Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Creierul şopârlei

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 18/07/2011

fragment din viitorul volum „Ingerii mutanţi”

1

            Drumul spre Suhardul Mare urca  anevoie. Îl străbătuse odată iarna cu rucsacul şi schiurile în spinare prin nămeţii în care, uneori, se afunda până la brâu. Ce vremuri. Venise parcă dintr-o altă lume, din alt spaţiu iar zăpada era mai caldă ca deobicei, aşa cum sunt zăpezile în iunie.

Nici urmă de vânt. O linişte ciudată domina văzduhul, ca o pace ce izvora parcă din adâncul muntelui. Acolo, spre culmile albe, cât mai aproape de soare, trăiesc sopârlele, sopârlele care au întâmpinat-o într-o vară ciudat. Una dintre ele a privit-o atent şi cu milă. Era o privire care o înspăimântase la început şi avea impresia că în trupul verde al animalului, se afla sufletul mamei ori al ursitului.

 

 

2

 

 

 

Privirea aceea o înspăimânta şi nu-şi găsea locul. Privea în jos şi vedea cum zăpada se topea încet, încet, în timp ce şopârla o fixa  atent şi nu  o pierdea o clipă din ochi. S-a uitat cu teamă la ea până ce i-a venit curajul şi inima la loc. Simţitse că era un suflet care căuta ceva acolo. Uşor, uşor, şopârla s-a apropiat. Fata se uita la ea şi nu ştia ce să facă, să rămână pe loc, sau să fugă. Şopârla înainta târându-se şi luptându-se cu zăpada. O privea cum se târa şi deodată a început să zâmbească. Apoi, s-a întins cuminte pe zăpadă uitându-se la ea. Şopârla avea nişte ochi mari şi adânci. Trupul său era verde şi se termina cu o codă foarte lungă. Şopârla s-a lipit de fată. Inima îi bătea cu putere. A început să o mângâie, să se lipească mai tare de ea. Şopârla stătea şi se uita la ea cu privirea aceea ciudată. Aceasta, se tot întreba ce facă, de ce o mângăia, iar ea, şopârla, de ce stătea şi nu-i făcea nimic ? Parcă era un vis şi voia să se trezescă din acel vis. Dar soarele care lumina tot cerul a adus-o la realitate şi a realizat că nu e vis, că este adevărat, că se află lângă o şopârlă pe care o mângâia fără să se mai oprească Încerca să se pună în locul ei. Era o linişte deplină, iar munţii erau albi. De la atâta zăpadă nici copacii nu mai păreau copaci, îi confunda cu munţii. Era un loc ciudat iar, acea linişte şi peisajul o faceau să credă că este totuşi norocoasă, pentru că a ajuns aici. Era fericită văzând că şopârlele o iubesc. Ar fi vrut să fie ca ele, să nu se mai întoarcă în lumea sălbatică de unde venea. Nu ştia ce să facă, să se întoarcă acasă, sau să rămână cu şopârla aceea care o privea atentă şi cu milă.

Orele treceau foarte repede. Fata vedea cum se apropia seara cu paşi repezi. Nu se mai mişca de lângă şopârlă. Ceva o atrăgea la ea, şi nu voia să o lase singură. Îi era milă de ea să o lase singură noaptea. Începu să strângă lemne să facă un foc. Dar lemnele era ude. Cu greu a aprins focul. Afară se întunecase. Şopârla se aşezase alături. Stăteau amândouă şi priveau focul. Dincolo de foc, era lumea pădurii şi a întunericului înfricoşător. Undeva, departe lupii urlau, de foame, de frig, şi de noapte. Fata plângea. Voia ca timpul să treacă mai repede, să se lumineze odată.

 

 

3

            În acea noapte a simţit lipsa familiei şi a lumii. Îi era dor de casă, de lume, de viaţa pe care ducea. Dar şi-a luat inima în dinţi şi şi-a făcut un culcuş, apoi a adormit plângând. Şopârla o tot privea şi se lipea de ea. Probabil avea chef de joacă, dar fata era somnoroasă şi nu voia să se trezescă. Şopârla s-a aşezat alături şi a lăsat-o să doarmă.  Cerul era luminat de la stele, iar ea, mângâind prin somn şopârla, a început să simtă braţele mamei. Pielea parca nu mai era atât de verde, chipul ei aducea atât de bine cu chipul mamei, ochii ei erau ochii mamei. Şi deodată nici  trupul acesta nu mai era atât de verde. Dintr-odată a răsărit braţul mamei, mângâindu-i şuviţa de pe tâmplă. Stelele care ardeau ca mii de sori, o priveau din fântâna ochilor lor, iar fata a simţit cum aceşti ochi erau prelungirea creierului şopârlei în care se adunaseră toate galaxiile cu misterele lor nesfârşite. Dintr-odată auzi o voce.

– Ai mâncat, copilă ?  Ţi-e foame sau sete de ceva ?

Iar fata a rămas uimită. Nu ştia ce se întâmplă cu ea. Simţea cum trupul mamei zvâcneşte lângă trupul său, dar rece, ca un trup de şopârlă. Se adâncea în noapte şi somn. Muntele începuse să se mişte de parca ar fi vrut să plece, să plece undeva…, A doua zi, când s-a trezit, şopârla era tot în acea poziţie şi tot timpul o privea. Când a văzut-o, a întrebat-o.

– Dar tu m-ai privit toata noaptea ? Nu ai dormit ? Apoi a început să zâmbescă. Uitase că este o şopârlă, iar şopârlele nu vorbesc. Atunci a văzut că nu vrea să-i răspundă, că nu poate vorbi. Avea impresia că ar vrea, totuşi să stea de vorbă cu ea. Aşa că a luat-o în braţe, a privit cerul şi i-a mulţumit lui Dumnezeu că i-a scos în cale acea şopârlă cu un suflet aşa de bun. O considera cea mai iubită şopârlă. Simţea că Dumnezeu o iubeşte şi de aceea i-a scos-o în cale, pentru că avea un suflet bun şi avea nevoie de ea, de căldura şi sufletul său. Cu timpul a început să o iubească. Câteodată o întreba.

– Oare şi tu ai să pleci şi ai să mă laşi când îmi va fi cel mai greu şi când voi avea cea mai mare nevoie de tine ?

Dar nu avea cum să-i răspundă, aşa că stătea mereu cu această teamă, că o va părăsi. Dar asta era. Ea alesese.

Viaţa în pădure e înfricoşătoare, mai ales noaptea, noaptea când vezi ce se întâmplă cu animalele şi cum trăiesc ele. Nu e chiar atât de uşor să trăieşti în sălbăticie cu o şopârlă. E foarte interesantă viaţa de şopârlă. Fata simţea că s-a schimbat, de când a întâlnit acea şopârlă şi de când stătea cu ea. A început să ducă o viaţă foarte liniştită iar de la o vreme, chiar nu mai simţea lipsa familiei sau a lumii. Se obişnuise aici în pădure. E adevărat că este greu să trăieşti cum trăia ea, dar viaţa, câteodată, te obligă să iei unele decizii nu chiar comode, iar  înapoi nu mai putea da, nu o mai lăsa inima, oricât de singură s-ar simţi şi oricât de mult ar vrea să mai schimbe o vorbă cu cineva.

 

 

 

 

4

            Să vorbeşti singură, să nu te asculte nimeni, să ai impresia ca eşti atât de greu înţeleasă încât nici Dumnezeu nu te poate ajuta şi înţelege, este ceva groaznic. Vorbeşti singură şi nimeni nu-ţi dă un sfat. Uneori nici nu ai cu cine să schimbi o idee. Parcă eşti numai tu pe pământ, parcă ai fi certată cu toată lumea. Nu mai poţi vorbi decât cu Dumnezeu. Poţi  spune tot ce ştii doar lui, dar el nu-ţi poate da sfaturi, nici să te ajute, nu vrea. De ce să te ajute pe tine Dumnezeu şi nu pe altcineva? Eşti lăsată să te crezi un nimeni, iar tu te laşi învinsă de ură şi de singurătate.  Ţi-e frică de umbra ta, de singurătate, de tine însăţi. Să-ţi fie frică să vorbeşti ca nu cunva să deranjezi pe cineva. Toţi avem o frică în noi, o teamă care nu se poate descrie şi nu se poate explica. Cu timpul devii irascibilă şi nu-i mai suporţi pe cei din jurul tău, ai impresia că-i urăşti pentru că ei te pot ajuta, dar nu vor.

Singurătatea este un lucru ciudat de care tuturor ne este  frică, numai că nu avem curajul să recunoaştem. Eu am acum noroc cu şopârla cea verde şi blândă, ea are răbdare să mă asculte.

5

Dispariţia fetei nu a fost sesizată decât peste câteva zile. La internat toată lumea credea că a plecat acasă. În clasă fetele obişnuite cu chiulitul de la şcoală, erau sigure că şi-a luat o mică vacanţă sau a plecat cu vreun popă. În acel campus se găseau şi dormitoarele seminariştilor, viitorii preoţi, aşa ca o replică alături de un internat de eleve. Mai la vale se afla amplasat liceul. Locul era pichetat de ţigani în maşini luxoase de mâna a doua. Atât de ciudat era locul acela, atât de dezgustător încât într-o zi, fata a hotărât să plece în munţi. Era sătulă de societatea oamenilor din oraş.

Un bărbat, un proxenet, recruta eleve, tinere adolescente, pentru a le oferi marilor personalităţi ale oraşului. Se  dădeau  tot felul de spectacole în aer liber. Acolo în piaţă, veneau amatorii de distracţie şi sex. Piaţa era plină de lume. O lume pestriţă din care faceau parte şi mafioţii locali. Obişnuiau să intre in viaţa elevelor care făceau tot ce li se propunea. Exista un grup de puştoaice plătite pentru ceea ce făceau. Fete care aveau  unde să tragă atunci când se certau cu familia sau atunci când aveau nevoie de haine sau bani. Spectacolele pe care edilii le organizau, se dădeau numai pentru ca să pună mâna pe adolescentele naive care, căutau binele pentru moment sau să aibă din ce trăi o vreme. Venirea Sandrei în oraş sau a fetiţei de cinci ani, care cânta muzică de dragoste, cu Ghiţă, pe o scenă uriaşă, era un prilej de divertisment inedit şi promiţător. Maşinile care goneau prin oraş răsunau de manele.  În ciudăţeniile astea fata se trezea din ce in ce mai des, cu dorinţa de a ajunge, cel puţin la sfârşitul săptămânii, pe culmile munţilor Suhardului Mare.

 

6

 

Tot ce o înconjuara i se părea straniu. Întâlnirea cu poporul şopârlelor i se părea ciudată şi interesantă. Cine ştie câte erau, cine ştie câte reîncarnări sau cine mai era rătăcit acolo. Poate era o populaţie şi acea populaţie era o populaţie de suflete. O populaţie de suflete reîncarnate care formau o altă lume, o lume a şopârlelor blânde şi reci. Totul i se părea ciudat şi înfricoşător. În acelaşi timp,  parcă îi lipsea aceea lume. Camera unde trăia, la un nivel foarte vulgar, cu  fetele din internat care se perindau continuu, venind sau plecând tot timpul, o sufoca cu atmosfera sa apăsătoare. Era o studentă din anul doi la o facultate particulară din oraş, rătăcită acolo printre elevele mai mici de liceu. Avea un prieten pe care îl iubea foarte mult. Şi el era student. Îi plăcea să scrie poezii. Seara i le trimitea pe telefon prin mesaje SMS, iar ea le citea cu glas tare. Erau poezii de dragoste.            Ea avea patul lângă fereastră, într-un colţ retras. De acolo îşi vedea colegele de cameră. Se excitau ascultând acele mesaje pe care tipul le trimitea studentei. Şi ea, studenta, când venea, când pleca. Studentul îndrăgostit era gelos şi voia s-o ducă în apartamentul părinţilor lui, ca să stea cu ochii pe ea. Era un du-te vino continuu pe acolo. Erau câte partu fete în cameră. Fetele veneau cu tot felul de probleme. Îşi aduceau prieteni în cameră, îi excitau şi voiau să se împerecheze, dar nu puteau de celelelte care le deranjau cu prezenţa lor. În spatele campusului şi a liceului, era o pădure unde, dacă te uitai cu atenţie, aveai impresia că se prăbuşesc copacii peste tine. Un proxenet, pe nume Aurel, voia să deschidă un magazin second de lenjerie intimă pentru fete. În fiecare dimineaţă, dacă te duceai în pădure, găseai lenjerie intimă aruncată de elevele care se duceau cu prienenii să se împerecheze după miezul nopţii. Erau şi jandarmi cu câini care păzeau, chipurile locul, dar degeaba. La întoarcere fetele grăbite abia mai apucau să se îmbrace, renunţând la lenjerie. Oraşul era dominat de mizerie şi depravare. În pauza mare elevele ieşeau la stradă unde le aşteptau ţiganii cu pantaloni gata descheiaţi. Cum intrau în maşină, fetele  luau obiectul în gură, în timp ce ţiganul rula un tur prin centrul oraşului. Când se termina pauza, se întorceau cu cei douăzeci – treizeci de euro aruncaţi de clienţi. Toată lumea ştia secretul şi toată lumea tăcea. Profesorii intrau şi ieşeau de la ore ca nişte roboţi, erau posomorâţi şi înrăiţi şi ei de sărăcie.

Îi era milă de adolescentele care se prostituau şi i se făcea din ce în ce mai tare dor de munţi.

 

8

 

 

 

Aurel îşi transformase apartamentul într-un fel de bar, unde puştoaicele, mai ales iarna, găseau o cameră caldă, un pahar cu vin, o ţigară şi un partener cu care să se distreze. De aici se recrutau fetele „speciale” care serveau, ca desert la chiolhanurile politice şi administrative din oraş, până la cele mai înalte nivele. O fată din Dumbrava Roşie, dotată cu telefon mobil, povestea cum a fost oferită ca desert unui mare personaj din Bucureşti la o adunare a directorilor generali de case de asigurări de sănătate.

– Da ! Suntem o echipă de fete, dotate cu telefoane mobile pe care ne apeleză, uneori chiar de sus, de la prefectură. Când este nevoie de noi, venim, tariful este de un milion, noi suntem desertul. Şi poliţişti se servesc  tot cu noi.?

Îi era frică de tot ce întâmplă în jurul său Toţi se ţineau numai şi numai de prostii. O rază de tristeţe era o fetiţă din clasa întâi, care  nu demult împlinise şapte ani. Era o fetiţă curajoasă care răbda în linişte tot ce vedea că se întâmplă în jurul ei. O fetiţă singură şi tristă. Plângea mereu.  Era împreună cu sora ei care avea 17 ani, şi cu care locuia  în apartamentul  lui Aurel. Începuse să se apropie de ea. Sora ei, care era în clasa a 11-a, învăţa la liceul unde era şi ea. S-a împrietenit cu ea pentru că era nouă în clasă. Apoi a făcut   cunoştinţă şi cu gazda lor, cu Aurel. Aurel era un tip de vreo 60 de ani. Avea părul alb, era înalt şi voinic. Era un proxenet notoriu, toate fetele ştiau de el.  Cele două surori aveau mama în Italia. În şcoală se zvonea că mama lor a plecat în Italia la produs. Tatăl lor trăia la ţară împreună cu bunica. Aurel era amantul  mamei lor. Acea fetiţă, pe nume Eliza, se ataşase de ea şi îi povestea despre ea. Îi spunea că vrea să plece de acolo. Nu mai suporta atâta scârboşenie, atâţia oameni zgomotoşi şi nesuferiţi în jurul ei. Îi spunea că pe ea o ţin într-o cameră când vin musafiri, adică puştoaicele care vor să câştige bani, iar Aurel, chema tot felul de barosani. Îi povestea că sunt zile în care intrau şi zece perechi în acel apartament şi era foarte multă gălăgie, miros de ţigară şi alcool. Câteodată o făceau şi în grup, în sufragerie. Eliza mai pândea pe la uşă când erau multe ţipete şi vedea cum o făceau în grup, iar ea trece cu vederea. Îi era dor de tatăl ei, de bunica ei care, în fiecare duminică, făcea o oală mare cu ciorbă de fasole, de veneau toţi vecinii, apoi, să mănânce fasolea bunicii, care era tare bună. Eliza, de câte ori se ducea la ţară la bunica, era tare fericită. Sora ei o ducea la fiecare sfârşit de săptămână la ţară iar ea, când ajungea, povestea tot tatălui ei. Povestea cum se prostituează fetele în apartamentul lui Aurel, în frunte cu sora sa. Tatăl lor, când era beat, venea dimineaţa  la apartament şi făcea scandal până trezea toţi vecinii din bloc. Apoi pleca, o dădea la pace cu Aurel. Aurel s-a supărat odată foarte tare pe tatăl lor şi le-a dat afară pe Eliza şi sora ei. Ele s-au dus într-o garsonieră, la o prietenă. Dar şi acolo, într-o singură cameră, fetele făceau sex în faţa Elizei. Altă posibilitate nu era. Nu se jena nimeni de ea, că era mică. După câteva zile, s-au întors înapoi la Aurel. Eliza , plângea şi a  rugat-o să nu o mai lase la Aurel. Să nu o mai lase pentru că seara, când se duce la culcare în cameră, Aurel o pune să-i ţină penisul în mână toată noaptea, iar ea nu se poate odihni, că nu o lasă el în pace. Eliza dormea cu sora ei şi cu Aurel în camera mică, pentru că în cea mare erau proxeneţii cu adolescentele.. Eliza o tot întreba:  De ce nu eşti tu sora mea ? Tu eşti atât de bună, ai un suflet de înger. Sunt sigură că dacă erai tu sora mea, nu mă lăsai să văd atâtea prostii şi să nu dorm.. Spunea să o ia de acolo, la cămin, unde o să doarmă pe jos, numai să o ia. Îi era tare milă de micuţă.

Într-o seară, s-a dus să doarmă cu Eliza în camera mare pentru că Aurel era beat şi nu primea pe nimeni în apartament. Au stat amândouă liniştite, au sporovăit şi au jucat cărţi. Dimineaţa Eliza s-a dus  la şcoală Ea a rămas să doarmă în continuare, primele două ore nu se făceau, profesoara de română era în concediu medical.. Înainte de a pleca, Eliza a pupat-o pe obraz şi a trezit-o din somn. Aurel o ducea şi o aducea de la şcoală mereu. Când s-a întors, după ce a dus fetiţa, Aurel a venit în camera mare. Fata se trezise şi era îmbrăcată, gata pregătită să plece. Când a văzut-o, a luat-o în brate şi a împins-o spre pat. A vrut sa o violeze. Dar nu a reuşit nici măcar să o dezbrace, pentru că ea a început să ţipe şi să-l lovească. Sora Elizei a venit şi l-a luat de pe fată. Aurel s-a potolit, se temea de scandal cu vecinii.  Apoi, fata şi-a încălţat pantofii şi a fugit. Nici nu s-a mai uitat în urmă. Fugită a fost.

 

 

 

9

  La şcoală s-a făcut că nu o mai vede pe Eliza. Eliza se apropia timid, dar ea se făcea că nu o cunoaşte. Îi era milă de ea, dar se temea de complicaţii. Într-o zi, Eliza s-a furişat pe lângă ea pe coridor şi a luat-o de mână. S-a smucit din mânuţa fetiţei şi i-a întors spatele. A plecat aproape în fugă spre clasă, chiar dacă nu sunase de intrare.

Şi acum mai aude acele scâncetul de copil care avea nevoie de ajutor. Iar ea,  prietena mai mare, i-a întors spatele şi a fugit. Ce laşă şi slabă a fost !

La sfârşitul orelor, când fetele erau la masă, la cantină, şi-a făcut bagajele şi a plecat din internat. N-a observat nimeni plecarea ei. Pe drum a mâncat ciocolată, ca să aibă putere.

A ajuns cu bine în munţi, în lumea reptilelor blânde şi reci. Şopârla verde şi solzoasă

 

În oraş,oamenii buni vor sta mereu  deoparte.

 

 

autor Mihai Ganea

 

 

 

 

 

Anunțuri

Comentarii închise la Creierul şopârlei

%d blogeri au apreciat asta: