ne eliberăm, pentru că nu mai avem de ales.

 

***

            Stăm toţi în sala de mese. Locul lui Andrei e gol. Tăcerea e profundă. Fiecare e adâncit în gândurile sale. Privesc în jur şi văd pe feţele colegilor tristeţea. Sunt trişti că a murit Andrei? El, un simplu soldat, a dispărut pur şi simplu dintre noi. Toţi ne gândim la acelaşi lucru: cine va urma? Afganistanul e un soi de ruletă rusească şi nu ştii rândul cui pică. Mai uşor să accepţi moartea altuia, mai greu e să accepţi propria dispariţie.

Un război străin, idealuri străine. Nimeni dintre noi nu e idealist. Toţi am venit mânaţi de acelaşi motiv: dorinţa de a lua nişte bani ca să ne asigurăm viitorul. Mulţi au familie, copii, au de cumpărat case, de plătit bănci. Banii au devenit pentru mulţi în zilele de azi o necesitate echivalentă cu valoarea vieţii. Doar că fiecare pune un alt preţ. Desigur suntem asiguraţi. Desigur familiile vor fi în câştig indiferent de situaţie. Banii lui Andrei vor pleca la părinţii lui. Şi banii mei vor pleca la părinţii mei. Mi-l imaginez pe tata bând un pahar de vodkă în amintirea fiului căzut la datorie. Cu câtă mândrie va spune tuturor că fiul său a murit la datorie, că au crescut un fiu responsabil, un fiu care a răspuns prompt la chemarea patriei. Generaţia părinţilor mei încă se îmbată cu vorbe mari: patrie, datorie… Generaţia mea e una care îşi acoperă curu’ dezgolit. Ştim că nimeni nu ne va trage de urechi din rahat, nu ne va asigura o casă, un loc de muncă. Trebuie să ne zbatem singuri, chiar plătind tribut Afganistanului.

– De sufletul lui Andrei!

Grasu ridica paharul. Ridicăm toţi paharele şi dăm peste cap băutura. Lichidul se scurge prin tot corpul, îl simt până în tălpi, îmi înmoaie inima. Mă simt o clepsidră, prin care curge  alcoolul, viaţa, care  se scurge… Aş plânge. Aş plânge,  nu pentru Andrei, Andrei e liniştit,  moartea promite rezolvarea  problemelor… aş plânge pentru mine, pentru dragostea care mi-a lipsit;  pentru că n-am reuşit să ating pielea ei, să îi simt gustul sărutului ei… Poate,  mă voi întoarce viu acasă.  Voi trăi, mă voi căsători, voi fi  în rând cu lumea, voi împărţi cu vreo femeie acoperişul, patul, baia. Va fi Olga sau alta, va fi Ea, sufletul pereche?

– Ce bociţi, bre, aici?  Se zbârli la noi,   Şoimul,  cel mai tâmpit caporal.

– A murit, ei şi?  Nu ştim toţi când venim în Afganistan, pentru ce venim,  ce ne aşteaptă? Nu mai fiţi muieri.

– Ai puţin respect, şoimule. Grasu îşi freca mâinile, ţinând capul aplecat.

– Pe dracu’. La moartea mea puteţi să şi dansaţi. Ne smiorcăim ca proştii. Sunt chestiuni care nu ţin de noi. Trăim, murim…

Şoimul era cel mai bun ţintaş din garnizoană. Ager şi cu un ochi fulger.  El privea moartea prin ochiul lunetei şi totul i se părea doar un joc. La felca în  jocurile video pe care eram încurajaţi să le jucăm. Prin lunetă  poţi vedea clar faţa, dar chipul nu e aproape, nu îi simţi mirosul, nu îi cunoşti gândurile. Prin ochiul de lunetă nu se vede familia. Viaţa curmată nu pare să fie reală. E doar un joc.

 

***

 

 

Priveam cu atenţie numerele de pe blocuri. E zona de centru a oraşului, zona de lume bună. Căutam numărul 20, casa ei. Mă trimisese diriginta să iau de la doamna de filozofie un proiect. Îl terminase cu o oră în urmă şi trebuia adus de urgenţă la liceu.

Opresc bicicleta în faţa scării. Apăs butonul de la interfon. Numărul trei. Deci e la parter. Uşa se deschide şi intru timid în scara blocului. Îmi scuip adidaşii şi îi sterg în grabă cu dosul mânecii. Uit mereu să îmi curăţ adidaşii! Doamnelor le plac băieţii cu încălţămintea îngrijită. Nu ştiu unde citisem prostia aceasta, că până la ea nu mă interesau doamnele şi nici bunele maniere.

– Unde ai dispărut? Alexandru!

– Vin, sunt aici. Mă îmiedic de trepte.  Doar un tâmpit ca mine poate să se îmiedice, mă cert singur.        – Vino, am proiectul gata, – strigă de undeva din altă cameră.

Intru în hol şi uşa se închide lent în urma mea.

– Aşteaptă câteva clipe să le aranjez în ordine. Intră dacă vrei.

Îmi  desfac şireturile. Întorc şoseata să nu se vadă gaura. Să fiu al naibii! Exact azi mi-am luat  şosetele astea găurite! Fac doi paşi, inspir aerul camerei. Aerul din casă spune atâtea despre stăpâni! La noi miroase a rugină. Poate,  de la fiarele pe care le aduce tata în casǎ, poate de la hainele lui. La Bogdan miroase a ţuică.

Aici  miroase a sos de roşii. Proaspăt, cu busuioc.  Nu umezeală, nu mucegai. Doar mirosul proaspăt de mâncare bună. Ciudat cum în unele case aerul poate fi curat şi atunci când miroase a sos de roşii. Poate pereţii lor respiră. Poate pereţii noştri sunt îmbâcsiţi ca şi noi şi,   lasă putoare de la sine.

Ea apare brusc. Tresar. Are un aer distins, casnic. Părul adunat neglijent într-o coadă. De-asupra buzei se zărea un strop de sos. Gustase cu siguranţă din prânzul pe care îl gătea în timp ce scria şi proiectele. O picătură a rămas acolo, de-asupra buzei, aducând-o în rândul oamenilor.  Coborâse de pe pedestal. Era umană, feminină, primitoare. În faţa mea nu se afla profa de filozofie, se afla  femeia din visele mele pe care o sărutam, o posedam. Femeia care,  se lăsa posedată, care se deschide în faţa bărbatului. Am uitat cine e, am uitat cine sunt. Fac doi paşi, o cuprind. Mâna singură găseşte drumul spre corpul ei. Mă lansez spre ea fără logica, aşa cum nu au nevoie plantele de logică atunci când caută lumina. O voiam. Tânjeam după liniştea pe care mi-o promiteau mereu ochii ei. Doream atât de mult pacea lor! Dar pacea nu se impune prin forţă. Asta nu o ştiam atunci. Am aflat-o mult mai târziu.  Sunetul palmei  ei îmi spulberase  delirul. Nu am simţit-o, am auzit-o, ca o explozie.

– Ieşi imediat! –

Seninul şi pacea din ochii ei dispăruseră.

–  Nu te voi denunţa, dar să nu te mai văd niciodată pe lângă mine. Îmi puse în braţe dosarul şi mă împinse pe scări afară.

Am urcat pe bicicletă, ţinând proiectul într-o mână. Am mărit viteza,  să las cât mai iute,  în urmă coşmarul. Sunetul palmei ei a fost atât de brusc! Obrazul încă mai purta urma ruşinii.  Simt cum roata scârţâie clătinându-se ameninţător. Luată de prin  vechituri,  ruginitura asta de-i spuneam bicicletă,  o adunasem bucată cu bucată.

Pornesc  pe contrasens. Uneori mi se pare că tot  drumul meu e pe contrasens. Acasa, la liceu, pe străzi, mereu sunt în afara sensului. Viaţa în oraşul meu merge pe sens unic. Ori mergi în sensul  regulilor scrise şi nescrise, ori te dau afară ca pe un avorton. Te vomită ca pe o mâncare indigeribilă. Să digeri un neadaptat ca mine, o fi  uşor?  De mic m-am închis în cochilia mea şi an de an am întărit zidurile cetăţii în care mă ascundeam. Întâi o lăsam pe mama să intre. Îi prindeam mâna şi o ţineam îmbrăţişată aşa până adormeam. Până într-o zi când mâna s-a ridicat la o supărare şi m-a lovit. Eram pregǎtit pentru urletele lui tata, putoarea de beţie a bunicului, dar să văd  mâna mamei,  care mă mângâia,  ridicându-se ameninţător şi lovindu-mă? Niciodată!  Nu ea, singura de la care aşteptam protecţie!

Claxoanele ţipă strident, trezindu-mă din amintiri. Urletele lor cad în jurul meu ca nişte păsări  moarte.  Păsările moarte nu pot face rău. Doar se adună grămezi, grămezi, umplu strada, devine tot mai greu să circul printre ele. Mi se pare deodată că şi eu sunt o pasăre neagră, pentru că  simt cum mă înalţ, apoi cad printre ele. Bicicleta cade pe trotuarul de vizavi. Foile din proiect zboară în aer,  atât de albe cu păsări negre pe ele…

Cât de strident sună frânele! Cât de multe păsări negre în jur! O voce se văicăreşte  alături:

– Nu ştiu ce l-a apucat. Venea pe contrasens cu viteză. L-am văzut, aveam distanţă, dar i-a scăpat mâna şi volanul s-a întors spre stângă intrând în mine. Doi centimetri să fi ţinut distanţa! Doi centimetri şi nu îl atingeam! Mergea cu viteză!

Era şoferul maşinii. Îi vedeam fruntea transpirată. Transpiraţia i se aduna pe vârful nasului şi picura pe geaca lui albă fără să îşi dea seama de pata ce se forma, se mărea, creştea…

Simţeam cum pământul se roteşte şi mişcarea lui îmi crea o stare de vomă. Dacă s-ar fi oprit pământul măcar pentru puţin, aş fi reuşit poate să mă ridic, să fac şi câţiva paşi, dar ameţeam şi mă lăsam ridicat de oamenii în alb… în alb şi negru era universul din jurul meu ca o poză veche din albunul rupt al bunicii… albul îmi crea o stare de frig… în urma mea rămăsese o pată neagră… măcar să se fi scurs toată nebunia împreună cu lichidul negru rămas pe asfalt. Dar nebunia făcea parte din fiecare celulă vie sau moartă şi nebunia pentru ea nu putea să se scurgă aşa uşor şi să rămână ca o pată pe asfaltul murdar.

 

***

 

Îl vedeam de câteva zile trecând cu mica sa turmă pe drum. Un câine lup, slab şi hămesit, împleticindu-şi picioarele de oboseală şi foame, se târa în urma copilului care fluiera. Zilnic punctual, însoţit de aceeaşi melodie, ca o placă stricată, nu reuşeşte să treacă la alt cântec, iar şi iar, aceleaşi şapte oi şi o capră. Îi număram în  fiecare dimineaţa: puştiul, oile, şapte la număr, capra şi javra.   Îi auzeam de departe şi până dispărea, îl urmăream în gardă. Afganistanul a adus metamorfoze în percepţia umană şi un copil în aceste locuri,  nu e întotdeauna ce pare. Poate fi un taliban kamikaz, sau o caprǎ kamikaza, spre exemplu.  Poate fi un cercetaş, poate un simplu păstor. Dar paza bună trece primejdia rea, asta o ştim pe pielea noastră. De o săptămână suntem în misiune. Patrulăm un drum de mare importanţă. Ni s-a spus că vom rămâne aici până la noi dispoziţii, de aceea nu ne facem iluzii. Iluziile ne pot omorî.

Ciobănaşul trece agale, poartă un toiag pe măsura-i,  atingând, din când în când, vreo oaie răzvrătită sau rămasă de turmă. Pare că nu caută nimic, nu cercetează, doar merge.  Îşi face traseul şi, ca un fidel maratonist,  nu vede decât drumul. Un copil şi un câine cu şapte oi şi o capră umblând pe un drum unde cartuşele zboară în toate direcţiile. O fi având părinţi?

E dimineaţă devreme, frigul mă pătrunde. Nopţile sunt reci, extrem de reci. E ca şi cum mâna morţii s-a  furişat din umbră. Ne oboseşte frigul. Facem flotări, genoflexiuni, alergare pe loc… punem sângele în mişcare cum ne pricepem. Mi-e dor de o ciorbă caldă, de un pat şi o pătură. Nu mai zic de un trup  de femeie alături, cald şi curbat, peste care să îţi poţi plimba mâna şi să ştii că viaţa are sens. De o sptămână mâncăm conserve, fructe uscate, salam,  în care îţi poţi rupe dinţii.

Scrutăm iar şi iar drumul. Ce ne-aşteptă?. Nu ştim încâ. Păzim aceşti bolovani în spatele cărora am găsit craterul unei explozii. În ea ne adăpostim, întinşi pe pământul dur şi bolovănos. Cu buzele crăpate de vântul sec şi de soare, cu pielea uscată, cu ochii arzând în orbite,  suntem paznicii unui loc pustiu. Sfidăm timpul şi moartea.  Mi se pare că am lăsat rădăcini adânci, că nu mă voi putea smulge, că voi rămâne prizonier în acest loc deşert… Mă ridic mânat de senzaţiile ciudate şi fac câţiva paşi. Simt nevoie să mă mişc…

 

Zilele se scurg încet. Avem timp să ne gândim la toate, să ne amintim de soţii, copii, iubite. Eu mă gândesc la cele două femei pe care le-am iubit în mod diferit. Timpul şi atmosfera de aici mi-a estompat simţirile. Nu ştiu dacă mai iubesc, nu ştiu dacă voi mai putea iubi. Doar respir şi execut ordinele. Niciodată nu m-am simţit o simplă marionetă, o păpuşă în mâna unui păpuşar. Aşteptăm ca acesta să îşi amintească de noi, aşa cum îşi aminteşte copilul că şi-a abandonat,  în ploaie şi vânt jucăriile preferate. Noi suntem doar piese într-un joc mare. Nu putem vedea dimensiunile jocului şi nici ale jucătorilor. Deasupra e un păpuşar, peste el  un altul şi tot aşa, din rang în rang, din interes în interesc, se urcă tot mai sus până la un dumnezeu uman care nu poate să vadă până în adâncul craterului în care ne adăpostim noi.

Viaţa a intrat într-un făgaş ciudat, dar ne-am obişnuit cu toate. Mai greu a fost să ne oboşnuim cu sunetul împuşcăturilor şi a exploziilor. La început ne aruncam la pământ spre amuzamentul „bătrânilor”. „Se trageeee!” mai ţipa uneori câte un novice, dar treptat ne obişnuim,  mai tresărim doar în somn atunci când ne visăm în liniştea de acasă…

 

Ciobănaşul nu a trecut de câteva zile. Poate a murit pe undeva călcând pe vreo mină. Regret dispariţia care,  a creat un vid într-o obişnuinţă. Mi-l imaginam călcând pe un fir (câtă anxietate ne induce fiecare fir de sârmă ieşit din pământ!), parcă îl văd zburând împreună cu păsările negre cu care zburasem eu, cu  trei ani în urmă,  când  am mers cu viteză pe contrasens…

Peste vreo patru zile, apăru. Fără oi şi fără capră. Doar câinele se împleticea în urma lui. Părea mai slabă javra, terminată parcă. Se clătina şi puteam să jur că va cădea. Dar , n-a căzut câinele, a căzut copilul. Secerat. Tresărim toţi, pentru că toţi îi urmăream zi de zi traseul , toţi îi simţisem  absenţa , toţi îl priveam acum, numărându-i paşii. Nu se auzise nicio îmuşcătură şi totuşi,  puştiu a căzut. E vreo capcană? Câinele se culcă alături de corpul căzut. Respiră uşurat parcă. Adoarme imediat. O fi şi pentru câine, ca şi pentru noi somnul vital?  Le fac semn colegilor şi,  mă târăsc spre cei doi. Nu risc,  să mă ridic în picioare, mă târâi.. Din orice direcţie poate veni vreun glonte. Casca devine grea, o simt cum mă apasă. Uitasem că o port, parcă se sudase cu capul în ultimul timp. Acum o simt străină, dureros de deranjantă. În sfârşit ajung.  Trag copilul după mine. Nemulţumit, câinele  mârâie, dar nu are de ales, ne urmează. După câteva ore, copilul-şi  revine. Ar fi înghiţit întreaga cutie, da,  l-am limitat la puţină carne fiartă din conservă. Şi câinele dă din coadă fericit. Se gudură printre noi, lingându-ne mâinile.

– Căpitane, ce facem cu el? E doar un copil. Îl păstrăm? Grasu se uită într-un ochi la major.

– Vrei să i-l duci nevestei acasă? Dacă i-l trimiţi acasă pachet, ia-l.

– Mă gândeam să avem şi noi un copil al garnizoanei.

– Pe dracu. Ştii tu cine e el? Căpitanul scuipă sec. Ăsta mâine te vinde cu tot rahatul. E crescut în pământul ăsta şi,  a supt din ţâţa lui mă’sa ura pentru venetici ca noi.

Nu e cazul să ne facem gânduri pentru copil. Dispare în noapte, fără să ne dăm seama. Se destrămă în noapte ca apusul însângerat al Afganistanului.

 

 

***

Priveam infirmierele în halatele albe. Ce caut aici şi de ce sânt aici? Nu reuşeam să îmi amintesc nimic, nu reuşeam să gândesc. Pur şi simplu respiram. Pur şi simplu supravieţuiam.

– E grav, domnule doctor? Recunosc vocea mamei. Dar, pe unde-o fi?

– E tânăr, are sete de viaţă. Nu mor tinerii chiar aşa uşor. Ei ştiu să lupte pentru viaţă.

Încerc să îmi amintesc cine sunt şi ce caut aici. Îmi amintesc şuieratul frânelor,  eu pe contrasens, păsările negre care zburau. Îmi amintesc zborul lent al foilor prin aer, îmi amintesc ochii ei, palma pe obraz… Nu-mi e  frică, nu–mi e ruşine. Mi-e dor de ea. Nespus de dor!   Caut uşa. Rămân cu privirea aţintită spre uşă în aşteptarea ei. O fi auzit despre accident? Va veni să vadă dacă sunt bine? Aştept.  Alung orice gând, doar aştept. Număram zilele, perfuziile, injecţiile. Număram de câte ori s-a deschis şi închis uşa. Număram persoanele care veneau să mă vadă sau să mă întrebe ce mai fac. Ea nu a venit…

Cred că adormisem.  În Afganistan ne formăm deprinderea de a adormi imediat ce ne propunem. Nu ştim niciodată ce se poate întâmpla peste cinci minute, cât timp vom fi nevoiţi să veghem fără somn sau fără mâncare… Lătratul mitralierei mă trezi. Caravana de maşini se opri. Ne deplasam să patrulăm un depozit la 50 de km. de bază. Dar focul de mitralieră ne opri. Uneori, sunt gata să fac pe mine de frică. Fie cât de rău şi greu, toţi vrem să rămânem în viaţă. Alteori, luat prin surprindere, nu am timp să mă gândesc la frică. Doar acţionez, aşa cum am făsut de atâtea ori la exerciţii.

Ripostăm. Suntem dotaţi cu arme bune. Contează mult să ai cu ce lupta. Focurile inamice încetează;  încet ne liniştim şi noi. Căpitanul dă ordin de atac. Atacăm, dar ştim deja că vom găsi doar dărâmături şi  pustiu. Armele zac aruncate fără stapâni. Se pare că pământul complotează împotriva noastră, pentru că îi înghite mereu, ascunzându-i… poate se prefac în pietre… poate pietrele se prefac în oameni semănând moarte… acesta nu e războiul meu, nu e războiul părinţilor mei, nu e războiul lui Olga şi nici al Ei…Eu lupt în numele unor idealuri… cât de împlinit m-aş simţi dacă aş şti cu certitudine că băştinaşii, că ciobănaşul acela îşi doresc idealurile mele, idealurile noastre, democraţia mea!

 

 

Câtă nelinişte poate să inducă mirosul de carne arsă! Depozitul spre care mergeam, luase foc în urma unei explozii. Nu ştim dacă e mâna duşmanului sau,  doar eroare umană. Nu avem timp să căutăm motivele. În depozit ardeau oameni. Nu ai timp să gândeşti în situaţii similare, nu ai timp să cântăreşti sau să evaluezi riscurile. Doar te arunci şi gata. Fumul înnecăcios ne sufoca, ne orbea. Încerc să nu respir, mijind ochii. Mă împiedic de ceva. Un  corp. Nu ştiu dacă e viu sau e mort. Îl trag înafară, trag aer în piept şi,  iar în infern. Aud un alt geamăt al altui muribund.  Îl trag şi pe acesta afară. Ne izbim orbi unii de alţii, dar ne mişcăm cât se poate. Apoi cădem afară încercând să inhalăm cât mai mult oxigen în plămânii arşi de cenuşa fierbinte. Câţi au mai rămas în interior? Câţi au ars de vii? Noi numărăm salvaţii. Am făcut atât cât am putut. Restul… îi lăsăm pe şefi să caute motivele rxploziei dacă îi interesează. Noi vrem doar puţină apă şi somn. Cât de mult aş vrea să dorm!

 

 

***

 

Stau pe banca din parc. Chiar dacă e destul de mic, oraşul nostru are un parc central unde mamele îşi plimbă copiii. Aici nu miroase a motorină şi uleiuri, cum mirosea în locul nostru de joacă, aici rugina nu îţi intră prin pori, aici nu ajunge mirosul greu de la abator. Aici e lumea cealaltă cu iarbă verde şi flori semănate în ronduri.

Privesc în gol spre blocul cu numărul 20. Nu ştiu de ce am venit. Nu ştiu ce caut. Nu ştiu ce mă aştept să găsesc.

Acum trei zile, primarul a organizat o serată în cinstea unui erou care a salvat vieţi în Afganistan. Am stat cuminte pe post de maimuţoi. Oamenii se perindau, făcând poze alături de mine. Un copil mi-a pipăit mâna întrebând-o pe maică-sa dacă sunt şi eroi din carne. Nu aveam chiloţi roşii traşi peste pantaloni, nu aveam mască de paianjen şi nici măcar de liliac, aşa că puştiul se îndăpărtă dezamăgit.

Au venit mulţi, cunoscuţi şi necunoscuţi. Doar ea nu a venit. Zădarnic încercam să îi deslişesc chipul în mulţime… Şi iată-mă aici, stând pe o bancă în parc, numărând trecătorii, exact cum număram atunci, la spital, vizitatorii care deschideau uşa.  Nu venise nici atunci…

O zăresc. Senină. Zâmbetul ei calm şi liniştit mă răneşte profund. Am înţeles, într-o fracţiune de secundă, ce trebuia să înţeleg de la început: ea e prea departe de lumea în care am crescut şi trăiesc eu.  Lumea în care de atâta mizerie şi amar ţi se strâmbă gura şi uiţi să zâmbeşti. Lumea crescută printre fiarele aruncate, printre sticle goale uitate prin scara blocului, lumea din blocurile periferiei.  Nu mă recunoscu. Trecu pe alături, arătându-i băieţelului său de vreo doi anişori o buburuză care îi ateriză pe mână. Uite că te-am văzut, doamnă profesoară de filozofie. Eşti atât de aproape şi de neajuns. Pot să te privesc în fiecare zi pe stradă, aşa cum privesc seara luna pe cer fără să am vreo posibilitate să o ating. Ce ştii tu, doamnă profesoară de filozofie, despre lumea căii ferate în pietrişul căreia cresc şi astăzi copii ca mine! Ce ştii despre somnul pe pământul dur şi rece, despre războiul din Afganistan în care doar visul pentru o femeie frumoasă ca tine te ţine în viaţă! Ce ştii tu despre iubire, când ai avut tot ce ţi-ai dorit, fără să jinduieşti însetat un sărut! Nu cred că ai adormit vreodată înfometată, nu ţi-au ars buzele de sete. Cunoşti viaţa după carte, ai citit multă teorie, lumea ta e senină, precum zâmbetul tău. Nu voi putea să împart niciodată coşmarul cu tine, nu voi putea să mă trezesc niciodată alături de tine transpirat după visele cu războaie…  Să creşti copii frumoşi! Şi să îi înveţi că viaţa e frumoasă. Şi că merită trăită, indiferent de situaţie.

Mă ridic greoi. Mă simt, aşa, deodată, bătrân, împovărat de experienţele trăite. Las în urmă parcul cu femei frumoase şi copii fericiţi. Mă îndrept spre periferie, în universul meu, unde mă aşteaptă Olga.

 

autor Alla Murafa 

 

 

 

 

 

 

Tagged with:

Un răspuns

Subscribe to comments with RSS.

  1. maria said, on 17/12/2011 at 13:24

    Felicitări, Alla!


Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: