Arhiva revistei literare Faleze de piatră

banda netrebnicilor

Posted in Proză, Roman by Hopernicus on 12/08/2011

cu pumnii, cu dinţii, cu picioarele, cu unghiile şi coatele. în felul ăsta mi-am făcut drum prin viaţă. a fost o continuă luptă. împotriva familiei mele şi-n special a mamei, o femeie simplă cu idealuri măreţe, dar cel mai mult împotriva tuturor oamenilor ălora care-au încercat să mă aşeze în linie cu ceilalţi. refuzam cu o încăpăţânare aproape violentă. în ciuda pedepselor şi bătăilor încasate. nu puteam să accept îndobitocirea aia ca pe un lucru firesc. îi aveam ca exemple pe tata şi frate-miu georg, nişte mutre triste, albe şi identice, aproape invizibile. nu voiam să ajung ca ei, să mă las înghiţit de taifunul ăsta care mătură totul în jur. mă agăţam de orice, doar ca să rămân la suprafaţă. mi-aduc aminte că, după primul an de facultate, eram aşa scârbit de porcăriile pe care ni le serveau ca pe un crez încât puţin lipsea să nu-i scuip în faţă pe profesori şi să renunţ la şcoală. dar am răbdat. pentru maică-mea. o faptă ca aia ar fi ucis-o, aşa cum îmi repeta de câte ori i se oferea ocazia. nerecunoscătorule! asta-i răsplata pentru că te-am născut şi te-am făcut mare? ne faci de râs, pe mine şi pe taică-tu. nenorocitule! depravatule! jigodie! ştii doar să bei şi să ne cheltui banii, să te duci la curve şi să pierzi vremea cu golanii ăia. o să ne bagi în mormânt, pe amândoi. şi aşa mai departe. îmi primeam porţia fără să protestez – o mică parte din proces. golanii la care se referea erau o gaşcă de trântori mediocri, care nu făceau decât să toarne băutură-n ei şi să debiteze tot fel de aiureli. doar nişte pioni. silviu, bobo, alex, titi, marius. aproape constanţi. ca un colac de salvare, mă ajutau să rămân pe linia de plutire.
ne plimbam pe calea victoriei cu mânecile suflecate, ţipând, hohotind, duhnind a transpiraţie şi bărboşi, învăluiţi de fumul ţigărilor noastre şi remarcile porcoase adresate vreunei fete cu picioarele lungi sau ţâţele pe jumătate dezgolite, ne băteam între noi, îl citeam pe ginsberg (una dintre ideile mele) la lumina lumânărilor în cimitir şi prăpădeam banii părinţilor prin cazinouri şi cluburi de striptease sau făcând fericit un cerşetor oarecare. principalul inamic era banul. o ştiam. de fapt, nu găsisem altceva care să merite mai mult dispreţul nostru. războaiele, criza financiară, crimele, poluarea, braconajul – totul se rezuma la bani.
aproape la fiecare sfârşit de săptămână părăseam oraşul şi-o luam pe câmp, fără nicio direcţie, înarmaţi cu sticle de vin şi ciomege folosite la schilodirea vreunui câine jigărit, suficient de idiot încât să se lase prostit de bucata de salam şi mutrele binevoitoare pregătite din timp. făceam un serviciu comunităţii.
în ziua aia (duminică) n-avusesem noroc la vânătoare. băutura se terminase. la fel şi răbdarea noastră. trebuia să consumăm cumva furia adunată pe parcursul săptămânii. de obicei, în acelaşi fel. bobo începea. era cel mai prăpădit dintre noi şi cel mai rău. de astă dată a fost rândul meu. hai să ne batem, a zis.
bine. am scăpat de tricouri şi-am început să ne cărăm pumni. ceilalţi formau galeria. urlete-lovituri în coaste, în stomac, în mutră-înjurături-sânge-încurajări-piele învineţită-fluierături-zgârieturi-fălci încleştate. era o pedeapsă. pentru toate nedreptăţile din lume. iar noi plăteam pentru ele, ca nişte martiri. pedepseam omul. într-un final, nu câştiga niciunul. urma să continuăm cu altă ocazie.
marius: mai departe ce facem? ne-am scărpinat bărbile dar în locul vreunei idei originale am dat numai de firele încâlcite de păr. unul dintre noi: putem să mai luăm de băut şi să dăm o tură cu metroul. silviu: am făcut asta ieri. tăcere. alex: am auzit că burtă-verde şi-a angajat altă târfă. silviu:al dracu zgârcit, bagă doar strâmbe. mai bine ar pune-o pe mă-sa să dea din cur la bară decât să investească într-o pereche nouă de ţâţe. titi: am eu o idee. mi-am închipuit că era ceva serios, fiindcă depunea un efort vizibil s-o pregătească aşa cum trebuie. şi-a scos degetele din nas, a făcut o mică bilă din mucii şi praful adunat în nări, apoi s-a uitat la ea cu atenţie, a aşezat-o pe degetul mare şi-a lansat-o cu arătătorul. bila a trasat un semicerc în aer şi-a aterizat câţiva metri mai încolo. păi, am zis eu, s-auzim!
oana mă înşeală. se fute c-un antrenor de fotbal.
asta nu-i o surpriză. oana se futuse deja cu juma’ de oraş înainte s-o iei de nevastă. un cor de râsete şi remarci deştepte: aş lăsa-o să mi-o tragă şi mie. sau: hai să organizăm o orgie. sau: bravo ei! am zis:şi ce propui? titi: propun să-i tragem o cafteală muistului. îi dăm o lecţie, să nu se mai atingă de femeile altora. aplauze şi ţipete şi fluierături. pe urmă ne-am aşezat şi-am făcut planul. antrenorul locuia într-un cartier de la marginea oraşului. nu foarte departe. urma s-o luăm spre centru şi de-acolo tot înainte, pe cheiul dâmboviţei.
aşa că am pornit, cântând şi îmbrâncindu-ne. câteva sticle de bere ne-au ţinut de urât.
la piaţa eroilor ne-am intersectat c-un grup de vreo sută de protestatari, majoritatea bătrâni, fluturându-şi în aer bastoanele, pumnii scheletici, decoraţiile de război. cei tineri împingeau cărucioare cu invalizi sau ţineau deasupra capetelor sloganuri scrise pe cartoane („ruşine”, „hoţilor”, „demisia”, etc.). întregul grup părea un cortegiu mortuar, târându-se tăcut şi jalnic sub soarele arzător, tot înainte, tot înainte. ne-am amestecat printre ei. încotro? am întrebat un moşneag fără un braţ care se chinuia să ţină pasul cu ceilalţi. la parlament. trupul lui slăbănog înnota într-un costum larg de caporal, duhnind a naftalină şi încărcat de medalii. i-am întins sticla de bere: trage o duşcă, moşule. băutura a curs în gura fără dinţi ca printr-o gaură de canal. arăta mai tânăr cu cel puţin doi ani după ce-a terminat.
ce credeţi c-o să câştigaţi cu protestul ăsta? l-am întrebat. ochii cenuşii s-au uitat la mine ca şi cum abia atunci îmi sesizaseră prezenţa. pensiile noastre! pentru care am luptat sau am muncit o viaţă-ntreagă, doar ca să-şi umfle burţile ăştia de la guvern şi preşedintele şi toate neamurile lor şi prietenii lor. nu le-a ajuns cât ne-au furat până acuma… bobo: pensiile voastre? de unde să le scoată? s-au dus, tataie! mulțumește-te cu ce ai. l-am făcut să tacă trăgându-i o palmă după ceafă. nu-l băga în seamă, e debil. bobo a-nceput să țopăie în jurul nostru, lătrând și mieunând, rotindu-și ochii și scoțând limba. apoi s-a oprit, a luat poziție de drepți și a cântat ”treceți batalioane”, iar silviu și ceilalți i-au ținut companie. câțiva dintre protestatari s-au alăturat corului și-n scurt timp întreaga șleahtă. bătrânul caporal urla și el, scuturându-și ciotul care-i ținea loc de braț. l-ai pierdut în război? l-am întrebat.
căcat! a zis el. doctorii mi l-au retezat. măcelarii! dobitocii! a continuat să înjure și să blesteme, cu toate medaliile alea atârnând de el, trăgându-l mai aproape de pământ. nu părea să aibă nevoie de banii pentru care ieșise în stradă. cerea, poate, doar o moarte demnă. aduceți-vă aminte de mine! strigau medaliile lui și mâna lui ciuntită. aduceți-vă aminte de mine! i-am dat ce mai rămăsese din sticla de bere și mi-am apropiat gura de urechea lui: moartea! era doar frică în felul în care m-a privit. niciun strop de demnitate. rămăsese înțepenit, cu sticla de bere atârnându-i din mâneca hainei, ca o prelugire a brațului, și i-am strigat: nu poți să te-ascunzi, moșule. nu poți! l-a înghițit grămada de trupuri și de glasuri înălțându-se în jurul nostru ca o ultimă/singură suflare.
l-am găsit pe titi manevrând unul dintre căruciorele cu invalizi, iar restul găștii se ținea după el cântând și țopăind ca niște maimuțe. cum rămâne cu antrenorul? l-am întrebat. a lăsat căruciorul să alunece mai departe, cu braţele paraliticului bălăbănindu-se inutile pe lângă roţi. adunarea, labagiilor! a zbierat. avem o misune de îndeplinit.
ura! ura!
și-am luat-o din loc. casa antrenorului era îndesată între două vile de pe malul lacului morii. nimic special. l-am ajutat pe silviu să sară gardul şi după ce-a deschis poarta ne-am montat toţi şase în faţa uşii. în linişte, ticăloşilor, navastă-sa ar putea fi acasă. îl înhaţăm şi-o tulim. n-a fost prea complicat. uimirea antrenorului ne-a înlesnit treaba. până să-şi dea seama ce se-ntâmplă zece braţe îl imobilizau, îi astupau gura, îl cărau în stradă. cele vreo nouăzeci de kile de muşchi nu i-au ajutat la nimic.
ce se-ntâmplă aici?
individul grizonat agăţat de un baston ieşise din curtea vecină. silviu: fleanca, mortăciune! sau vrei să-ţi facem şi ţie o vizită? grizonatul s-a evaporat iar noi ne-am continuat drumul, înconjuraţi de praful pe care-l ridicam din solul neasfaltat. încotro? l-am întrebat pe titi. ne-a condus în spatele caselor, pe malul lacului, într-un loc unde povârnişul se înălţa drept în spatele nostru, ca un paravan. titi ne-a strigat să ne oprim. ridicaţi-l în picioare! antrenorul arăta ca un uriaş. ca şi cum ne-ar fi putut mătura pe toţi c-o singură palmă. dar nu era decât un uriaş confuz, tremurând de frică. silviu şi bobo îl ţineau de braţe. ce vreţi? ce-aveţi cu mine? titi s-a postat în faţa lui, cu pieptul umflat şi pumnii strânşi: nu mă cunoşti?
nu, omule, nu te-am văzut în viaţa mea.
pe oana o cunoşti? oana marcian? un dos de palmă peste figură. ţi-a plăcut bă, pulache? ia zi, cum a fost? ţi-a supt-o? i-ai tras-o şi-n cur? târfei îi place s-o ia în toate felurile. ia zi bă, pulache, ţi-a supt-o?un pumn trântit în stomac şi altul după ureche. antrenorul s-a făcut mic la picioarele lui, apărându-şi capul cu braţele. târfa! striga titi printre lovituri. târfă proastă! antrenorul a încasat cât a putut picioarele în coaste, coatele şi pumnii, fără a-ncerca să riposteze, apoi s-a prăbuşit. ura! a zbierat gaşca. titi a luat o scurtă pauză, cât să-l tragă de păr pe antrenor şi să-i scuipe mutra umflată, plină de noroi.cum ţi-ar plăcea să mă-ntorc şi să-ţi violez nevasta? a spus. malacul a horcăit, continuând să încaseze neputincios picioare şi pumni. le-am făcut semn băieţilor să intervină. e terminat, i-am zis lui titi. îl omori dac-o ţii tot aşa. şi-a primit porţia.
da, sigur. titi şi-a scos tricoul şi s-a şters de transpiraţie. din trupul îngrămădit la picioarele lui se ridicau doar gemete. gaşca devenise neobişnuit de tăcută. ştiam însă că n-avea să ţină mult, şi-atunci n-aş mai fi reuşit să-i ţin în lesă. haideţi, ticăloşilor, le-am strigat, roiul! ne-am pus cu toţii în mişcare, în afară de titi. doar o secundă, a zis el. şi-a scos penisul şi a-nceput să se pişe pe antrenor, cântând: se botează robul lui dumnezeu, puţă-bleagă…
amin! a-ncheiat gaşca, hohotind. apoi, lăsând în urmă lacul şi casele şi trupul distrus al antrenorului, totul a revenit la normal. marius: e încă devreme. ce facem în continuare?
eu am nişte treburi de rezolvat, am spus. ne vedem mâine. am plecat, în ciuda protestelor. probabil aveau să se oprească la un bar, să bage-n ei bere până când ar fi fost scoşi în stradă şi să trăncănească despre nedreptăţile din lume, abuzurile poliţiei şi măgăriile auzite la ştiri, crime de război, politică, fotbal, târfe, comunism şi libertate. nu voiam asta. mă simţeam ca şi cum aş fi fost singurul supravieţuitor al unei bombe radioactive. mă vedeam deformat, respins, arătat cu degetul şi umilit. nu voiam decât să mă închid între pereţii camerei mele, printre lucrurile care-mi aparţineau şi mă ajutau să revin la realitate. iar realitatea a devenit foarte intensă când, în aceeaşi seară, am primis un sms de la frate-miu georg: a murit mama. puteam să mi-l imaginez rostind cuvintele astea cu moaca lui ştearsă, incapabilă să exprime mai multă tristeţe ca de obicei. am plâns toată noaptea. a fost cel mai sincer lucru pe care l-am făcut vreodată.

 

 

autor Mihai Victus 

http://cititordeproza.ning.com/profile/MihaiVictus

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la banda netrebnicilor

%d blogeri au apreciat asta: