Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Ziarul de la ora patru

Posted in Tineri by Hopernicus on 21/07/2011


 

 

Podeaua îşi face timp să tremure sub zecile de paşi ai călătorilor. În staţia de metrou Tineretului, ceasul de pe peretele aşezat în faţa ghişeului, arată ora patru fără un sfert.

Aştept o amică. A întârziat, dar nu mă deranjează. Cu o carte în mână, pe a treia treaptă de la baza scărilor, aştept.

Se pare că nu sunt singura care aşteaptă ceva sau pe cineva.

O bătrână bondoacă, cu ochii mici şi bărbia ascuţită aşteaptă lângă ghişeu, ţinând în mâna împodobită cu inele de aur, o sacoşă de plastic. La câţiva paşi de ea, doi bărbaţi şi ei trecuţi de a doua tinereţe discută şoptit. Unul e ciufulit, cu pantalonii prea strânşi pe mijlocul gras, cu o curea din piele jerpelită şi cu ochi blânzi, în timp ce al doilea e pricăjit şi priveşte pereţii reci ai staţiei de metrou, .

Din direcţia celor doi bărbaţi  aud o frântură de discuţie care-mi atrage atenţia, nu ştiu din ce motiv.

– Îi luăm  şi lu’ Costică  vreo zece-douăzeci? întrebă cu fruntea uşor încreţită bărbatul ciufulit.

– Ia-i tu, Georgele. Eu îmi iau doar pentru mine.

– Ţi-am zis că Nineta lui e în spital şi s-a dus azi la ea …

– Nu mă interesează. Să vină şi să-şi ia singur. Măria-i moartă de mult şi nu mai fac atâta caz …

Cel numit „Georgel” vrea să-i răspundă pricăjitului, dar închide gura posomorât.

Ce să-i ia lui Costică, ce-şi iau doar pentru ei, nu ştiu.

După doar câteva momente văd un bărbat, nu prea înalt,  cu mânecile suflecate şi blugii prăfuiţi, care coboară scările cu două teancuri de ziare în braţe. Sunt aşa-zisele „ziare moca de la ora patru”.

Cei doi bărbaţi şi femeia aşteaptă ca muncitorul să ajungă cât mai aproape de baza scărilor, undeva aproape de locul unde stau eu. Se grăbesc să-i ia ziarele din braţe, dar nu vor  să-l ajute. Femeia pune mâna pe ambele teancuri, autoritară şi brutală în acelaşi timp.

De data asta le aud clar vocile.

– Georgele, Mircică, ia lăsaţi voi ziarele şi duceţi-vă acasă, sau pe trotuar, la cărţile voastre. Nu vă lăcomiţi. Luaţi câte un ziar, zice, luându-şi mâna stângă de pe ziare şi punând-o în şold, încercând să se prefacă indignată.

– Nu ne iau degeaba ăştia banii din pensie ca să aibă ce să scrie în ele. Nu le luaţi voi pe toate, continuă ea prinzând şi mai mult curaj.

– Dar, Maricică, ştii şi tu că Nineta lu’ Costel e gata-gata să se stingă şi el nu poa’ să vină. Îi luăm şi lui câteva ziare, zice cu vorbă moale cel al cărui nume îl cunoşteam deja, Georgel.

– Eu am câine acasă, aşa că nu mă abureşti pe mine cu d-astea, spuse femeia, luând un teanc de ziare mai gros decât cartea din mâinile mele, pe care le strecoară în sacoşă şi-şi pune şi cea de-a doua mână în şold.

Cei doi bărbaţi iau două sau trei ziare, sub privirea  împietrită a femeii şi urcă scările spre standul improvizat de pe asfaltul încins, unde vând zeci de cărţi pe câţiva lei.

În acest timp bărbatul care trebuie să împărtă ziarele se îndreaptă spre suportul în care cineva aruncase o cartelă folosită şi o ţiplă mototolită. Aruncă ziarele, oarecum uşurat.

O urmăresc cu privirea pe bătrână. Urcă cu scara rulantă ca mai apoi se se întoarcă şi să coboare lent scările.

În faţa suportului pentru ziare se face o coadă de câteva persoane, la care şi bătrâna de mai devreme se aşează. Aşteaptă liniştită, de data asta. Când îi vine rândul, mai ia un teanc de ziare, mai subţire de data asta şi aşteaptă să plece toţi cei care au stat la coadă. Scoate un ziar din tenculeţ şi se apropie de ghişeu, uitându-se fals afectuasă la funcţionară.

– Ţi-au dat  ziare şi ţie, drăguţă? o întrebă rânjind.

Funcţionara vorbeşte la telefon. Nu-i răspunde, dar îi face semn că nu vrea ziare.

Pune şi restul ziarelor în sacoşă. Urcă pe scara rulantă, dar nu se mai întoarce. Nu are pentru ce. În suport a ramas doar un ziar şifonat şi gunoaiele lăsate de călători.

Lumina soarelui păleşte pentru o secundă şi întunericul se întinde în valuri reci de pe podeaua cadrilată, pe scări, până pe asfaltul de afară.

Tresar. Cineva mă atinge pe umăr.

– Îmi pare rău dacă te-am făcut  să aştepţi prea mult timp, îmi spune amica mea, zâmbind sinceră de după ochelarii prin a căror sticlă îi strălucesc ochii căprui.

– Nu-i nimic, îi răspund mecanic. Nu m-am plictisit

 

Anunțuri

Comentarii închise la Ziarul de la ora patru

%d blogeri au apreciat asta: