Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Stan V. Cristea – Tradiţia căluşului în judeţul Teleorman

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 25/06/2011

 

Studiul monografic elaborat de Stan V. Cristea – TRADIŢIA CĂLUŞULUI ÎN JUDEŢUL TELEORMAN de la ritual la spectacol (Ed. Aius, Craiova, 2008) şi editat, cu sprijinul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman în anul 2008, reprezintă dezvoltarea dizertaţiei pentru Master în Managementul bunurilor culturale, susţinută  de etnologul şi filologul teleormănean, în acelaşi an, la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (conducător ştiinţific prof. De. Georgeta Roşu). O lucrare de asemenea amploare şi acribie, pe lângă cercetări etno-folclorice, istorice, sociologice şi antropologice a necesitat:

  • o cercetare teoretică (diferenţierea sensurilor obiceiului în contextul general al culturii populare româneşti);

  • o cercetare istorică (evoluţia obiceiului de la primele manifestări cunoscute şi până azi);

  • o cercetare tipologică (relevarea caracteristicilor comune ale Căluşului în diverse zone geografice);

  • o cercetare nemijlocită (de teren);

în care s-au urmărit:

  • criterii generale (evoluţia istorică, răspândirea spaţială şi lingvistică);

  • criterii interne (funcţional-tematice, morfo-funcţionale, sincretice).

În ceea ce priveşte originea şi etimologia Căluşului, cercetările au cristalizat trei posibilităţi:

  1. originea latină (salică – de la dansurile rituale ale celor 12 preoţi Sali ai zeului Marte şi ai eroului Hercule, conduşi de un Vates; sabinică – reprezentând răpirea acestor fecioare de către romani, rosalică – de la sărbătoarea rusaliilor şi collosiană – jocurile unei societăţi iniţiatice din preajma Colloseum-ului roman);

  2. originea greacă (corenţiană – dansul ritualic al preoţilor cretani numiţi corenţieni ai cultului orgiastic al zeiţei Rhea, soţia lui Chronos; agyrtiană din dansul magic al preoţilor agyrtai ai zeiţei fertilităţii Demeter);

  3. originea tracă (din dansul solar solstiţial trac Kolabrismos, cu implicaţii medicale, agrare, războinice, ludice, cathartice.

Analizând o vastă biografie, Stan V. Cristea consideră cea mai plauzibilă originea tracă a obiceiului, dansul ritualic originar suferind modificări în decursul istoriei: în primul rând romane (după cucerirea Daciei de către Traian), apoi datorate condiţiilor socio-politice (mai ales în perioada comunistă atee) şi evoluţiei mentalităţii populaţiei (destructurarea satelor).

Prima atestare documentară a obiceiului analizat de Stan V. Cristea se datorează lui Nicolae Isthvảnfi şi a fost menţionată în ISTORIA UNGARIEI din 1572. Autorul urmăreşte evoluţia istorică a Căluşului din secolul al XVIII-lea până în zilele noastre.

Căluşul cuprinde elemente de ritual, de vindecare, spectacol şi teatru popular. Adstratul ritual este cel mai vechi şi în curs de uitare. El descinde dintr-un cult solar (simbolizat de zeul Calus, dansul în cerc) ,  unul agricol, ferilizator (mimatul aratului, semănatului, grăpatulii şi recoltatului) şi altul taumaturgic (de alungare a smintelilor provocate de iele, de aceea se dansa în majoritatea localităţilor în săptămâna rusaliilor) şi a bolilor cu ajutorul plantelor de leac (usturoi, pelin, grâu etc). Obiceiul, ca ansamblu, descinde dintr-o viziune magică a universului, conceput ca manifestare de forţe benefice şi malefice care pot fi dominate prin anumite ritualuri omeneşti. Constituind o reacţie la jocul nocturn al ielelor, Căluşul diurn aparţine cultului solar aflat într-o permanentă luptă cu tenebrele.

Elementele rituale sunt următoarele:

  • jurământul căluşarilor în faţa vătafului, la legarea steagului;

  • organizarea lor într-o confrerie bărbătească secretă (pe parcursul periodei de desfăşurare a jocurilor);

  • personajul Mutu care îl reprezintă pe zeul Calus sau mai degrabă pe măscăriciul acestuia substiuit dininităţii (a doua variantă s-ar potrivi caracterului hâtru al românilor), el nu se supune nimănui în timpul dansului, nu rosteşte nici un cuvânt, poartă o recuzită misterioasă şi grotească (mască, haine ponosite, falus), îi apostrofează prin mimică pe căluşarii care greşesc figurile ori lâncezesc, execută gesturi obscene spre fete/femei cu sabia lui roşie şi cu falusul de lemn purtat sub şorţ ;

  • steagul, ciocul calului (o păpuşă de lemn cu chip uman sau zoomorf, îmbrăctă îndeobşte cu o blană de iepure), beţele căluşarilor (simbolizând cai);

  • demontarea steagului şi aruncarea/îngroparea ciocului, urmate de dezlegarea jurământului.

Aspectele de vindecare sunt şi ele numeroase:

  • alegerea căluşarilor dintre oameni perfect sănătoşi, care in timpul perioadei de joc ( 3 zile – o săptămână), după depunerea jurământului de păstrare a secretului formaţiunii, au interdicţia de a se culca cu femeile lor;

  • în timpul legării steagului dansatorii mănâncă plante de leac, iar la dezlegarea steagului, pe cele neîmpărţite sătenilor, rămase aninate de vârful prăjinii;

  • credinţa în puterile miraculoase ale dansului prin care: bătătura gospodarilor care îi primea va fi protejată de rele; vitele care vor mânca drobul de sare în jurul căruia s-a dansat vor fi sănătoase şi fertile; copii luaţi în braţe de căluşari în dans, vor creşte sănătoşi; bătrânii bolnavi, peste care s-a sărit în joc se vor însănătoşii; smninteala celor legaţi de iele se va sfârşi; influenţa malefică a zânelor rele va fi alungată (sceneta răzoiului prin care rusaliile erau alungate cu sabia);

  • spargerea blidului/vasului cu apă/bulgăre de sare, indică, în funcţie de numărul loviturilor de sabie, cât va dura viaţa bolnavului;

  • pe lângă dans, alungarea bolilor se face prin împărţira firelor plantelor de leac (usturoi, pelin, grâu etc) pe care căluşarii le poartă la brâu, mutul în traistă şi altele sunt legate de vârful steagului;

  • atingerea femeilor sterpe cu falusul de lemn al Mutului va aduce fertilitaea acestora, iar  răpirea unei fete de către căluşari (la sfârşitul dansului) va aduce măritişul acesteia în anul următor.

Există momente/scene ale spectacolului despre care tradiţia pomeneşte că reiterează fapte istorice:  trecerea podului peste Dunăre (de către romani când au pătruns în Dacia ori de către trupele române în Cadrilater în timpul primului război mondial) – când Mutul îi aşează pe căluşari în patru labe pentra a trece peste ei (încercare nereuşită pentru că totdeauna unii dansatori strică aliniamentul); răpirea sabinelor de către romani (la sfârşitul dansului, căluşarii se reped să prindă câte o fată).

Figurile de dans se transmiteau din tată în fiu în familiile vătafilor, iar căluşarii le cunoşteau jucând câţiva ani împreună.

Aspectele de teatru constă în scenetele comice executate de Mut: trasează cercul în care vor dansa căluşarii în bătătura gospodarului, organizează podul din căluşarii pe care-i aliniază în patru labe, sperie femeile cu falusul, omoară şi organizează prohodul unui căluşar, urmat de învierea acestuia etc.

Hora finală, în care se prind şi sătenii pe un cerc exterior căluşarilor, reprezintă momentul cathartic al dansului.

În expunerea făcută până acum putem recunoaşte momentele căluşului în succesiunea remarcată de  Gail Kaligman – CALUSUL. SYMBOLIC TRANSFORMATION IN ROMANIAN RITUAL – with a foreword by Mirecea Eliade (Chicago, University of Chicago Press, 1981):

  1. Pregătirea

  2. Ridicarea steagului şi jurământul

  3. Căluşul propriu-zis

  1. Colindul din casă în casă în sat:

1. Suita Căluşului:

  1. Dansul ritual al căluşarilor;

  2. Interludii dramatice;

  3. „Hora Căluşului” la care se poate adăuga „Jucatul copiilor” (dansul deasupra copiilor)

2. Ritualul de vindecare (adaptat diverselor situaţii);

B. Dansul în alte sate sau oraşe:

1. Suita căluşului

2. Ritualul de vindecare

3. Lupta rituală (întrecere la dans).

Obiceiul Căluşul se practica din vremi imemoriale în provinciile locuite de traci la nord şi sudul Dunării. Mărturiile scrise, în secolul al XVIII-lea, atestă prezenţa sa în toate zonele locuite de români. Astăzi mai dăinuie în Transilvania, Oltenia, Teleorman şi în sudul Dunării, în unele arii restrânse, locuite de sârbi şi bulgari. Se practica în săptîmâna Rusallilor dar existau şi cu nocazia sărbătorilor de iarnă, în unele localiotăţi.

În ceea ce priveşte evoluţia Căluşului în Teleorman, ea este cercetată aplicat, de la începutul secolului al XIX-lea (când avem deja considerabile mărturii documentare) şi până în prezent, rezultând următoarele concluzii (unele generale, aplicabile şi altor zone geografice):

  • se practica intens în foarte multe localităţi, latura magică fiind principală (oamenii fiind mai superstiţioşi în aceea vreme);

  • pe masura evoluţiei mentalităţii, latura magică s-a estompat în favoarea celei spectaculare (la acest fapt au contribuit şi interdicţiile impuse de regimul comunist totalitar ateu şi modernizarea satelor);

  • preluarea jocului de către formaţii profesioniste, mai ales dupăanul 1989, în care coregrafii, necunoscând tradiţiile autentice, inventau figuri spectaculare în defavoarea celor mitice;

  • trecerea jocului din bătătura gospodarului pe scena festivalurilor (cu rezultate remarcabile pe plan internaţional – Căluşul fiind decretat drept capodoperă a Patrimoniului oral şi imaterial al umanităţii 2001);

  • În judeţul Teleorman faţă de 103 formaţii neprofesioniste existente în adoua jumătate a secolului al XIX-lea acum mai sunt 18, iar din 40 formaţii artistice profesioniste azi mai funcţionează doar trei.

Lucrarea lui Stan V. Cristea privind TRADIŢIA CĂLUŞULUI ÎN JUDEŢUL TELEORMAN este monumentală atât ca informaţie cât şi ca structurare tematicăi constituie poate cea mai vastă cercetare elaborată până în prezent. Ea constituie o carte de referinţă pentru viitorii cercetători dar şi pentru cititorii dornici să afle practica şi semnificaţiile acestui dans ritualic ale cărui începuturi se întreţes, într-un cult solar ancestral, cu obiceiul colindelor precreştine, cu Drăgaica şi cu legenda Mioriţei.

Cartea nu-şi propune să găsească soluţi pentru menţinerea ori revitalizarea obiceiului în Teleorman ori în alte zone ale ţării ci constată în radiogarfia la rece a situaţiei actuale care duce încet şi sigur la destructurare. În final, autorul îşi exprimă speranţa că există posibilitatea ca obiceiul să mai dăinuie multă vreme, poate chiar să fie conservat.

sursa foto http://www.bibliotecivalcene.ro/

autor Lucian Gruia

Anunțuri

Comentarii închise la Stan V. Cristea – Tradiţia căluşului în judeţul Teleorman

%d blogeri au apreciat asta: