Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Istoria ieroglifică ( Restituiri)

Posted in Poezie by Hopernicus on 13/08/2011

Istoria ieroglifică ( fragment)

 

 

 

 

Iară Inorogul încă în opreala crocodilului fiind şi precum în blăstămate vicleşugurile Hameleonului să fie cădzut, vestea prin urechile tuturor să împrăştie, toţi munţii şi codrii de fapta ce să făcusă să răzsună şi toate văile şi holmurile de huietul glasului să cutremură, atâta cât glasurile răzsunării precum ca o muzică să fie tocmite să părea, carile o harmonie tânguioasă la toata urechea aducea, nici cineva alta ceva audziia, fără numai:

 

,,Plecatu-s-au cornul Inorogului,

împiedecatu-s-au paşii celui iute,

 închisu-s-au cărările cele neîmblate,

 aflatu-s-au locurile cele necălcate,

 în siltele întinse au cădzut,

puterii vrajmaşului s-au vândut.

 Surcelele i-au uscat,

focul i-au aţâţat,

temeliile de la pământ în nuări i-au aruncat,

 nepriietin de cap,

Corbul, gonaşi neosteniţi, dulăii, iscoada neadormita,

Hameleonul, şi toţi în toată viaţa îl pândesc.

 De traiul, de viaţa şi de fiinţa lui ce nedejde au mai rămas?

 Nici una.

 Toate puterile i s-au curmat, toţi priietinii l-au lăsat,

în lanţuje nedezlegate l-au legat,

toata greutatea nepriietinului în opreala Inorogului au statut.

Iară de acmu, în ce râu să zboare,

n-a scapa, o mie de capete de ar avea,

 iarbă n-a mai manca.

Unul, Lupul, ce şi acela depărtat,

 n-are cum îi folosi, nu-l poate agiutori.

De nu alta, încaile să-l tânguiască,

încailea să-l jeluiască,

 încai să-l olecăiască.

Filul, măcar că într-această parte s-ar afla,

 însă greuimea a sări nu-l lasă,

grosime în sine îl apasă,

 în strâmtori primejdioase,

în valuri aşe holmuroase

 să să arunce nu-ndrăzneşte şi micşorimea sufletului dinluntru-l opreste.

 De cu sara, Filul stire au luat,

de preţul tăiat s-au înştiinţat,

ce ar fi putut să- şi va i s-ar fi cădzut,

ce in locul mângâierii, răspunsul curmării să da:

,,1.000 de ani la opreală de-ar fi,

un dram de panzehr n-aş putea găsi”.

 Ce mângâiare i-au ramas?

Nici una.

Ce sprijeneală i-au ramas?

 Nici una.

Ce priietin i să arată?

Nici unul.

 Munti, crăpati,

copaci, vă despicaţi,

pietri, vă fărămaţi!

Asupra lucrului ce s-au făcut planga piatra cu izvoară,

 munţii puhoaie pogoară,

lăcaşele Inorogului,

paşunele,

grădinele,

cernească-să,

pălească-să,

 veştedzască-să,

nu înflorească,

nu înverdzască,

nici să odraslească,

şi pre domnul lor cu jele,

pre stăpânul lor negrele,

suspinând,

 tânguind,

 nencetat să pomenească.

Ochiuri de cucoară,

voi, limpedzi izvoară,

a izvorî vă părăsiţi,

 şi-n amar vă primeniţi.

Gliganul sălbatec viieriu,

 şi-n livedzile lui ursul uşeriu sa sa faca,

în grădini tărveleşte,

în pomat băteleşte să sa prefacă.

Clatească-să ceriul,

tremure pământul,

aerul trăsnet,

nuării plesnet,

potop de holbură,

întunerec de negură vântul să aducă.

Soarele zimţii să-şi rătedze,

luna, siindu-se, să să ruşinedze,

stelele nu scântaiedze,

nici Galactea să luminedze.

 Tot dobitocul ceresc glasul să-şi sloboadză,

faptă nevădzută, plecându-să, vadză.

Cloşca puii răzsipască.

Lobada Lira să-si zdrobască,

Leul răcnească,

Taurul mugească,

Aretele fruntea să-şi slăbască,

Racul în coajă neagră să să primeneasca,

 Capricornul coarnele să-şi plece,

Peştii fără apă să să înece,

Gemenii să să desfrăţască,

 Ficioara frâmseţe să-şi grozăvască,

cosiţa galbănă în negru văpsască,

Scorpiia ascuşit acul să-şi tâmpască,

Streletul arcul frângând, ţinta nu lovască,

Cumpăna dreptatea nu mai arete,

Apariul topască-sa-n sete.

Mars vârtutea în slăbiciune să-şi primenească,

 Mercurie între planete nu mai crăinicească.

Zefs monarhiia în veci să-şi robască,

Vinerea floarea frumseţii să-şi veştedzască,

Cronos scaunul de sus în gios să-şi coboară.

 Finicul în foc de aromate moară,

Oltariul jirtfe nu priimască,

Paharul băutură să nu mai mestească.

Chitul crepe în apa Aridanului,

 Iepurile cadză-n gura Sirianului,

Musculiţa cu jele să văzăiască,

amandoi Urşii greu să mormăiască.

Pletele Verenicăi să să pleşuvască,

Coronă frumoasă nu le-mpodobască.

Pigasos de Andromeda să să depărtedze,

Perseos de Casiopa să să-nstrăinedze.

Zmăul capul cu coada să-şi împleticească.

Chivotul lui Noe în liman să primejduiască,

Porumbul, frundza măslinu lui cercând, rătăcească,

îndrăpt a să întoarce nu mai nemerească.

Acestea, dară, toate, jelind tânguiască,

 vâlfa Inorogului cu arsuri dorească.

Singur numai Corbul vesel să crăngăiască,

tuturor în lume spre chedzi raimenească.

Singur Câinele mare cu cel mic, lătrând, brehăiască

şi de faptul scârnav să să veselească.

Mute-se Arcticul,

strămute-se Andarticul,

 osiia sferească în doaa să frângă,

toata iuşorimea în chentru să-mpingă,

stihiile toate tocmirea să-şi piardză,

oranduiala bună în veci nu mai vadză,

 toate îndrăpt şi-n stânga să să-nvârtejască,

de jele să să uluiască,

 de ciudă să să amurţască,

şi dreptatea Inorogului în veci povestească.”

Sunete jelnice, eleghii căielnice ăi traghiceşti ca acestea prin poticile a tuturor munţilor şi prin vârtopile a tuturor holmurilor sunând, răzsunând şi rătăcindu-să, Hameleonul, ca cum ceva ştire n-ar fi avut, ca cum de strein lucrul s-ar fi uluit, ca cum de primejdiia fără veste mintea s-ar fi pierdut, încoace şi încolea cutreierând, de unul şi de altul întrebând, îmbla şi cătră toţi chip de zălud şi faţă de lovit arăta.

,,Ce poate fi aceasta? dzice, ce poate fi jelnic sunetul acesta?

 Ce poate fi lăcrămoase huietele acestea?

Ce pot fi cernite cântecele ce audzu?

 Ce pot fi ponegrite stihurile şi într-însa necredzute cuvintele carile la urechi îmi vin?

Oare ce audzu adevărat audz, au demonul, ispitindu-mă, simţirile îmi batgiocureşte?

Apoi, dupa câtăva vreme, ca cum de neştiut lucrul ar fi înţeles, ca cum de patima Inorogului alţii i-ar fi spus, ca cum, audzind, cu amărăciune s-ar fi împlut şi de voia rea s-ar fi otrăvit, cum să dzice cuvântul, cu o falcă în ceriu şi cu alta în pământ, la Şoim alerga, cătră carile, ochii întorcând, faţa, în divuri, în chipuri mutând, voroava amestecând, limba bolborăsindu-i, balele mărgăndu-i şi gura aspumându-i, scârşnetul glasului articulul şi înţelegerea cuvântului îi astupa. Între cele multe brehaite, ceste puţine căptuşite cuvinte de-abiia să înţelegea:

,,O, faptă nefăcută şi poveste neaudzită,

o, lucru nelucrat şi vicleşug spurcat,

 o, cinste ocărâtă şi ocară necinstită,

 o, Şoaime, de cumplit rău făcătoriu şi de sânge vărsătoriu,

ce poate fi carea ai ispitit?

 Ce poate fi spurcat lucrul carile ai isprăvit

şi în toata lumea de astădzi

înainte pre tine de viclenitoriu,

iară pre mine de priietin vândzătoriu ai vădit?

Unde-ţi sînt giurământurile?

Ce ţ-ai făcut legămanturile?

 O, Zefs, o, Zefs, imăciunea carea astadzi pre obrazele noastre au cădzut

cine în veci a o spăla v-a mai putea?

 Ce ploaia nuarului,

ce roa saninului,

ce marea ocheanului spre curăţirea acestora va agiunge?

Dară nu gândiiam eu,

dară nu dziceam eu,

dară nu-mi prepuneam eu,

dară nu ma temeam eu de una ca aceasta?

 Dară de vreme ce, o, vrăjmaşule,

 supt numele cereştilor, vicleşuguri ca acestea a pune ai îndrăznit,

alt organ, afară din mine,

o, ticălosul, n-ai putut afla? (Ce răii răutaţilor lor lumea părtaş şi cu toţii tovarăşi a fi să nevoiesc).

 O, Hameleon ticăloase, ce floare în chip îţi vii schimba,

 ca cineva să nu te cunoască,

cand te-ar întreba, ca de cleveta limbilor să scapi,

ca din gurile sicofandilor să te mântuieşti ?

De acmu înainte umbrile iadului să te învălească,

întunerecul veacului să te căptuşască,

ca radzele soarelui să nu te mai lovască,

ca lumina dzilei să nu te mai ivască,

ca cunoştinţa cunoscuţilor să nu te mai vădească.

Unde ţi-i ascunde, sărace,

unde ţi-i supune, blastamate,

unde ţi-i mistui, pedepsite,

unde ţi-i ivi, urgisite?

 Iată, munţii strigă, văile răzsună,

iată, dealurile grăiesc, câmpii mărturisesc,

iată, pietrile vorovăsc, lemnele povestesc,

iată, iarba cu gălbenirea şi florile cu veştedzirea aratând, vadesc,

cu mut glas ritorisesc,

cu surde sunete tuturor vestesc, asupra lucrului ce s-au lucrat

 toată fiinţa să uluieşte şi toată zidirea a să ciudi nu sfârşeşte.

Ace tea dară toate supt numele tau să pun şi supt titulul tău să scriu,

măcar că de bunavoie părtas vicleşugului nu te-ar fi aflat,

 macar că prin neştiinţa organ răutatii te-ar fi arătat,

măcar că de lucrul ce s-au lucrat inima ca nuca ţi s-au despicat,

măcar că în viaţă ceaţa jelii acestiia de pre suflet nu ţi să va mai ridica.

O, dară lucru spurcat la începătură şi încă mai spurcat la săvărşitură.

 Ce cereştii (a cărora nume cu al mieu împreună s-au batgiocurit)

 vicleşugul nu vor tăcea,

 izbânda nu vor trece, şi dreptatea a răsplăti nici s-a lenevi, nici va peşti.”

Şoimul, după ce prin multă vreme nu cu puţină dosadă, bolbăieturi şi buiguituri ca aceasta de la Hameleon ascultând, mai mult a-l mai rabda nu putu, ce în chip ca acestă voroavă îi intoarsă, dzicând:

,,O, Hameleon, Hameleon, jiganie spurcată,

Hameleon, o, puterile cereşti câte văpsele ai pe piiele,

atâtea pedepse să-ţi dea supt piiele!

O, pricaz de năcaz şi pacoste pricaznică,

Hameleoane, balaur mic şi zmău în venin,

Hameleoane, domnul diavolului şi dascălul cacodemonului,

 Hameleoane, fundul răutăţilor şi vârvul vicleşugurilor,

Hameleoane, mreajea dracului şi painjina tartarului,

Hameleoane, o, răutatea răutatilor şi vicleşugul vicleşugurilor,

 Hameleoane! O, duh spurcat de tulburare şi vivor necurat de amestecare, Hameleoane! Cine pustiul răutate peste răutate

şi păcat peste pacat a gramadi te-au învăţat?

Cine răul vicleşugurilor şi amăgelelor sfârşit a nu face te-au îndemnat?

Au te gândeşti, osânditule, că cu cuvinte sicuite si cu voroave căptuşite, greţoase şi scârnavele-ţi fapte vii astupă?

Au cu acesta chip socoteşti că supt căpătăiul altuia puiul balaurului vii as cunde,

 pre carile în viclenie l-ai zămislit şi în răutate tu l-ai născut?

Au nu m-am înştiinţat eu

că umbrele diavoliilor tale din deal peste vale s-au lungit

şi din zare până peste zare s-au întins

şi încă acmu chip de jele şi faţă de nemângâiere îmi arăţi?

 Şi pentru spurcat lucrul carile ai început

şi a-l sfârşi n-ai putut

te faci că te întristedzi?

 A-l sfârşi n-ai putut, dzic,

 de vreme ce răutăţile tale nici sfarsit, nici început pot avea (iară veri in lucruri grele, veri în lucruri iuşoare, cumpăna dreptăţii tot va birui),

carea şi pre Inorog dintr-această nevoie,

fără nici o zăbava îl va scoate şi-l va mântui.

Au nu tu, vicleanule, latul dracului şi undiţa demonului făcăndu-te, din malul răutăţilor pândind de atâta vreme a-l vâna te nevoieşti?

Au nu tu, spurcatule, pentru muced trupul tău, pre preţul nepreţuit crocodilului în dar ai vândut?

Au nu ştii (că răutatea stătătoare şi minciuna picioare n-are),

ce amândoaă curând şi lesne să pohărnesc?

 Au nu ştii (că haina vicleşugului curând să vecheşte şi în toate părţile destrămându -să,

 ruşinea i să dezgoleşte?)

Ce ocară ieste aceasta? (Ocara obrazul şi maiul capul să-ţi bată),

ce diavol, iaraşi dzic, spre aceasta te-au aţâţat?

Şi ce drac spre aceasta te-au îndemnat?”

 (Ce adevărat ca vicleanului inima sa destul drac şi sufletul său de prisosit diavol ieste.)

Hameleonul, în tot chipul oblicit şi din toate părţile vădit simţindu-să, încotro să şuvăiască nu mai putu şi ce altă să meşterşuguiască nu mai avu. Ce obrazniciia calcan şi neştidirea meteriz obrazului făcând, cu mare neruşinare în cuvinte ca acestea rumpsă:

,,(Diavolul săraciii şi cacodemonul robiii aceasta a găndi, a grăi şi a începe m-au învaşat şi spre tot răul a ispiti m-au îndemnat),

numai, pre cât socotesc, împotriva monarhiilor cevaşi macară n-am facut,

ce mai vârtos spre plăcerea şi folosul lor,

cât am putut, am silit (ca cea chiară a vicleanului hirişie ieste ca vicleşugul vrednicie şi rautatea bunatate să ţie),

de care lucru, n-ar fi fost până într-atâta cuiva rău să pară,

ales celuia carile dreapta slugă Corbului şi bun priietin amânduror monarhiilor ieste.

În ce, dară, pânâ într-atâta am greşit cât supt atâtea ocări şi defăimări mă supui?

 Pentru binele de obşte am silit,

pentru prăpădeniia nepriietinului amânduror monarhiilor,

cât am putut, m-am nevoit.

Că, precum să dzice cuvântul adevărului,

mai bine ieste să piară unul pentru tot nărodul.

 Au socoteşti, Şoaime, că fiara aceia în veci vreodănăoară inima spre adevăratul prieteşug îşi va întoarce?

Ba! De la mine adeverit să fii!

 Că cine în lume îi va sluji precât eu i-am slujit?

Şi cine supt soare îi va prii precât eu i-am priit?

 Nime, mă crede.

Carile, pentru atâtea slujbe de la mine arătate, nu numai căci zamislirea Biruinţei mi-au tăgăduit (carea, de ar fi vrut, şi putea şi vreme avea)

şi în loc ce ar fi fost cu mulţămita de plătit, nu numai căci slujba nu mi-au cunoscut, ce înca şi crocodilului în veci rob nerăscumpărat să fiu m-au vândut.

 Eu dară, o, Şoaime, acmu aievea şi fără nici o siiala mintea inimii mele mărturisesc

şi ce ieste adevărul, aceia grăiesc (că vicleşugul pentru nepriietin, iară slujba pentru priietin şi ştiu, şi cât nu ştiu a mă învăţa nevoiesc).

Nici alt stăpân fără preepitropii monarhiilor cunosc,

ce tot carile acestora un tuleiu a le frânge pândeşte,

eu aceluia cu zdrobirea capului nu mă îndestulesc (că pentru parul priietinului, capul nepriietinului a smulge vredniciia priietinului ieste).

 De care lucru, pre unul ca acela, oriunde, oricând şi oricum,

 din gazda vieţii în vecinica casa morţii a-l muta a mă nevoi nu voi părăsi. Iară amintirea, visul mieu, după tâlcuire de nu să va plini,

 ce precum tu dzici de va ieşi,

adeca în curândă vreme, precum şi din fălcile crocodilului v-a scăpa, cuvintele mele pomeneşte:

 că viaţa lui a multora moarte sârguieşte

 şi lineştea lui cu vreme (şi în scurtă vreme) monarhiilor de neaşedzat tulburare v-a aduce.”

Într-acesta chip Hameleon, dupa feţe, şi gândul, şi cuvântul, şi lucrul, nepărăsit mutându-şi, ca acestea cu nedogorit obraz cătră Şoim borăia, a cărora greaţă el a suferi nemaiputând:

,,Piei de aicea, dzisă,

o, jiganie spurcată şi făţarnică,

că eu mai mult a-ţi răspunde nici îmi trebuie,

nici mi să cade, de vreme ce singură răutatea ta destul îţi răspunde

şi fapta carea ai lucrat de saţiu în toată lumea o povesteşte!

 Că într-adevar cel ce dinceput ai fost,

tot acela eşti şi tot acela vei fi,

pănă când, ca căpuşile de sânge împlându-te,

ca cârceii beşicându-te, plesnind, vei crăpa. ” p.82-93

 

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Editura Minerva, Bucureşti, 1978

Anunțuri

Comentarii închise la Istoria ieroglifică ( Restituiri)

%d blogeri au apreciat asta: