Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Nicolae Grigore Mărăşanu – Poetul apei

Posted in Studii by Hopernicus on 24/07/2011

Dezvoltând original teoria antropologului german Leo Frobenius, Lucian Blaga elaborează matricea stilistică a unei culturi, înmănunchind o serie de caracteristici (ce transpar din inconştientul colectiv în conştientul personal prin fenomenul personanţei) şi care îi conferă specificul.

Caracteristicile matricei stilistice ar fi: orizonturile spaţial şi  temporal inconştiente; accentul axiologic (preţuire sau dispreţuire a existenţei); atitudinea faţă de viaţă (constructivă, distructivă sau neutră) şi năzuinţa formativă (individualizantă, tipizantă ori stihială).

Matricea stilistică specifică nouă, după Lucian Blaga este cea mioritică, caracterizată prin: orizont spaţial inconştient de forma deal-vale care determină ritmurile creaţiilor artistice urmând sinuozitatea peisajului, orizontul temporal inconştient, de asemenea sinusoidal (prezenţe şi retrageri din istorie), atitudine pozitivă în faţa destinului, năzuinţă formativă stihială, elementarizantă.

Vasile Băncilă, exegetul şi prietenul filosofului, completează  spaţiul mioritic cu cel al Bărăganului, câmpie nesfârşită care converteşte oscilaţia pornită din  munte şi estompată de plai într-o undă orizontală. Pentru el, monotonia câmpiei provoacă halucinaţii (ca şi deşertul), viaţa e valorizată negativ, timpul orientat spre trecut, artisţii acestei zone fiind atraşi de amintiri şi de istorie.

Ne mai rămâne de analizat spaţiul acvatic din peisajul românesc: în special: Dunărea, Delta şi Marea Neagră, exemplificând cu poezia lui Nicolae Grigore Mărăşanu (antologate în volumul LEVIATHANUL, editura „grai şi suflet – cultura naţională” Bucureşti, 2004), născut la 6 decembrie 1973, în comuna Măraşu, a cărui casă a fist demolată în timpil lucrărilor de asecare din Insula Mare a Brăilei.

O cercetare mai amplă asupra modului cum peisajul geografic menţionat a modelat operele unor alţi scriitori impoartanţi (Sadoveanu, Fănuş Neagu, Panait Istrati şi alţii) o voi face, cu altă ocazie, într-o lucrare mai amplă.

Matricea stilistică acvatică

a). Orizontul spaţial inconştient

Spaţiul deltei, constituit din canalele străjuite de trestii, pe care te rătăceşti fără scăpare,  constituie un labirint vegetal. Pe lacurile întinse, cum este Furtuna, când nu vezi malurile, spaţiul pare infinit, dorul ţărmurilor te ademeneşte fie spre visare, fie spre naufragiu. Misterul canalelor sau al lacurilor te copleşesc, cuprins de reverie cazi în mirajul ştimelor apelor, gorgonelor şi leviathanilor: „Un cocoş de apă aud / cântând zorilor ce se destramă – / e glasul gorgonei, / ori sunetul corabiei de fosfor / prin memoria mărilor lunecând?…” (Motto /2/; „Sunt leviathanii, iubite; zei ai tăcerilor sacre, / din codrul de ape ei vin un imn milenar să ne sune. / Din pântecul lor răzvrătirea ca iedul se naşte / şi-un glas ne-nţeles îmi şopteşte că ei ne preced, // ca focuri de viaţă în larguri, doar ei ne preced.! „(Leviathanii /3/)

Spaţiul acvatic reiterează mitul eternei reîntoarcei, perpetuarea ciclului vieţii şi morţii terestre. Oglinda apei mijloceşte între cer şi pământ, aici reflectându-se norii, păsările, luna, stelele, împreună cu peştii, şerpii, broaştele. Astfel, spaţiul acvatic ne trimite la momentul genezei, când apele cerului şi ale pământului nu erau încă despărţite. Oamenii deltei sunt: „jumătate cer / jumătate pământ” (Tinca /1/). Totodată, mâlul fertil generează în permanenţă viaţa (vegetaţia, insectele) şi provoacă moartea, descompunerea. În spaţiul magic şi mitic al deltei, un Dumnezeu panteist sau natura însăşi sacralizează peisajul.

Ce se petrece în universul închis monadic al apelor mărăşeniene? Vânătoarea de peşti, crudă şi tandră, transpune tristeţea din Moartea căprioarei în mediul acvatic. Cruzimea naturală a bestiarului deltei se transmite şi locuitorilor acesteia. În poezia care dă numele volumului DISTANŢA DINTRE MINE ŞI UN IEPURE /5 / redă în secvenţe cinematografice cum poetul, savurează, cuprins de beţia unei crude plăceri, urmărirea unui iepure prins între farurile maşinii pe dig, animal fugărit hipnotic, pe care în final îl loveşte.

Călătoriile cu vaporul devin fabuloase: „Delte cu anafoare / de culoarea petrolului / peşti domesticiţi / sărind pe punte / şi cocoşul corăbiilor / de pe o gorgonă pe alta / zburând, // iar eu, / ca nimeni altul mai stăpân peste ape, / cântam – până la brâu suntem ai uitării / şi nu ne întorceam / până la creştet suntem zbatere / de zăgăzuite fluvii / şi nu am învins; / ca gândurile nu cunoaştem liniştea, / iar pământu… // pământul urcă şi coboară în sine,/ ….” (Întâmplări din marea călătorie pe lacul Furtuna /1/)

Legănarea barcazului provoacă setea de dans, delirul uitării de sine: „Se leagănă, leagănă plopii / şi eu în delir aş valsa / cu talpa pe-o roată de apă, / cu fruntea căzută în şa.” (Dans /2/) Legănarea produsă de valuri este similară călăritului în şaua armăsarilor mitici.

Călătoriile spre niciunde, cu ambarcaţiunile pe canalele şi lacurile deltei, simbolizează marea călătorie omului prin viaţă. Mircea Eliade afirmă că simbolul omului modern este călătoria iniţiatică spre Itacha, drum care, în realitate, se desfăşăară în interiorul nostru, întru regăsirea de sine.

Pentru Nicolae Grigore Mărăşanu, călătoria vieţii începe cu naşterea sa miraculoasă, în care regăsim regretul blagian după starea paradisiacăa increatului:  „Acolo, / în pepenele sfânt în care mă purtai, / Lumina fără nume şi Timpul fără nume / eram UNA! / Slobod umblam prin unda Oceanului-De-Ntuneric, / în AMNIOS, / dar mi-au ieşit în cale preotesele / şi preasuava Nyx / şi cu degetul arătându-mă, / de parcă aş fi ucis, / de parcă eram vinovat că mă nasc, au zis: / N se va numi”  (Corul crăiţelor /6/)

După naştere, fluviul devine spaţiul sacru în care omul se situează în centrul lumii: „E aici fluviul către care alergăm de o viaţă! – strigam: / apele-i nevăzute, iată, curg pe sub noi, peste noi / sau prin noi! Să-l găsim şi-a lui undă-miracol // de dureri să ne spele!” (Cu toţii alergam într-acolo /5/);  „Acolo, dacă întinzi mâna, / cu îndurarea lui de câine blând, / fluviul ţi-o spală, / te înrobeşte. // Culcat pe ţărm, în necuprinsul dig, / eşti centrul unui cosmos pur, fragil; / auzi cum mori de fum îţi toacă pieptul / şi-ncepi uşor, temut, să-ţi pipăi umbra…” (Cu iarba la temelia lumii să vii /3/)

Fluviul devine primul profesor de recitare al copilului fascinat de rostirea poeziilor: „Copil, / veneam la fluviu să mă-nveţe / să recit cu pietricele-n gură / poemele-ndelung de noi trăite. // Nisip neted mi-a fost tăbliţă de argilă / pe care-am scris întâiele poezii. // Păcat că vine valul şi le şterge, / ori poate nu le şterge, ci graţioase fiind / le-adună să le treducă în limbile furtunii. „ (Lecţia de poezie /8/)

Sufletul poetului devine acvatic, când zbuciumat şi năvalnic, când liniştiti şi senin. Zbuciumul se consumă în dragostea împărtăşită: „Ce limpede îţi este astăzi chipul / după o noapte de iubire sfântă, / de parcă îngeri dalbi din cinci banjouri / un imn al nemuririi-n cer ne cântă” (Limpede chipul /2/).

Poezii de dragoste, se încarcă de fabulosul specific liricii poeţilor moderni spanioli, iar uneori, prin violenţa limbajului argotic, îmi aminteşte de CÂNTECELE ŢIGĂNEŞTI ale lui  Miron Radu Paraschivescu: „Va fi o tăcere-adâncă / şi albastră ca un fluviu… / Un fior ne va străbate / cât un glonte pe-amândoi!”(Elegii pentru Ana Suz /4/)

Poetul se îmbracă în valuri cu aceeaşi evlavie cu care creştinul îmbrăcă, în credinţă, cămaşa lui Iisus Cristos:  „Să-ţi tragi fluviul peste trup / ca o cămaşă, / să simţi că te reverşi / peste maluri, / rana lumii să o speli / cu lacrima curgerii tale.” (Motto /3/)

Stihial şi  muzical, inundaţia apelor fluviului cotropesc energetic versurile. Autorul se identifică extaziat cu apele fluviului revărsat: „Vin pe hore largi de valuri / umbre de barcaze, plute, / pomi ucişi, zei smulşi din maluri / de un fluviu-foc lichid” (Port /3/)

Poetul, ca un apostol, dialoghează cu fluviul identificat cu Iisus Cristos: „Eşti asemenea hamalului neîmblânzit, / fluviul meu: / mofluz, / ciolănos, sentimental, / prost plătit, / burduşit de revolte! / Jugul dulce al erelor ţi-a ros greabănul, / ai bube pe trup, te-am auzit mârâind ca un câine! // Cum de nu te dor malurile-valurile de-atâtea cărăuşie /…/ învăţătorule, / arată-mi calea ce duce spre culmea acestei iluminări! // Iată, / învăţ sufletul să se supună caznei / prin care valul ţi-ai videcat, / poate astfel ochiul tău din adânc / mă va veghea încă o noapte1” (Fluviul – 6)

Biografia, transfigurată liric, reconstituie paradisul pierdut al satului natal: „Tată astăzi mergem la Măraşu, // vedea-vom cârduri de lebede sacre / dormind cu ciocul sub aripi / pe movila de amintiri şi de oase / a casei ce briganzii ne-o surpară, // vedea-vom înecat cimitirul / şi de sub ţâţânile fluviului / morţii ne vor ruga să-i scoatem / de sub ape. // Nu-ţi şterge lacrima suspinată, / e semn că ochiul nu e izvor secat, // las-o să-ţi spele obrazul, / îmi va fi moştenire // în scoica pieptului purtând-o, / va ajunge perlă.” (Tată astăzi mergem la Măraşu /8/)

Demolarea caselor şi asecarea lacurilor pentru a da transforma Insula Mare a Brăilei în teren agricol a condus la distrugerea tradiţiilor  acestei zone mirifice: „Trei ani defrişăm, // ziua incendiam colibele umililor pescari, / surpam virtuţi milenare, / noaptea ascultam căţeii pământului / schelălăind. // Oglinda din noi păstrează aieve / defuncte imagini / şi leşul îndoielilor schelălăind. // e bine c-am secat mănoasele iezere, / c-am ars virginele păduri? // Nu ştim, nu ştim. // Cei ce s-or naşte / vor şti mcar c-am trăit.” (Vor şti măcar c-am trăit-9)

Poemele în desfrânare (cântece de lume, de pahar şi de inimă albastră), care constituie volumul ÎNGERI ŞI BANJOURI /7/, reiterează în limbaj argotic atmosfera carciumilor cosmopolite de altădată, în oraşul Brăila. În ramificarea luxuriantă şi revărsarea barocă a textelor, regăsim încifrat spaţiul labirintic al Deltei Dunării.

Stămutat în Bucureşti, poetul acvatic, simţindu-se înstrăinat, visează reconfortant la deltă, cu trupul obosit, agăţat de bara tramvaiului. Sângele său clocoteşte de revoltă în faţa distugerii naturii prin industrializarea poluantă: „E drept şi e romantic acest coş / de fum şi seamănă cu degetul / unui zeu ce avertizează. // pumnul ierbii creşte în faţa lui cât o sabie!” (Coşul de fum / 4/);  „Oraşul mă spală pe faţă / în rouri de plumb şi benzen” (Mi-e trupul o limbă de clopot /4/) Poetul se duce la piaţă mânat de dorul verdeţurilor, oilor, produselor gospodăriilor ţărăneşti şi a ţăranilor, oameni simpliii, unul i se pare că seamănă cu tatăl său.

Uneori, viaţa în marele oraş, duce poetul la disperare: „O metanie peste caietul cu poeme / la ora târzie din noapte, / când visul ustură de norul de acid sulfuric / ce se înalţă din marile bulevarde pe care rulează / marea ruletă a morţii, / când o ambulanţă cere pârtie, pârtie, / s-ajungă la o speranţă care a încercat să se sinucidă, / la poetul adormit ca un copil cu fruntea / peste poemul nerostit,…”(Metanie /9/)

Astfel, ajungem la finalul călătoriei, aşa cum fluviul se varsă în mare, la extincţia inexorabilă: „Împotmoliţi în nisipul anilor / molfăiţi de pitonul acidei melanholii, / cu vârstele cheltuite pe biruinţi / şi dezastre, / aş prefera puţină demnitate acestui sfârşit / chiar dacă viaţa nu e decât / o trecere dintr-un pântec în altul,/…/” (Vas eşuat /2/).

Moartea reprezintă o contopire cu spuma valurilor într-o nuntă postumă, acvatică: „Când o spumă fi-va trupul / şi pe lucii mări s-o-ntinde, /cinci corăbii mici de fosfor / vor veni şi ne vor vinde // unui spaţiu cât timbru, / unde rumegă cinci zei, / unui timp cu cap de zimbru / ferecat cu mii de chei. // Dar ce timp va fi acela, -n / care încuiaţi vom sta / şi de-ntinderea veciei / noastre ne vom spăimânta?” (Tentativă spre roz /3/)

Conducerea coşciugului la moartea Agripinei, plecată în valuri, reiterează legănarea apelor: „Te legănam pe umeri / patru prieteni” (Vae victis /3/) Lumea magică a deltei ascultă de ştimele apelor care uneori cer suflet de om. Sufletul celui înecat miroase a peşte.

Lipsa de sens a existenţei depăşeşte puterile omeneşti în momemtele de căutare a trupului celui înnecat în apele fluviului: „Când cauţi un mort / e ca şi când ai naviga pe o corabie fără cârmă – / ajungi acolo unde te poartă curenţii, / mereu în locuri fără de trebuinţă.” (Căutarea mortului /5/)

Neavând scăpare din labirintul acvatic, poetul se cufundă sub apă: ”Să priveşti cu ochii deschişi în adânc / întinsele câmpii cu iarbă de mare / peştii plutind imponderabil / un zbor de fluturi amintindu-ţi // leviathanul – „ (Iarbă de mare /2/)

Volumul LEVIATHANUL se încheie cu Şapte extaze inedite care omagiază viaţa şi cuvântul cu care poetul şi-a creat universul liric.

 

b). Orizontul temporal inconştient

În spaţiul labirintic al deltei, timpul stă pe loc sau curge fabulos, uneori orientat spre viitor, alterori spre trecutul amintirilor.

În volumele care descriu viaţa trăită imaginar în deltă (la timpul prezent): INSULA (Ed. Albatros, Bucureşti, 1973), CORABIA DE FOSFOR (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1976) şi UMBRA FLUVIULUI (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1979), timpul pare că nu se manifestă decât prin: bătăile inimii, fâlfâitul aripilor unei păsări, săritura unui peşte ori freamătul trestiilor bătute de vânt. În rest, timpul stă pe loc, totul e tăcere ca „între două bătăi ale inimii”; „Liniştea aceasta îmi toarce sufletul / ca pe un fir de lumină”  (O câtă linişte /1/).

Începând cu volumul UMBRA FLUVIULUI, autorul, înaintând în vârstă, transfigurează liric primele amintiri şi simte cum: „Mai des şi mai / cu lacomi ochi / suveica unui timp / fuge prin mine”; (Soare la tribord /3/). Amintirea mamei se constituie într-un fel de rugăciune laică: ”Azi, amintirea celor două mâini / îmi stă în faţă ca o mare pâine / din care cresc şi-n linişte contemplu.” (Elegie pentru mâinile mamei /3/) în timp ce aceea a tatălui apare când fantomatică: „şi fantoma tatălui meu / (se-arată spre seară) / o vâslă rezemată de perete” (Vâslă rezemată de perete /8/), când puternică, stabilă, ca un dig de apărare al copilului în calea apelor vieţii revărsate.

Moartea unchiului în război copleşeşte violent amintirea poetului: „Se-aude unchiul meu, prin fluviu vine / din moartea lui de glonte către mine, / somon rănit de un Neptun cu zale, / cu arcuri şi otrăvuri în pocale!” (Război prin fluviu /3/)

Amintirile din acest volum şi cele din cele următoare: ENISALA,  DISTANŢA DINTRE MINE ŞI UN IEPURE (19839 , ÎNGERI ŞI BANJOURI (1998), MARŢEA CANONULUI (2001) şi SUFLETUL CÂNTĂ DESPRE  SINE (2002), instituie un orizont temporal inconştient orientat despre trecut (de tip „cascadă”, în terminologia lui Blaga): „Cu feţele lor de pergamente / se uită la mine / chipurile din fotografii.” (Viaţa ridicolă şi uşor frivolă a unei lumi în rame /6/); „Iarba, / necosită de mii de ani, / e în defrâu!” (Lumea din oglindă – 6)

În volumul  SUFLETUL CÂNTĂ DESPRE  SINE /9/, delta devine cu adevărat paradisul pierdut spre care se orientează cu duioşie timpul amintirilor: „Cherhanale, redute ale singurătăţii, / dorul m-aduce la voi ca un cal de căpăstru./ …/ Cât vă iubesc, cherhanale, / mine de aur ale templului meu, / aurore ale omului născut pe ape, / ale cărui linişti durează cât clipa / dintre două valuri, / în rest viaţa lui fiind luptă şi momeală / a morţii prin apă, pradă a leviathanului.” (Cherhanale /9/)

Nostalgia senină, resimţită de trecerea timpului, îmbracă aspecte mioritice în Mirele tristeţii /9/: „A veit singurătatea şi mi-a bătur la uşă – / du-te, ochi de căpuşă, / i-am zis, uite, am bici, / nimic nu-i de înstăpânit pe aici; // tata e amintire, mama e amintire, / du-te, / caută-ţi alt mire. /…/ Eu aştept o iubire”.

 

c) accentul axiologic şi atitudinea faţă de viaţă

Poetul preţuieşte viaţa, armonia pe care o trăieşte sufletul contopit cu natura mirifică: „Este încântare divină /să auzi peştele liniştii / în coşul pieptului înotând, / pacea făcându-şi cuib // în sufletul hăituit / de lupii fluviului, / să vezi suind diafană / pasărea din zori a speranţei!” (Pasărea din zori a speranţei /3/)

Din prea multă dragoste de viaşă, Mărăşanu ia o atitudine civică. Poezia sa devine un strigăt de revoltă împotriva poluării care distruge miracolul deltei: „Se-ntunecă Oceanul / ca pielea unui mort: / gudroanele îl apasă, / atomii îl devoră. //…//E ora când flamingo, / căzut în bălţi de sulf, / îşi saltă ca mătasea / capul duios spre stele //…//Flamingo-i mort şi, iată, / în moartea lui mă-ntrup! // Sunt prins, cred, în vizorul / unei adânci lunete. // Şi parcă port în braţe, / drept jertfă, propriu-mi trup, / pe care-l scot din mare, / dar îl ucid cu pietre…” (Flamingo murind /5/)

Poemul amintit, ramificat în 10 fragmente ca şi o ţesătură de canale ale deltei,  Invocaţie în noaptea de Sânziene, sau Vocea speranţei dedicat lui Jasques Yves cousteau şi fiului său Philippe mort în ocean, aduc în prim plan fantoma bătrânului pescar, care îi cere cu limbă de moarte: „vorbeşte-i cât mai e timp acestei mult-grăbite lumi, / despre durerile mării –„Fluviul europei umblă cu picioare de lemn / între maluri. / Unul a fost retezat de o mină, / al doilea / i l-a rumegat molia… de gudroane” „când smogul ne acoperă / până şi Steaua Bunei Speranţe?”.  În apele poluate, neoxigenate, peştii se sufocă sub gheaţă, iar primăvara pescarii îi îngroapă în gropi comune, stropite cu var. Chipul Râului Mort /5/ răscoleşte sufletul poetului până la ultimul strat al fiinţei: „Stau şi-l ascult, / până în zorii îi alungă stafia înaltă în mare / şi privesc golul ce mi se deschide în faţă / şi mă cutremur până la esenţe…”

Această poezia dobândeşte se constituie şi într-un rechizitoriu adus guvernanţilor postdecembrişti, care au împotmolit ţara într-un „banc de nisip.” (Vas eşuat /2/). Mineriada este înfierată în poezia Piaţa Rosetti (13 iunie 1990)/9/

Atitudinea civică reclamă viziuni apocaliptice: „Obuzul lunii în valuri / explodează, // schije, / halouri orbitoare rănesc pupila; // în mantie de foc / Dumnezeu coboară pe ape.” (Fluviu cu lună plină /9/)

 

d) năzuinţa formativă  îmi pare stihială. Sufletul poetului, identificat cu fluviul, se manifestă când liniştit ca apele limpezi, când tumultos, ca apele tulburi, revărsate.

 

e) Stilul specific

Nicolae Grigore Mărăşanu abordează o mulţime de registre poetice care te captivează ca o călătorie pe canalele deltei: vers clasic, cu ritm şi rimă, vers liber, balade (Terente (balada ultimului haiduc din Balta Brăilei) /7/, Cântăreţul din flaut /6/ – a cărei temă: căutarea morganaticului oraş, mă duce cu gândul la Noaptea de decembrie a lui Macedonski etc.), parabole lirice, cântece de lume (poemele desfrânate din ÎNGERI ŞI BANJOURI /7/. De multe ori, în structura cuvintelor întâlnim numeroase consoane m şi n care derivă din cuvântul mâl şi nămol, care trimit spre cătuşala lacurilor şi canalelor deltei: „Se aprinde-n casă lumânarea nunţii – / e târziu în pântec, nu mă-mplod ca fiu.” (Lumânarea nunţii – dedicat mamei sale Ileana-elena /1/).  o lentoare meandrelor versurilor. Poeme fluvii, îndelung elaborate, realizează o structură specifică peisajului deltei (Întâmplări din marea călătorie pe lacul Furtuna /1/, Floarea insulei /2/, Crivăţul şi trandafirul /3/ etc.).

Mai întâlnim vaste poeme având ca ascendenţă structura baladei Mioriţa: Convoiul /8/  şi Upta /9/ – care aduc inovaţia structurilor prozodice paralele, Oile /9/etc.

În final, putem contura portretul acvatic al autorului. Nicolae Grigore Mărăşanu. Îmbrăcat în cămaşa fluviului, poetul îşi contemplă umbra de „stârc argintiu”. Vasele sale sanguine alcătuiesc o deltă prin care curg apele Dunării.

 

 

 

Note:

1. Mărăşanu – INSULA (Ed. Albatros, Bucureşti, 1973)

2. Mărăşanu – CORABIA DE FOSFOR (Ed. Eminescu, 1976)

3. UMBRA FLUVIULUI (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1979)

4. ENISALA (Ed. Albatros, Bucureşti,1980)

5. DISTANŢA DINTRE MINE ŞI UN IEPURE (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1983)

6. CAPRICIU PENTRU CELE PATRU VÂNTURI (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1986)

7. ÎNGERI ŞI BANJOURI – Poeme în desfrânare – (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1998)

8. MARŢEA CANONULUI (Ed. Eminescu, Bucureşti, 2001)

9. SUFLETUL CÂNTĂ DESPRE SINE (Ed. Decebal, 2002)

 

autor Lucian Gruia

http://cititordeproza.ning.com/profile/LucianGruia

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Nicolae Grigore Mărăşanu – Poetul apei

%d blogeri au apreciat asta: