Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Suflet de vânt

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 03/07/2011


 

–  A dormit  liniştit, dom’ doctor. Mai puţin agitat decât ieri.

–  L-o fi ajuns şi pe el atâtea sedative câte i-am administrat.

– La  ora 9 îl transferaţi în sala de operaţie. Anestezistul să-şi facă meseria. Anestezie generală. Voi fi secondat de doctorul Pop. Sper să iasă bine. Nu-mi place deloc cum arată tomografia. Hematom în evoluţie severă. Apasă pe creier ! Îţi poţi închipui cum  i-a lucrat creierul în aceste zile ! Haotic !  Haotic ! Azi e a cincea zi de la accident, nu ?

–  A cincea, dom’ doctor !

–  Nu mai avem ce aştepta. Intervenim direct. Clasic. Eu la asta mă pricep cel mai bine.

–  Baftă, dom’ doctor ! Să vă ajute Dumnezeu să-i redaţi viaţa acestui om !

 

 

Se agăţa de singurul cuvânt care îi rămăsese în minte: „Libertate !” Ce se întâmpla oare în afara zidurilor ? Poate fi un vis ? Statul comunist nu poate fi zdruncinat de o adiere de vânt izolată şi firavă”. Îşi dorea din toată fiinţa lui o schimbare. Îşi dorea să fie liber. Îşi dorea o libertate deplină.  Era un gând ce se mărea şi se mărea, o iluzie uriaşă ce lua forma unui ideal. Va prinde viaţa lui acest ideal ? Se agăţa de acest gând cu toată forţa, cu toate iluziile, atâtea câte îi mai rămăseseră, cu speranţa nebuniei.  Până când va mai suporta întunericul din această celulă ?

 

 

-Transferaţi bolnavul în sala de operaţie ! Capul să fie ras complet. Anestezie generală ! Instrumentarul ! Începem într-o oră şi  treizeci de minute…!

 

 

Libertate ! Libertate !” Cine striga ? Păreau voci tinere ! Striga cineva, sau i se părea doar lui ? Voci de copii ? Geamul celulei era prea sus şi el nu putea privi dincolo. Îşi închipuia cum arată oamenii aceia. Şi totuşi, grupuri compacte de oameni vii treceau mai departe strigând: „Libertate !” Libertatea cui ? A lui ? Libertatea lor ? Care libertate ? Era o ceaţă densă în capul său, ceva, vidul inconştientului până la urmă, îi apăsa memoria. Nu putea zări monstrul în alcătuirea lui completă. Balaurul se mişca mereu în semiîntuneric. Nu-şi arăta niciodată toate capetele. Umblau peste tot aceste capete, îl urmăreau peste tot, erau de un roşu aprins ca sângele: Capetele îl ţineau strâns în camera întunecată de unde nu putea ieşi, nu zărea nici un fir de lumină, nicio speranţă. Condamnat la întuneric, spera într-o libertate ce va veni într-o zi, ca o binecuvântare a binelui.

Deodată, începu să se facă lumină. Auzi, apoi bănui începutul sfârşitului, un altul decât cel prescris şi prezis de comandantul raţiei zilnice de viaţă.

Dinspre poarta penitenciarului, lovituri puternice răsunau metalic spre celulă. Ecoul se prelungea în capul lui, venea  odată cu speranţa  libertăţii.

 

– Deschidem calota craniană ! Atenţie ! Urmăriţi permanent pulsul ! Şi celelalte funcţii vitale ! Lovim ! Tăiem ! Desfacem !

 

 

Zgomot şi larmă. Table lovite cu înverşunare răsunau strident. Ştrigăte răzleţe. „Să scoatem toţi deţinuţii ! Sunt nevinovaţi !”, striga o voce tânără, dar hotărâtă. Striga sau numai el o auzea ? „Deschideţi toate încăperile ! Aici sunt numai deţinuţi politici.

„Îndepărtăm atent membrana craniană. Foarte atent. Nu atingem nervii. Ochii mi s-au înceţoşat, asistentă. Nu mai văd bine. Şterge-mă de sudoare ! Eliberăm progresiv creierul. Tăiem, tăiem, uşor. Şi aici. Doctore Pop, agăţăm aici şi întrerupem…!

 

 

Pe holul închisorii vocile străzii, ale lumii, ale oamenilor deveneau adevăr. Se apropiau de celula lui. Aştepta cu sufletul cuprins de speranţe. „Aici, zise unul ! Tăiaţi lacătul şi îndepărtaţi uşa ! Să vedem ce e înăuntru !” Se auzeau şi şoapte. Se auzeau cu adevărat sau numai el le auzea ?

 

 

–  Să vedem ce e înăuntru. La tomograf, în zona asta se vedea ceva întunecat. Trebuie să fie aici. Ţine ! Uite ce hematom urât. Pare mai roşu decât toate celelalte văzute în cariera mea. Îndepărtăm ! Eliberăm totul ! Sper să nu fi fost afectate funcţiile creierului !

 

 

O izbitură puternică şi uşa celulei se lipi de perete. Zăvorul căzu la podea. Siluete de umbre omeneşti se decupau în lumina obscură, chipuri holbate penetrau cu înfrigurare întunericul din jurul lui. „Cine eşti ? Puşcăria asta a fost declarată închisă !”rosti prima umbră. Mumiile trăinde se adresau cu glas fizic, trupurile astenice semănau cu nişte bucăţi lungi de întuneric prinse de pământ, se ridicau direct din pământ, parcă aveau rădăcini. Umbrele vorbeau: „Poate fi iadul ? Oamenii pe care îi aud şi îi văd sunt morţi ? De ce nu le văd chipurile ? Înseamnă că şi eu sunt mort ?” îi treceau prin minte întrebări chinuitoare. Realitatea din jur se aşeza peste el ca o plapumă de spumă, o plasmă incendiară a unei lumi prin care irealitatea clipelor crea o nouă dimensiune a privirii şi înţelegerii. Peisajul palid şi dezolant îi usca iremediabil sufletul, avea senzaţia de uscăciune interioară a trupului, o senzaţie de topire ireversibilă a întregii sale fiinţe. Unul din chipurile şterse din faţa sa înaintă un metru, se clătină ca şi cum ar fi făcut o reverenţă de prezentare şi se uită fix la el. I se păru cunoscut. Îl mai văzuse ? Unde îl văzuse ? Zări în jurul lui valurile învolburate ale unei ape. Trebuie să fie cel care a încercat să treacă Dunărea înot. A fost prins şi întemniţat. Celălalt ?  Oh, ce Dumnezeu a uitat aşa repede, desigur, e chipul tulburător al femeii condamnate pentru avort ilegal ! Îi recunosc trăsăturile, i-a rămas aceeaşi încrâncenare în privire, cu care şi-a tunat şi fulgerat drama în faţa anchetatorilor ce nu au înţeles-o niciodată. Sigur, acum îi văd pe toţi ! Trupul înalt cu oase lungi al ţăranului ce a furat o traistă cu porumb din ogorul CAP-ului. Doamne ! Ce lume-i asta ? Sunt numai condamnaţi ! O ţară de puşcăriaşi ! Cel ce sprijină băţul e ciobanul care şi-a ascuns turma de recensământ ! Unde au fost închişi ? Se opri îngrozit de privitul şi număratul umbrelor, al scheletelor, dar alte umbre luau rândul celor din faţă, înşiruite cu grijă, să nu se sfărâme, să nu se clintească.  Alte umbre vin şi vin în lumina palidă din faţa penitenciarului. Un soldat ? Da, e recrutul fugit din armată, condamnat pentru dezertare ! Totuşi, acum sunt liberi ca şi mine, ar trebui să se bucure ! De ce nu se bucură ?

Şi răspunsul veni din ecoul timpului pierdut în deznădejde şi chin: „Am uitat să ne bucurăm ! Am uitat să râdem ! Am uitat să fim veseli !

Ca la un ordin secret, fantasmele făcură stânga-mprejur cu aceeaşi reverenţă macabră a oaselor zornăind din ţâţâni, se întoarseră şi porniră pe drumul imaginar spre lumea nemărginită, iluzorie şi chinuitoare de-a pururi, umbre de spumă deasupra zării.

Se pipăi şi observă cum carnea i-a devenit moale. Deasupra lui ardea un soare aspru pe o boltă de un albastru sec, iar o rază fără noimă începu să se desprindă din el şi coborî spre trupul incendiar. Oasele sătule de întuneric acceptau cu plăcere lumina, încercau să iasă din trup, se se înmoaie la focul soarelui cald. „Opriţi-vă !” striga din răsputeri spre umbrele ce se depărtau, dar timpul nu se lăsa împins înapoi, oamenii se pierdeau în lumina orizontului alb cu repeziciune. O forţă nebănuită îl îndemna să fugă şi el cât mai departe din faţa temniţei întunecate. Ritmul nebun al paşilor îl propulsa cu viteză uluitoare spre lumină, lăsând întunericul pradă furnicilor pământului, unde teama de moarte creşte precum visul negru pe faţa muribundului. Din moment în moment avea să-şi prindă umbra ce se prelungea înaintea paşilor săi. Drumul urca cu repeziciune spre cer. Pe măsură ce se înălţa, soarele îşi deschidea braţele de raze, gata să-l primească într-o îmbrăţişare nebună. Va locui un timp în soare, ca o răsplată binemeritată, o încununare târzie a speranţei, după o suferinţă grea, o împlinire a dreptăţii la care spera. Aici avea să scape pentru totdeauna de infernul întunericului prin care se preumblase.

Şi totuşi, ce e mai grea, suferinţa în sine, sau taina singurătăţii ?

 

 

–  Are febră mare. E fierbinte ca jarul, dom’ doctor.

–  Antitermice ! Perfuzii ! Nu înţeleg de unde vin aceste frisoane ! N-ar fi trebuit să apară ! Există vreo altă infecţie în corp ? Dacă e cazul facem antibiotice. Dar ce antibiotice să folosim ?

–  Au trecut 24 de ore de la operaţie, nu dă semne de îmbunătăţire a situaţiei. Funcţiile vitale se modifică în rău. Pulsul a luat-o razna. Temperatura corpului creşte. Ritmul cardiac creşte. Culmea !

–  Cum se poate ?

–  De neînţeles, dom’ doctor !

–  Cuplaţi-l la aparate ! Repede !

–  Moare, dom’ doctor !

–  Dă-ţi cu palma peste gură ! Poate fi o reacţie normală, după şocul operator. Înlăturarea hematomului a produs unele leziuni. Este un şoc ce va trece. Îşi va reveni cu siguranţă. Are un trup puternic. Bineînţeles că în interiorul lui este o luptă. Dumnezeu a dat corpului uman puteri miraculoase. Crezi că noi, medicii, le ştim chiar pe toate ?

–  Dumnezeu e mare, dom’ doctor. Aveţi dreptate !

 

 

Se ducea spre soare. Un cer fierbinte se mişca deasupra lui, pielea ardea, tălpile ardeau, o sete teribilă îi sugruma gâtul. Capul se înfierbânta şi avea senzaţia de sufocare. Vroia să scoată aer din plămâni şi să-l inspire imediat înapoi, cu gândul că va fi mai rece. Acelaşi aer fierbinte ieşea din plămâni. Limba i se usca, dinţii i se uscau, nasul era încins, ochii – geam de cuptor, braţele atârnau roşii pe lângă corp, nu mai avea vlagă să meargă, îl purta doar vântul ce adia uşor, se dezintegra…

Închise adânc ochii şi rămase iar în întuneric. Rămase nemişcat în întuneric. În întunericul pe care îl ştia rece. Întunericul ce nu poate fi decât rece. Tăcu. Şi se făcu şi mai rece. Singur. Şi se făcu şi mai rece. Aştepta. Şi se făcu tot mai rece. Aştepta rece. Venea rece. Era rece. Corpul se răcea. Necontenit. Mâinile i se răceau. Capul i se răcea. Numai ochii se limpezeau în întuneric. Nu-i va deschide. Nu va deschide niciun ochi. Mai bine va dormi. Vroia să se odihnească. Va dormi în întuneric. În întunericul rece…

 

 

–  Domnule doctor ! Temperatura scade ! Pulsul se normalizează ! Ritmul cardiac e bun ! Parcă doarme liniştit !

– Minunea ! Dumnezeu ! Aşteptam această minune ! Să-l lăsăm să doarmă, atunci ! Ai văzut ! Corpul uman e un miracol ! Un miracol ! Noi, muritorii, nu-i vom afla niciodată toate tainele ! Numai Creatorul le ştie !

 

 

 

După paisprezece ore de somn liniştit:

 

–  Dom’ doctor, veniţi ! Vorbeşte ! Vorbeşte, dom’ doctor !

– Of, Doamne, asta e, de când aşteptam vorbele astea. Înseamnă că am făcut treabă bună. Vin imediat.

–  Bună dimineaţa, domnule ! Eu sunt doctorul care te îngrijeşte. Cum te simţi ?

–  Sunt puţin derutat, domnule înger, pentru că aşa trebuie să fiţi dacă totul e alb în jur. Nu te îngrijora, îmi dau seama perfect unde mă aflu. E un spital, nu-i aşa ?

–  Mă bucur pentru ce-mi aud urechile. Deci, realizezi întru totul ce-i cu tine ?

–  Bineînţeles ! Ce mi s-a întâmplat a fost îngrozitor. Îngrozitor. Dar unde sunt ceilalţi ?

–  Care ceilalţi, doctore ?

–  Ceilalţi ! Bunii oameni ce m-au eliberat din celulă. Soldatul. Ciobanul acela slab şi femeia. Femeia cu avortul, cu chipul plin de cearcăne ca o mirişte aridă… Nu-i văd ! Unde sunt ?

–  Care femeie ?

–  Erau aici cu toţii ! Cu puţin înainte de…

–  Înainte de ce, domnule ?

–  Adineauri, când au spart uşa ! Când au tras zăvorul şi am văzut lumina. Gardianul fugise. Şi comandantul. A şters-o, netrebnicul ! Aş fi vrut să-i mai văd o dată mutra, să am o discuţie cu el despre libertate, însă… Au plecat ? Unde au fugit cu toţii ?

–  Cine, doctore ?

–  Cei liberi, prietenii mei care m-au eliberat din celulă ? Fugeau. Fugeam şi eu după ei. I-am prins, oare, doctore ?

–  Tot timpul ai stat în acest pat, şi cu asta ţi-am dat lămurirea trebuitoare. De fapt, te-am deplasat o singură dată când ai fost transferat în sala de operaţie.

–  Au vrut să mă omoare. N-au reuşit. Se pare că trăiesc, nu-i aşa ?

–  Vorbeşti despre moarte ca despre ceva banal. Cine a vrut să te omoare ?

–  Sunt mulţi şi fără scrupule, fără milă. N-are rost să-ţi spun.  E o poveste lungă şi nu e timp pentru asta. Acum vreau să te întreb dacă soţia şi fiul meu au venit să mă vadă…

–  Nu cred ! Eram primul anunţat dacă veneau.

–  Nici la puşcărie n-au venit. De fapt, soţia a venit o singură dată. A fost chinuitor, doctore. Îngrozitor. Şi la toate a pus capac nunta…

–  Care nuntă, prietene ? Ai iarăşi tulburări cumva, ameţeli ?

–  Nunta soţiei mele…

–  Domnule doctor, interveni în şoaptă, asistenta, e nebun !

–  Nu ţi-a cerut nimeni părerea. Încetează ! veni răspunsul, printre dinţi, la fel de şoptit.

–  Poate stimabila doamnă are dreptate, asta numai dacă luăm în considerare lucrurile care se văd ! Dar cele ce nu se văd, ce facem cu ele, cele nepalpabile ? Credeam că sunt de partea mea. Am fost un naiv. Un ţăran ce credea cu tărie în sentimentele tuturor. Un inocent, aşa cum sunt toţi fiii de ţărani. Anii de puşcărie au fost chinuitori, doctore, mai ales când te ştii nevinovat.

–  Care puşcărie, omule, ce tot îndrugi acolo ?

–  E ucigător sentimentul de abandonare, mai ales când el vine din partea celor apropiaţi. Mai ales de la cei din familie, pe care îi crezi aproape de sufletul tău.

–  Despre ce puşcărie vorbeşti,omule?

– Ştiu, ştiu, nu-ţi mai bate gura ! Ştiu cu exactitate totul ! Un timp mi s-a spus „Paisprezece”. Nu-i uşor să răspunzi timp de mai mulţi ani la numele de Paisprezece. Aşa erau regulile.

–  E nebun, dom’ doctor ! Cred că operaţia dvs. nu a reuşit, interveni, iarăşi la ureche, asistenta.

– Te-am rugat să taci ! rosti de data aceasta cu glas tare, doctorul. Mă scoţi din sărite. Ţine-ţi, te rog, gura !

–  Las-o să vorbească, doctore. E libertate, nu-i aşa ? E democraţie !

–  Despre ce vorbeşti, prietene, mă îngrijorează cuvintele tale…

–  În libertate, fiecare are dreptul la opinie. Dânsa, spre exemplu, crede că sunt nebun ! Foarte bine ! E dreptul ei să creadă astfel. Dumneata ce crezi ?

–  Nu vorbim despre asta acum.

–  Ştiu, n-ai voie să spui tot adevărul pacientului, ca să nu-i strici moralul. E un factor  important în evoluţia bolii. E vorba de vânt, doctore. Vorba cuiva: „Bate- un vânt de libertate !”

–  Dom’ doctor …

–  Taci, soră !

–  Uneori e bine să taci, alteori e în zadar. Eu am strigat tot timpul că sunt nevinovat: Nu m-a luat nimeni în seamă. Nici

–  Nu găsesc nimic logic în ceea ce-mi spui, domnule, oricum, ai făcut progrese, mai deunăzi nu scoteai o vorbă, acum, iată !

–  Cuvintele nu au întotdeauna putere, doctore. Pe mine faptele m-au apăsat. Faptele ce mi-au fost imputate. Ele m-au strivit.  Mă simt foarte obosit. Nu mai am vlagă. A fost cumplit de rece în celulă. Uite şi pielea, pielea mi-a devenit albă ca varul din cauza întunericului. Întuneric şi rece. Sunt extrem de obosit. Parcă n-aş fi dormit niciodată de când m-am născut.

–  Ai dreptate, după operaţie ar fi momentul să te odihneşti mai mult. Să-ţi dăm un calmant.

–  Cred că ar fi nimerit un diazepam.

–  Vrei şi ceva  din grupa lecitinelor ? Crezi că îţi ajută memoria ?

–  Nu-i nevoie, doctore, memoria mea a luat-o cu mult înaintea trupului. Cred că se află la limita ei maximă. Altceva nu cred să mai fie de amintit din trecutul sau din viitorul meu. Ştiu aproape totul…

–  Pare iraţional ce spui dumneata, da’ e bine şi-aşa pentru moment. Ştii cine eşti şi de ce te afli aici, şi…. Cu timpul se vor limpezi toate. Sper într-o revenire totală.

–  Revenire la ce, doctore ?

–  La realitatea realităţii ! Uneori mi se pare că baţi câmpii. Mai bine te odihneşti. Ia diazepamul ăsta şi dormi iarăşi ! Trupul are nevoie de multă odihnă acum.

–  Cum spui, doctore ! Oricum, tonul tău este cu mult mai blajin decât al gardianului. Şi pe deasupra, aici e mai multă lumină şi căldură. Doar sufletul mi-e amar, un suflet trist, bătut de vânt, suflet de vânt…

 

autor Gheorghe Mocanu

Anunțuri

Comentarii închise la Suflet de vânt

%d blogeri au apreciat asta: