Arhiva revistei literare Faleze de piatră

să nu mă plângi, eli! / plâng clapele / scrisoare… de dincolo

Posted in Poezie by Hopernicus on 12/08/2011


 

să nu mă plângi, eli!

…mâna mea o să se decojească
pentru încă o rugă
în templul umbrelor se face frig
– să nu mă plângi, eli
doar bate-mi cuie la capăt de gânduri
ca să te mai pot aprinde când îţi suflu în aripi
e timpul tău
pentru un ultim salt până la cer
n-am să îţi uit numele aruncat haotic
pe nourii pufoşi
şi nici mâinile tale care sapă adânc în primăvara asta a
crucilor de lemn
înflorite cândva în bătătura casei noastre

mă doare sufletul ascuns la mine
în coaste
e un gol fără de margini
– să nu mă plângi
dar lasă-mă în fereastră acolo unde s-au copt gutuile
prea mult
am să te strig
în toate limbile uitate pe pământ
şi templul o să îţi deschidă calea
treaptă cu treaptă
genunchii tăi vor învăţa să zboare
– să nu mă plângi
când trupul meu se decojeşte
felie cu felie ca o puzderie de umbre.

 

plâng clapele

plâng clapele

aerul, acolo, mirosea ţipător a flori umezite.
femeia se ruja strident
peste contur buzele ei vestejite de timp
apăreau ca nişte lampadare veşnic aprinse,
ochii i se tulburau, se revărsa în ei ploaia de dincolo.

apoi, se apleca uşor în unduire de felină,
cu mâinile aprige atingea clapele pianiei inundând văzduhul
de umbre şi culoare.

– cântă nebuna, plâng clapele, ziceam noi, ascuţindu-ne auzul,
ne sprijineam capetele pe umerii noştri
(pe atunci eram copii şi nu aveam atâtea umere de sprijinit)
infuziile ne dovedeau o existenţă celestă
a paradisului pierdut.

– auzi? chopin…
– ba cred că e ravel…
bătrâna se retrăgea în umbra ei
nu-i mai păsa de copiii nimănui,
copii zănateci,
orfani cu trupuri cenuşii,
păpuşi care adorm spre dimineaţă cu obrazul plâns deasupra clapelor tăcute.

se face ziuă
da, e zi…

bătrâna umple masa cu lumină:
– haideţi cu toţii… serviţi… serviţi…

şi, iată, chipul ei se descompune în raze luminoase
îmbrăţişând copiii,
copii cu trupuri cenuşii,
cu tâmplele de aur…
– auzi?… ravel?
– ba cred că e chopin…
… şi muzica îmi pare mai reală decât această mână care scrie.

 

scrisoare… de dincolo

la un post local de radio
crainica anunţa din oră în oră cu
o voce impersonală
că s-a scumpit gramul de aer

sufocarea îmi cobora în piept
cu paşi de hienă
aseară l-au dezgropat pe oleg
fiul de cristal al vandei avea buzele încă vii
pe braţe îi crescuseră ierburi alese minunăţii

o da oleg stătea acum drept în mijlocul căsuţei de la ţară
cu miros de muşcate strivite
aşa l-au întâlnit toţi vecinii şi-l întrebau cu ochii mişcători
cum e prietene acolo în adâncuri
mai îmbracă îngerii hainele albe şi aripi de lilieci
mai învârt flăcăii şi fetele noastre de sărbători horele
ca altădată de se întuneca cerul
cocoşii mai aleargă zorii cu pintenii înfoiaţi

oleg clătina neîncrezător din cap când
spre unul când spre celălalt
şi îşi murmura în barbă
ce-aş putea să vă spun fiinţe orbite încă
prizoniere în carapacea de coaste
se arcuia de şale şi dispărea neaşteptat pe uşă

dar le-a lăsat scrisoare de dincolo
pe fereastră
„oleg fiul de cristal al vandei cu buzele încă vii
las vouă cale dreaptă din petale albe de crin
drum neîncercat spre pântecele rotund al gaiei
aşezământul orelor târzii când fluturii de plumb
se odihnesc pe fruntea zeiţei cu salbă din cranii de copil”
………………………………………………………………
– te zăresc nepământeanule cu ochi aventurini
eşti oleg ca un platan din talpă mi-ai crescut
şi fiii mei îţi stau în ramuri

 

autor Dorina Ciocan-Neculce

http://cititordeproza.ning.com/profile/dorinaciocan

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la să nu mă plângi, eli! / plâng clapele / scrisoare… de dincolo

%d blogeri au apreciat asta: