Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Mi-e dor de tot!

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 24/06/2011

 

Am fost odată, ca niciodată, Kalinda Elamer.
Totul a început ca o poveste, a continuat ca un miracol şi nu s-a mai terminat.
Trăiam în Shandrilla, un oraş la fel de vechi ca Atlantida, aflat sub deşerturile Saharei. Locuiam la marginea oraşului cu părinţii şi fratele mai mic. Mama era pictoriţă de primăveri, tata, muncitor pe şantierul cerului, fratele, hoţ de coşmaruri, iar eu culegătoare de vise.
Nu aveam o meserie uşoară. Trebuia să ştiu exact pentru cine sunt visele şi când şi cum să le transmit. Un fel de curierat din zilele noastre. Aveam bileţele cu numele destinatarilor, scrise foarte ordonat. Aveam multe bileţele,câte stele erau pe cer în serile senine de vară! Pe toate le-am legat de visele lor cu panglici argintii pentru a le da strălucire. Le adunam cu grijă, le aşezam în lada mea secretă pe care o încuiam cu un lacăt din nisipuri mişcătoare.
Ziua dormeam, iar noaptea împărţeam visele şi mă plimbam pe aleile din parcul stelelor. Era foarte plăcut şi interesant să vorbesc cu ele. Mă ascultau cu atenţie. Ştiau mii de poveşti despre pământeni, despre viaţa lor cu bune şi cu rele.
Mama şi tata erau foarte mândri de mine, doar fratele meu era mereu nemulţumit. Unii îi spuneau că nu prea seamănă cu mine, însă noi, fiind eram fraţi gemeni, eram aproape identici.
Alţii că trebuie să înveţe de la mine cât mai multe lucruri, însă ei nu-şi dădeau seama că tot ce ştiam eu am învăţat de la el.
Mulţi doreau să lucreze la fel de mult ca mine, însa el muncea mult mai mult la transformarea coşmarelor în vise, iar eu doar le împachetam şi le dăruiam. Dar cu toare acestea ne înţelegeam foarte bine. Timp de explicaţii nu aveam.
Într-o zi, când mă pregăteam de trimis cel mai mare lot de vise, am găsit lacătul de la ladă rupt în bucăţi. Visele erau toate împrăştiate, iar bileţelele dispăruseră. Nu ştiam ale cui sunt visele şi nici nu puteam să trimit în seara aceea si în următoarele vise, nimănui.
“Cum să-mi dau seama care sunt visele lui Mary Green, sau ale micutului Charley?”
Mi-au trebuit săptămâni întregi să le ordonez din nou. Încă nu ştiu cine a fost făptaşul! Acest lucru mă preocupa mai puţin, deşi voiam să aflu.
Primeam zilnic reclamaţii peste reclamaţii de la angajaţii personali ai creierului fiecărui visător. Toţi îşi aşteptau visele. Nu mai aşa îşi primeau leafa. Cum să-i liniştesc?
În fiecare seară trimiteam sute de vise şi stăteam până la răsăritul soarelui. Atât aveam voie să lucrez, până la răsăritul soarelui. Dimineţile mele erau din ce în ce mai neliniştite. Trebuia să găsesc o cale pentru rezolvarea problemei, culegerea, împachetarea şi livrarea viselor la timp. Mi-a venit o idee: să fac o cerere de concediu fără plată, s-o predau paznicului de la poarta principală a nopţii şi să plec. Locul meu să fie luat de serviciile secrete ale cerului, de stele…

 

Vederi romantice, artist Zamfir Dumitrescu

Am simţit o mână caldă care mă legăna uşor, amintindu-mi că este ora şase şi trebuie să mă pregătesc pentru şcoală.
Încurcată, încă printre vise şi probleme, am deschis ochii privind zorii zilei, care tocmai îmi băteau în geam. Cum nu era timp de pierdut, am sărit din pat şi …după o jumătate de oră urcam bulevardul spre şcolă. Mi se derulau în memorie episoadele visului din noaptea care tocmai a trecut. O uşoară undă de melancolie m-a cuprins. Aveam senzaţia că am pierdut ceva. Da, am pierdut un vis, mi-am zis în gând. Un vis neterminat. Doream să transmit ceva stelelor! Să le spun că nu am fugit de muncă! Să le explic printr-o poveste, că locul meu nu este acolo, printre ele, ci aici în lumea mea, lumea cu dor. Dor de toate!
Să le povestesc că mi-e dor de ele când veghează cerul în cântec de mister, de pajiştile înflorite, în dimineaţile de primăvară şi vară, din taina bobului de rouă, de marea care mângâie rănile ţărmului cuprins de seară, de păsările în concert pe scena vântului, adormind apoi pe margine de nori, de pădurile care nasc frumuseţea din maternitatea pământului, de…
Aici eu pot cuprinde cu o aripă chitara de flăcări stinsă în cântecul mierlei, iar cu cealaltă să deschid cerul şi să urce în zborul clapelor plânsul ciocârliei.
Aici vioara îşi limpezeşte notele pe malul râului din strune, solfegiind odată cu păsările fără grai, iar lumina le veghează tăcerea în răspunsuri fără întrebări.

Mi-e dor să privesc cerul invadat de fluturi sub priviri de îngeri care pot săruta spinarea curcubeului şi pot prinde urmele viselor care fug.
Mi-e dor să ascult plânsul rugăciunilor împământate în bobul de grâu , să urmăresc zborul amintirilor eliberate care îmbrăţişează viitorul închis în lava ţesută-n iceberg-uri, să văd umbrele valurilor cum desfac negurile în albatroşi.
Mi-e dor de serile când pe marginea cerului tăcerea îmi tiveşte genele, iar la asfinţitul nopţii vuietul din bobul de rouă îmi descoase visele care ard în flăcări albastre şi le sting cu verdele din ochii mamei!
Aş vrea să iau bucăţi din cerul vieţii mele agăţat de capătul lumii, să refac legătura cu amurgul ascuns în iarbă şi să privesc…cum verdele şi albastrul îmi aleargă ochii, inima, paşii prin cotiri la stânga, la dreapta şi iar înainte…cu încetinitorul.
Mi-e tot mai dor să scriu pe acest colţ de ţară, unde răspântii, abisuri, ciocniri, învolburări înfloresc de-a valma, unde lumina cade altfel pe flori, sufletul face vocalize odată cu ciocârlia, mugurii înverzesc singuri, cuvintele se adună în stihuri fără şedinţa de cenaclu, pământul geme de greutatea istoriei, aici unde Dumnezeu vorbeşte cu mine prin îngeri.
Azi scriu pe nori cu ochii soarelui şi stau tolănită pe umărul speranţei, şoptind pădurii în cuvinte de muşchi, ferigi, poteci, despre stâncile dezbrăcate, urşii fără bârlog, suspinul florii de colţ… verdele de sub talpa pietrei, apoi alerg pe drum de speranţe, aruncând cu bucăţi de rai.
Vreau să ajung aproape de stele. Cer ajutor moşnegilor logodiţi cu infinitul, mă ascund în palmele lor unde dorm poveştile, unde plâng amintirile, unde se alintă umbrele… Pe albastrul timpului amestec o bucată de vară cu stropi din iarnă, torn o mână de flori primăvăratice peste melodia ritmată a toamnei, tai inima aprinsă cu rază ascuţită din podul cu vechituri, fierb o porţie de suflet în suc de lumină, amestec totul şi… îmi imaginez câmpuri de mătasea broaştei, ape egalând limpezimea cerului, flori cu stamine de stea, miei în frac de lapte, soare de foc celest, luna din rouă bătrână, copacii cu frunza plânsă, voaluri de vânt feciorelnic, zăpada de ploaie ciobită…şi strig: mi-e dor, mi-e dor de tot!

 

autor Ana Maria Gibu

 

sursa foto http://www.zamfirdumitrescu.com/

Anunțuri

Comentarii închise la Mi-e dor de tot!

%d blogeri au apreciat asta: