Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Discursul urii de Andre Glucksmann( note de lectură)

Posted in Club de lectură by Hopernicus on 29/07/2011

Ura acuză fără să ştie. Ura judecă fără să audă. Ura condamnă după bunul ei plac. Ea nu respectă nimic, crede că înfruntă un complot universal. La capătul puterilor, cuirasată în platoşa resentimentului ei, tranşează totul printr-o samavolnică şi suverană ticăloşie. Urăsc, deci exist.”

  Andre Glucksmann

Discursul urii nu este un eseu asupra urii în sine, ci este un eseu  despre cenzura urii, despre minimalizarea ei dar şi despre amplificarea ei. „Când arzătoare şi brutală, când insidioasă şi glacială, o ură neobosită bântuie lumea. Spectrul ei obstinat şi îndărătnic tulbură relaţiile private şi problemele publice.” Chiar dacă ne prefacem că n-o vedem, chiar dacă aparent nu-i găsim justificare, ura se insinuează zilnic în vieţile noastre marcând cu prisosinţă atât relaţiile particulare cât şi pe cele publice. Iar marea noastră vină a tuturor rezidă în primul rând în faptul că suntem atât de „geniali” încât găsim explicaţii şi justificări la toate câte ni se întâmplă, explicaţii care frizează ridicolul uneori. Pentru ura din spaţiul particular lăsăm la latitudinea noilor psihologii, amputate de o cultură profundă, însă atinse de mondenitate, să ne justifice orice faptă al cărei vehicul este ura: pedofilul  are scuza unei copilării nefericite, hoţul este atins de şomaj, prietenul învrăjbit e lipsit de educaţie  ( ura nefiind decât fructul alterat al lipsei de educaţie) crimele dintre foşti iubiţi se justifică prin pasiuni bolnăvicioase  şi aşa mai departe.

Chiar şi urile colective sunt tratate ca acte de circumstanţă, actele de terorism  fiind luate drept reacţii ale umiliţilor şi obidiţilor planetei. Totul are o justificare şi singura măsură ce poate fi luată este ca aceste fapte să fie înscrise în analele istoriei ca apoi să fie cu lejeritate date la spate. De fiecare dată când se întâmplă ceva ne prefacem surprinşi  pentru ca apoi să ne  consolăm  că  nu ni s-a întâmplat nouă. Nici nu ne trece prin cap să încercăm  să pătrundem în profunzimea actelor generatoare de ură. Asemenea pendulului lui Foucault ura îşi lasă dâra fumegândă de la un eveniment la altul fără să se disipeze, fără să se atenueze. De la  Bombele atomice din 1945 până la bombele umane din 11 septembrie 2001 au trecut doar două generaţii. De fiecare dată uitarea şi-a intrat rapid în drepturi spre a lăsa loc unor noi şi noi evenimente. „Această neliniştitoare condiţie umană, spune Sartre în 1945 în revista Timpuri moderne, de acum încolo în mod ireversibil înzestrată cu puterea de a face lumea fărâme, este definită de capacitatea ei universală de omucidere, aşadar de sinucidere…Nu mai există specie umană… după moartea lui Dumnezeu, iată că se vesteşte moartea omului.”

Prima fractură în istoria modernă a omenirii, bomba de la Hiroşima a arătat cât de fragilă este pacea lumii. Şi pentru că istoria s-a scris şi s-a uitat , nici n-a trecut bine greul furtunii că ne şi grăbim să dăm fila, suntem invadaţi de iluzia schimbării mentalităţilor.   „Nenumărate instincte de ură şi de violenţă sălăşluiesc în stare latentă în inimile omeneşti, spune istoricul  Leon Poliakov, iar învăţămintele primite, preceptele moralei pot cu dificultate să le ţină-n frâu. De ce ravagii sunt  capabile aceste forţe elementare, din clipa în care-în loc să se opună dezvoltării lor-justificarea morală şi consacrarea ideologică vin să le dea o mână de ajutor şi mai curând le stimulează decât le frânează? Astfel, prin răsturnări descumpănitoare, oamenii au ştiut mereu să întoarcă în avantajul unor asemenea pasiuni evangheliile lor cele mai nobile.”

Cele două războaie mondiale care au bântuit omenirea secolului al XX-lea au reuşit să pună între paranteze însăşi  ideea de umanitate. Până unde poate merge inumanul din om şi de unde începe lipsa de speranţă a individului? Iată întrebări la care nu s-a găsit încă răspuns. Şi noul tip de război ce nu cunoaşte frontiere, terorismul, justifică aceste întrebări fără răspuns, deocamdată. Terorismul de ultimă generaţie se autoproclamă nihilist-fără reguli, fără limite, departe de războinicul tradiţional care încerca să-şi înfrâneze propria ură şi s-o strunească pe-a duşmanului. Teroristul de azi este un posedat, o bombă vie care face un tot cu ura proprie. Furia sa lăsată fără zăgazuri nu cunoaşte armistiţiu şi substituie demonstraţiei forţei, de altădată, demonstraţia propriei uri.

 

În  sprijinul afirmaţiilor sale autorul argumentează cu unul dintre cele mai sângeroase atentate care a zguduit întreaga lume, cel de la Beslan, din Cecenia. Considerat a fi cea mai nebunească luare de ostatici din istorie, atât prin numărul mare al victimelor, cât şi prin cruzimea absolută pe care au manifestat-o participanţii. Şi acest atentat a fost cu atât mai tragic şi mai trist pentru omenire cu cât n-a găsit ecou în rândul guvernelor europene care au considerat că acei copiii însemnau atât de puţin faţă de buna relaţie cu Rusia.

De obicei criminalul terorist este catalogat drept un dezaxat, găsindu-se rapid o justificare psihologică a deciziilor sale sinucigaşe. Glucksmann afirmă că doar lenea în gândire, incultura pot trece în prim plan găselniţele psihologilor de serviciu.

Izvorul acestor porniri distructive şi neprevăzute este cu mult mai adânc, numai prostia opacă găsindu-i justificări facile şi imediate. Parcurgând o întreagă istorie a literaturii  cruzimii, începând cu Homer, concluzia la care  ajunge este că răul se află în fiecare din noi. Şi acest lucru se tot repetă în fiecare tragedie greacă. Conform canoanelor, acţiunea în  tragedia greacă se desfăşoară după următorul scenariu: mai întâi dolor, prima fază când eroul se întoarce în sine copleşit de suferinţă, apoi furor, când durerea se exteriorizează şi nimiceşte treptat pe cei apropiaţi şi ultima fază nefas, când prezentul şi viitorul , cele două file ale vieţii sunt făcute  tabula rasa de o crimă nemaiauzită..

„Ura este în fond arta de a conserva, spune Glucksmann, a îndopa, a îngrăşa o mânie, prevestindu-ţi istorii oribile. Dar nu oricare. De preferinţă cele care o sapă adâncind-o ca un hău în care dispare totul.”

Ura îmbracă diferite feţe  înfăţişând fobii colective care nu de puţine ori s-au transformat în acte de o rară cruzime. Stau mărturie lagărele de exterminare naziste, precum şi lagărele totalitarismului sovietic. Antisemitismul a fost şi va rămâne o mare problemă  iar confruntarea dintre evrei şi palestinieni e alimentată cu ură de ambele părţi.

Un duşman redutabil  care se pune de-a curmezişul înfăptuirii păcii şi înţelegerii în lume rămâne clişeul după care este judecat celălalt.

Există în civilizaţia Occidentală trei astfel de clişee cum că răul în lume ar fi generat de evrei, de americani , ori de femei.

La vedere sau mai voalat, antisemitismul se manifestă încă, problema evreiască nefiind o obsesie maladivă şi aici aminteşte afirmaţia compozitorului grec Mikis Teodorakis. „Suntem două naţii fără fraţi pe lume, noi(grecii) şi evreii, ei însă au fanatismul şi cultul forţei…Astăzi putem spune că această naţiune mică constituie rădăcina răului, nu a binelui, prea multă suficienţă şi prea multă obstinaţie înseamnă răul….”

Un alt clişeu este cel în care americanii sunt demonizaţi fără să se ţină cont de faptul că până la urmă America înseamnă democraţie veritabilă, indiferent de intervenţiile sale. Nihilistul european consideră  că prin cele două războaie mondiale şi-a câştigat dreptul de-a da lecţii americanilor.

Iar al treilea clişeu este considerarea  femeii  drept măr al discordiei.

De la Elena din Troia încoace funcţionează butada „cherchez la femme!” „ca sursă a răului şi motiv de ură.

 „Ura, spune Heidegger, nu se risipeşte nicicum după ce izbucneşte, ea nu face decât să crească şi să se înăsprească, ea ne roade şi ne devorează esenţa. Dar această constantă inaccesibilitate care, prin ură, vine să se stabilească în existenţa umană nu o face nici izolată, nici oarbă, ci clarvăzătoare şi chibzuită. Mânia îl face pe om să-şi piardă direcţia. Ura intensifică conştiinţa şi reflecţia în cel pe care-l stăpâneşte, până la răutatea cea mai subtilă. Ura nu este niciodată oarbă, ci clarvăzătoare; doar mânia este oarbă. Iubirea nu este niciodată oarbă, ci clarvăzătoare; doar starea de îndrăgostit e oarbă, fugitivă şi bruscă, e un afect, nu o pasiune. Acesteia îi revine să se extindă în afară pentru a cuprinde deschizându-se; şi în ură se produce acest mod de extindere, prin faptul că ea îşi urmăreşte necontenit şi peste tot obiectul.”

În viziunea lui Montaigne, de la care  Glucksmann îşi recunoaşte filiaţiunea, starea de ură nu este nimic altceva decât mariajul dintre o cruzime fără margini şi discursul malefic care-i dă legitimitate urii. „Nu se poate închipui o mai urâtă înfăţişare a lucrurilor decât aceea în care răutatea devine legitimă şi îmbracă, odată ce magistratul a dispărut, mantia virtuţii.”( Eseuri, Montaigne)

În final Glucksmann face un fel de corolar al urii:

1) Ura există, chiar dacă fidelii ei pretind că acţionează în slujba unei cauze nobile

2)Ura se ascunde sub cuvinte frumoase. Orice manifestare a ei se ascunde în dosul unor fraze pompoase.

3)Ura este insaţiabilă. Oricât ar fi de hrănită pare imposibili de satisfăcut şi pare că niciodată nu va avea o finalitate.

4 Ura promite paradisul. Misticismul paradisului pierdut susţinut de mituri şi legende care vorbesc despre existenţa unei lumi perfecte . Apariţia diversităţii ar fi născut ura.

5 Ura se doreşte a fi Dumnezeu ziditor. Tendinţa unor societăţi occidentale către autodivinizare este concludentă în acest sens.

6 Ura iubeşte de moarte. Ura îşi iubeşte într-atât obiectul, indiferent că-i evreul, America, ori femeia, încât îi comandă să se sinucidă.

7 Ura se hrăneşte din autodevorare.

Închei cu un citat al unui alt mare eseist, Vladimir Jankelevitch recomandând lectura cărţii lui Glucksmann care, departe de-a fi un punct de vedere toatal obiectiv, deschide noi orizonturi : „Nimeni nu admite că urăşte fără motiv şi cu toate acestea gratuita răutate se sprijină pe ea însăşi şi se înalţă prin propriul elan.(…) Răutatea este literalmente causa sui. Nu ceea ce poate fi urât explică ura, ci ura însăşi a priori face lucrurile demne de ură şi care sporeşte mai apoi la vederea acestui lucru odios pe care ea l-a fabricat.”( Tratat despre virtute)

 

 

 „Provin dintr-o familie de evrei care a participat la Rezistenţă în Franţa , ceea ce m-a învăţat că adevărurile sunt relative. Aşa de pildă, vorbeam germana în familie şi franceză în exterior, şi nu aveam voie să fac altfel, deoarece aş fi întâlnit oprobriul general.”

Bibliografie: Andre Glucksmann, Discursul urii, Humanitas, 2006

Anunțuri

2 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. iri said, on 17/08/2011 at 11:09

    O explicatie mai ampla nu se putea. Multumim.

    • maria sava said, on 27/08/2011 at 15:43

      Mulţumesc pentru aprecieri!Fain blog aveţi!


Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: