Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Prima zăpadă. Proză din volumul "Deania neagră"

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 23/06/2011

Alexandru Santamaria nu se legăna cum văzuse Călin Bob în filme. Doar atârna de funie, cu pantalonii gri, călcaţi atent la dungă, murdăriţi de fecale şi urină. “A avut oare erecţie înainte de moarte?”, a crescut întrebarea în capul lui Călin, repede alungată de amintirile despre fostul lui profesor de fizică. Cât l-a mai cicălit, câte note proaste i-a dat în liceu, cum le-a povestit şi părinţilor că nu se străduieşte deloc să înveţe, şi ce palme a primit de la tatăl său pentru asta.

 

Peisaj de iarnă, artist Nick Sava

Stătea şi se uita, ar fi vrut să se apropie, însă picioarele nu-l ascultau. Nu-i era frică, îi era frig. Ce să-i facă fostul profesor care s-a spânzurat? Fără vreo legătură a rostit: “Vine iarna ca un câine, s-a dus vara ca o pâine.” De câteva zile repeta mecanic aceste cuvinte, spre exasperarea prietenilor şi a părinţilor. N-a nins încă, totuşi prima ninsoare nu e departe, ceru-i ca şi cimentul, ba chiar mai închis la culoare pe alocuri, ca un fund de ceaun ars ai zice, se gândeşte Călin.

Noaptea e pe cale să alunge pâlpâirile de lumină din poiană.

A ieşit să se plimbe după ce-a pierdut 100 de lei la poker, bani pe care nu-i avea. Şi trebuia să plătească datoria în două zile. Era nervos, roşu la faţă, nu de pagubă în principal, ci fiindcă Florin, Alin şi Viorel l-au miştocărit crunt. De obicei câştiga el. Azi, însă, n-a fost în mână şi cei trei i-au simţit de la început slăbiciunea, ca sălbăticiunile sângele.

I se părea că Santamaria îl priveşte din ştreang. “Să te spânzuri când ai un asemenea nume…”, murmură Călin şi-şi aprinse o ţigară. “Acum pot fuma şi-n faţa ta, na.” De undeva, de departe, se amestecau voci.

Se apropie de fostul profesor cu ţigara în colţul gurii. Dintr-o dată a început să ningă. Îl căută pe spânzurat în buzunarul de la piept al scurtei şi găsi un portmoneu. Erau în el 10 lei, acte şi-o scrisoare de adio. “Ce scârţar”, înjură în barbă şi-şi înghesui fulgerător portmoneul sub pantaloni, în chiloţi. Vocile erau foarte aproape.

“Dumnezeuleee!!!”, a început să strige şi să alerge în direcţia vocilor.

Erau doi poliţişti şi câţiva inşi care aveau casele prin preajmă.

Cuvintele i-au secat şi-şi tot agita mâna în direcţia mortului. Şi ningea des, cu fulgi cât ciupercile de rouă, compară mental.

– Mi-a zis că se omoară, l-a auzit pe unul, cu barbă roşcată şi înfofolit jerpelit.

– Copile, nu te apropia de el, i-a spus printre dinţi un poliţist. Călin a dat din cap că înţelege. Acelaşi poliţist a găsit un teanc de sute în pantalonii lui Santamaria, după ce i-a tăiat funia. 1.300 de lei.

– N-a lăsat nici o hârtie explicativă, l-a auzit Călin pe celălalt poliţist şi a început să plângă.

– Nu plânge, copile, aşa e viaţa, l-a împins într-o parte un bătrân. Călin hohotea. Iar pe chipul lui Santamaria fulgii începeau să se topească. Parcă lăcrima şi spânzuratul.

– A murit foarte recent, concluzionă careva. Călin nu ştiu cine, căci ochii îi erau plini de lacrimi. “Ce tâmpit sunt. Fraier. Şi morţii mă umilesc. 10, 1.300…”, îşi spuse.

– Ce ţi-e şi cu viaţa, i-a fost profesor, se ridică din grup altă voce.

Călin Bob arse acasă portmoneul în teracotă. Înainte, a făcut din scrisoarea de adio a lui Santamaria un avion, care, aruncat, s-a lovit de ceasul de masă cu inscripţia CFR. Nu s-a uitat la televizor şi-a dormit fără vise. Ninsoarea s-a oprit abia după o săptămână.

autor Alexandru Petria

 

Anunțuri

Comentarii închise la Prima zăpadă. Proză din volumul "Deania neagră"

%d blogeri au apreciat asta: