Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Chilipirul

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 18/07/2011


 

Uneori viaţa pare frumoasă. Era o după amiază caldă de toamnă şi eu cu amicul meu Cristi stăteam la o terasă cu berile în faţă, fumam alene şi discutam despre O.Z.N.-uri. Nimic nu poate fi mai plăcut pentru doi bărbaţi tineri, bugetari, cu apartament, maşină second-hand, familie înţelegătoare şi socri în alt oraş, la trei sute de kilometri depărtare. Însă fericirea, după ce că este doar o iluzie, nici nu durează. La masa noastră a apărut Adi, un alt prieten, care s-a aşezat, s-a servit cu o ţigară fără să ceară voie şi a comandat o bere. Până aici totul normal, inclusiv faptul că urma să plătim noi berea. Dar până la sosirea comenzii, Adi, impulsiv şi expansiv cum îl ştim, ne-a trântit-o:

– Bă, staţi aici ca vacile Domnului la soare, vă umflaţi cu bere şi vorbiţi despre cai verzi pe pereţi!

V-am spus că ne este prieten. Ştia şi ce vorbim.

Cum nu intenţionam nici o ripostă, iar halba cu bere sosise, ne-a suflat spuma pe haine, a tras câteva înghiţituri şi a continuat:

– Deşi sunteţi nişte leneşi, de nu ştiu cum vă mai suportă nevestele, am să vă vând un pont.

Aici se cuvine să spunem ceva despre Adi. Deşi născut pe vremea socialismului biruitor, acesta nu reuşise sub nici un chip să facă din el un om nou, conform ideologiei, adică acel om care să trăiască hrănindu-se cu peşte oceanic la fiecare masă, apă de la robinet la discreţie, ţigări Mărăşeşti pe rupte, cu gura plină de lozinci şi vorbe de laudă la adresa conducătorilor de la acea vreme. În schimb, câţiva ani de tranziţie spre capitalism scoseseră la suprafaţă un neobosit afacerist cu gândul numai la bani şi care cunoştea adresele, telefoanele şi zilele de naştere ale unei jumătăţi din populaţia ţării. Alerga tot timpul, făcea servicii şi primea oferte de la cele mai bizare figuri vorbind de miliardele pe care le rula. Recunoştea însă că o duce modest pentru că aşa este el, bun şi generos. În concluzie, am oftat şi, pentru că tot ne tulburase liniştea, l-am ascultat.

– Uite care-i treaba. Vă fac oameni. Cunosc un tip de la ţară care vinde prune cu un leu kilu! Drumul până acolo durează o oră dus-întors. Costul benzinei doi lei, dar  zona e ca o bucăţică din rai, aşa cum voi nu aţi văzut vreodată. Dacă am cumpăra câte două-trei sute de kilograme de prune şi le-am duce la un alambic, tot eu cunosc locul şi omul, scoatem un litru de ţuică fiartă de două ori din zece litri de boască. La fiecare zece litri, omul ia uium un litru. Deci, la trei sute de kile prună avem  douăzeci şi şapte litri ţuică prima, care se vinde cu una sută lei litrul. Vindem douăzeci de litri, scădem investiţia, câştig net una mie cinci sute de lei, plus şapte kile de ţuică pentru uz propriu. Şi mai scăpaţi şi de berea asta infectă, vă aerisiţi plămânii şi în excursie vă luaţi şi nevestele ca să vă mai ierte din păcatele voastre!

Probabil că O.Z.N.-urile ne furaseră şi ultima fărâmă de raţiune, sau poate gândul la ţuică sau, cine ştie, expunerea clară şi documentată a lui Adi ne-a aruncat în entuziasm şi am pus repede la punct planul, mai ales că de saci de plastic pentru transportul prunelor tot bietul Adi ne făcea rost.

Am mai luat câte un rând, am plătit eu totul şi am plecat acasă plini de speranţă. Vineri am tăiat-o mai devreme de la serviciu şi am spus soţiei să lase totul baltă că vom pleca într-o mică excursie. Din privirea pe care mi-a aruncat-o şi viteza cu care s-a îmbrăcat mi-am dat seama că Adi avea dreptate.

Ne-am întâlnit la locul fixat. Adi ne-a repartizat sacii şi ne-a făcut o prezentare a traseului. El, evident, conducea toată operaţiunea. Eram cu toţii îmbrăcaţi adecvat unei ieşiri în natură, la ţară. Pantofi deschişi la culoare, din piele întoarsă, pantaloni sport şi cămăşi în culori vesele. Aşa, ca o mică cochetărie, Cristi avea la gât o eşarfă înnodată elegant. Soţiile, în rochii şic, asortate la încălţămintea cu toc jos pentru plimbări în decor, erau vesele şi ciripeau ca nişte vrăbiuţe. Pe scurt, eram frumoşi, fericiţi şi puşi pe îmbogăţire! La drum!

Pe şosea, maşinile s-au comportat excelent, numai că asta nu a durat prea mult, la o răscruce am făcut-o la dreapta şi am intrat pe un drum de ţară către zona deluroasă. Praful ne-a înghiţit cu totul şi abia-abia reuşeam să evităm sute de gropi rămase, probabil, de la bombardamentele din ultimul război mondial. Am ajuns pe nişte coclauri, dar Adi părea că ştie ce face şi după vreo zece opriri pe la diferite porţi am aflat unde stătea cel pe care căutam. Am şi sosit acolo după încă un ceas de sport extrem. Dacia mea pârâia din toate încheieturile, iar soţia tăcea, suspect de atentă la drum. Am aşteptat să se liniştească praful, am ieşit din maşini, nevestele şi-au aprins ţigările, iar noi am bătut la o poartă.

Întâi au apărut nişte dulăi fioroşi care lătrau ca disperaţii, apoi din casă a ieşit un fel de clopotniţă. Părea a fi gospodarul, care ne-a privit un timp cu o căutătură mai aprigă decât a câinilor, apoi a spus cu glas neaşteptat de blând:

– Bine aţi venit, cu ce vă putem fi de folos? Adi a început să-i explice, în timp ce eu îmi formam o impresie. Era, clar, un om bun şi primitor, însă puţin timorat de prezenţa noastră.

După ce a înţeles despre ce este vorba, a venit la poartă, ne-a poftit în curte şi a potolit javrele. Auzind ce cantitate de prune vrem să cumpărăm a râs şi ne-a spus:

– Apoi, domnilor, daţi banii, mergeţi în grădină şi luaţi cât vă pofteşte inima că, slavă Domnului, aveţi de unde!

Nu mă înşelasem, prost de bun şi bucuros de orice câştig cât de mic. Ca recompensă i-am dat şi câte un pachet de ţigări, iar omul a spus „mulţam da’ chiar că nu trebuia“, băgându-le rapid în buzunar.

– Apoi, lua-ţi-o pe potecă şi nu vă temeţi de câini că nu muşcă, îi ţin de milă, le dau mâncare degeaba!

Cu sacii sub braţ, convinşi că l-am ras pe ţăran, am luat-o pe cărare însoţiţi de câini, care numai hrăniţi nu păreau.  E drept că nu mai lătrau, dar nici de la drum nu puteam să ne abatem că imediat scoteau colţii şi mârâiau. Printr-o portiţă am intrat în livadă şi am avut o bucurie; câinii au rămas afară, dar şi o tristeţe: prune erau cât vedeai cu ochii, numai că stăteau la locul lor, în pomi. Erau împrăştiate şi pe jos, dar la alea nici nu ne-am uitat. Am aprins câte o ţigară şi ne-am făcut planul: eu, trei saci, rândurile din stânga, Cristi pe mijloc şi Adi pe dreapta. Cam într-o oră umplem sacii, apoi mai venim cu nişte găleţi, poate mai dăm şi la alţii, dar numai prune mari şi frumoase, din pom.

Am pornit la treabă. După vreo două ore eram murdari şi în albul ochilor, lipicioşi de la zeama prunelor, sfârşiţi de oboseală, aveam câte un sac umplut pe jumătate, se înserase, cerul era acoperit de nori şi sufla un vânt rece de ne dădeau lacrimile. Din drum se auzeau claxoanele disperate prin care nevestele ne anunţau că s-au plictisit de excursie. Jumătatea de sac cu prune era aşa de grea de parcă l-am fi târât după noi pe  bietul Pavarotti, Dumnezeu să-l odihnească în pace. Pentru eficienţă, am început să punem în celălalt sac prune de pe jos, că erau mai uşor de adunat şi am încercat să ignorăm ploicica rece care tocmai începuse. În sfârşit, după încă o jumătate de oră, uzi şi clănţănind din dinţi, am ajuns la concluzia că ne ajung cele două jumătăţi de sac şi am început să le târâm la vale, mai ales că sunetul claxoanelor puseseră în alertă cele câteva sute de câini din tot satul. În orice caz, într-o atmosferă foarte asemănătoare ce cele de la incendiu, am ajuns la poartă, unde bestiile proprietarului, până atunci tăcute, au început să latre. Din casă a ieşit clopotniţa care s-a uitat la noi cu milă, la saci cu bucurie, şi ne-a spus:

– Apoi, dacă numai atât aţi vrut să luaţi, nu-i bai! Drum bun şi mai veniţi că mai avem!

Pentru prima oară în viaţă m-am gândit că şi meseria de criminal sadic este bună la ceva. Nu mai povestesc ce am păţit cu nevestele şi cum am ieşit la şosea pe drumul acum desfundat de ploaie. Târziu, după miezul nopţii, am ajuns acasă, îmbrăcămintea am pus-o într-un sac pentru a o arunca a doua zi şi am intrat în comă.

Sâmbătă, pe la zece, m-a trezit ţârâitul telefonului. Adi mă anunţa că la ora douăsprezece trebuie să ne întâlnim cu proprietarul alambicului. Urma faza a doua! Prudent, m-am îmbrăcat cu un trening vechi şi am coborât la maşină. Zeama scursă de la prune, infiltrată peste tot, părea a fi raiul unor viespi foarte agresive şi a miliarde de muşte beţive. Cu greu am putut urca şi am condus cu muşte în toate orificiile şi cu spaima că mă înţeapă vreo viespe şi mor sufocat, aşa cum văzusem într-un film. Am avut noroc şi am ajuns la locul de întâlnire, unde am constatat că arătăm cu toţii ca nişte boschetari după o noapte de chef.

Proprietarul, nea Mitică, s-a uitat la noi cam pieziş, a cântărit prunele, cam 150 de kilograme în total, şi ne-a spus profesionist:

– Dom’ne, pentru câcatul ăsta dă prune eu nu fac foc, aşa că, să mai aşteptaţi până vin şi alţi clienţi. Asta-i una! A doua e că prunele e verzi, n-are zahăr şi trebuie adus cam cinşpe kile ca să iasă ceva. Dacă vreţi vi-l vând eu, ca să nu mai faceţi încă un drum. Trei! Puneţi prunele în butoi ca să fermenteze!

Am simţit că îmi plesneşte o venă în cap. Dar nea Mitică, om cu simţul comerţului, ne-a scos din belea:

– Vă dau eu doi băieţi care face treaba, da’ plătiţi că şi ei e oameni.

Au venit „băieţii“, nişte arătări ca-n filmele de groază, cu ăia care ies din mormânt şi contra a o sută fiecare, au aruncat prunele într-un butoi de tablă vopsit în roşu, care avea pictat pe el un cap de mort. Am plătit şi zahărul pe care nea Mitică ne-a promis că-l pune cu mâna lui şi am plecat.

Deşi am încercat să curăţ maşina, mirosul de prune fermentate a persistat ani de zile, până când am vândut-o, că nu mai scăpam de gura nevestei. Oricum, în ziua aceea şi în următoarea am dormit ca înţepat de musca Tze-Tze. Apoi, lucrurile au intrat în normal şi chiar, uşor-uşor, am început să uit de aventură. În primăvară însă, Adi ne-a dat telefon că ţuica e gata şi musai să mergem să ridicăm marfa, mai ales că şi preţul crescuse, lucru ce ne bucura enorm.

La început, nea Mitică a spus că nu-şi mai aduce aminte de noi şi abia după ce am luat-o cu „chem Poliţia“ s-a luminat la faţă şi a rostit: „Aaa, acum ştiu, bată-vă norocul, că uite cum trece vremea, marfa vă aşteaptă!“ „Marfa“ era într-un bidon de plastic de zece litri pe care, de data asta, scria „Poison“, un cuvânt pe care nea Mitică nu avea de unde să-l cunoască.

– Da’ vă rog să gustaţi! Ştia hoţomanul că suntem toţi cu maşina, aşadar certificatul de calitate a fost dat tot de „băieţii“ care au gustat cam un kilogram, au plescăit încântaţi şi au închis ochii de plăcere la fiecare înghiţitură. Spre sfârşit, nu prea puteau să-i deschidă, iar testul ne-a costat numai cincizeci de lei de fiecare degustător. Întrucât nu au murit, am dedus că licoarea aia tulbure, cu miros de formol, era potabilă. Acasă la Adi am împărţit-o frăţeşte, câte trei litri de fiecare. Tot Adi, băiat bun, ne-a dat şi nişte sticle, că noi aveam numai bidoane de zece şi nu se făcea să risipim prin transvazări succesive.

Sticlele mele le-am dus în garaj, am lipit pe ele etichete cu „otravă furnici“, iar soţiei i-am spus că am vândut partea mea şi i-am înmânat o mie de lei din fondurile secrete. Cred că am procedat bine pentru că din banii aceştia, consideraţi câştig neplanificat, şi-a cumpărat un compleu intim de culoare roşie şi astfel îmbrăcată mi-a arătat, de mai multe ori, că mă iartă. Cert este că n-am mai pus gura pe ţuică, iar când aud că este naturală mă apucă o mâncărime pe tot corpul, probabil pe bază de nervi. Am renunţat la orice fel de afacere, sunt sigur că voi fi toată viaţa un amărât de bugetar şi mi-am reluat obiceiul de a mă întâlni cu Cristi să vorbim despre O.Z.N.-uri. Oricum e mai ieftin!

 

Mihai Batog-Bujeniţă

Anunțuri

Comentarii închise la Chilipirul

%d blogeri au apreciat asta: