Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Note de lectură. Tia Şerbănescu

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 23/06/2011

Mai întâi, mulţumesc pentru invitaţia în acest club de lectură. Bine că v-am găsit (de acum câteva zile)!:)

Am citit cu interes câteva postări din acest grup, am lăsat doar semne discrete şi, în limita timpului disponibil, o să mai citesc din lecturile voastre şi chiar am să comentez.

 Miez 2, artist Zamfir Dumitrescu

M-am gândit că nu ar fi rău să creez şi eu un topic la acest grup. Nu mă voi referi la un scriitor clasic, anume, din literatura română sau universală, nu mă voi referi nici la autori valoroşi, contemporani, aşa cum este considerat Mircea Cărtărescu. În textul meu, mă voi referi la o jurnalistă- prozator care mie mi-a plăcut cum scrie, de când i-am cumpărat prima carte apărută la „Cartea Romanească”, în 1979, şi anume, romanul, „Mai multe inele”.

Este vorba de Tia Şerbănescu, născută pe plaiurile ialomiţene, acolo unde m-am născut şi eu, în inima Bărăganului, localităţile noastre fiind apropiate.

Dar haideţi, mai întâi, să facem cunostinţă cu Tia Şerbănescu, date pe care le-am luat de pe internet:

 

Tia Şerbănescu, născută in 24 octombrie 1945, Sărăţeni, judeţul Ialomiţa, este o prozatoare şi jurnalistă. După absolvirea Liceului „Mihai Viteazul” şi a Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Bucureşti (1968), este repartizată la ziarul „România liberă”, unde desfăşoară o susţinută activitate publicistică, inclusiv de cronicar şi reporter literar, şi conduce secţia de literatură şi artă până în 1988. Exclusă în acest an din redacţie, ca disidentă, devine corector la Tipografia „13 Decembrie” din Bucureşti, înapoindu-se, după evenimentele din decembrie 1989, la „România liberă”, exercită funcţia de redactor-şef până în 1993, când trece la „Cotidianul”, în calitate de comentator politic. Din 1998 deţine o rubrică permanentă la „Curentul”. Editorial, debutează în 1973, cu romanul “Balada celor rău iubiţi.”

 Tia Şerbănescu

Ce m-a frapat la scriitoarea Tia Şerbănescu sunt însuşirile publicisticii practicate de ea: agerime, spontaneitate, supleţe, nerv, darul de a prinde situaţii şi dialoguri ceea ce denotă inteligenţă şi uşurinţă de a scrie, numai dacă ne gândim că, iniţial, este jurnalistă, însuşiri pe care, musai, trebuie să le aibă un jurnalist.

Iată ce scrie Ioana Pârvulescu, care, la rândul ei este eseistă, publicistă, critic literar:

Nu ştiu cît de departe sînt, pe hartă, Sărăţenii în care s-a născut Tia Şerbănescu de Ţăndăreii lui Paul Georgescu, (Platoneşti, pentru cunoscători), dar e sigur că pe cei doi autori îi leagă aceeaşi cîmpie ialomiţeană, aceeaşi vervă lingvistică şi acelaşi pitoresc sudic. Cel care o influenţează decisiv, la alt nivel, pe Tia Şerbănescu este însă teleormăneanul Marin Preda: „aventura conştiinţei” o începe la 14 ani, citind Moromeţii. Mai tîrziu, în Bucureşti, prietenele ei Dana Dumitriu şi Gabriela Adameşteanu, ambele impuse ca prozatoare de vîrf, îi oferă permanenta priză la literatură şi îi cer să scrie. Romancierii interbelici pe care-i admiră, Blecher, Sebastian, Mateiu Caragiale, Hortensia Papadat-Bengescu şi, mai presus de toţi, Camil Petrescu, îi dau în vremuri aberante (ultimii ani ai comunismului) reperul unei creaţii normale, iar meseria de gazetar îi asigură un temei, o face să se simtă un profesionist al scrisului.”

 

Nu am să mă refer la toate romanele scrise de ea (care sunt în număr de cinci) am să mă rezum la câteva cuvinte despre romanul “Mai multe inele” pe care l-am citit de acum câţiva ani buni şi apoi mă voi referi la romanul pe care l-am citit ultima oară, apărut în anul 2002, “Femeia din fotografie”, subintitulat “Jurnal 1987-1989 “, la editura Compania, Bucureşti, acest roman primind premiul ASPRO.

Mi-a plăcut foarte mult începutul romanului “ Mai multe inele”, exemplificând că în viaţă există, ca şi în cărţi, oameni excepţionali :

“Adevărul e, şi aş putea începe chiar cu el, că nu mi-a fost dat să cunosc pînă acum nici un om din categoria acelora pe care cărţile citite îi descriseseră ca fascinanţi, irezistibili, perfecţi. In schimb, auzisem mereu despre exemplare de acest fel pe care le evocau cîte unii dintre prietenii mei. Poate că era cazul să mă întreb cum se face că tocmai eu, dintre toţi, n-am întâlnit un asemenea exemplar de excepţie – dar asta era. Pentru că ştiu că uneori întîlneşti ceea ce meriţi să întîlneşti. Şi chiar dacă nu întotdeauna calitatea celorlalţi justifica norocul unei asemenea întîlniri-cheie pentru dezlegarea misterului unei vieţi -, în ce mă priveşte socotit întotdeauna această şansă într-un fel sau altul meritată ; dar asta nu însemna deloc că mă resemnasem. Ştiam că ele există, speram. Deschideam o carte : nimic din ceea ce ne sileşte să excludem nu este adevărat. Şi deşi eram gata oricînd să demonstrez paradoxul acestei fraze (faptul că părea tolerantă în pofida caracterului ei excesiv), o socoteam perfectă în măsura oare semăna cu unul dintre acei eroi care o rostise, pe care-i visam şi cărora le atribuiam calităţile oare-mi lipseau. Pe vremea cînd constatasem această “caracteristica” a etapei respective a vieţii mele, sufeream de o boala nu prea grava, dar suficienta si chiar necesara ca sa te impinga sa-ti inventariezi particularitatile. Si tocmai atunci mi s-a oferit pe neasteptate sansa de a cunoaste un om fermecator.”

Pe scurt, în firul epic al romanului, este vorba despre crâmpeie biografice ale unor personaje, două aflandu-se în centru atenţiei: a lui Anton Jina, arhitect nerealizat, care se resemnează ca funcţionar instalat într-un post bun, căsătorit, care îşi adoră soţia, pe nume, Lucia, şi a lui Iosif Moga, un tânăr cu veleităţi de scriitor. Soţia arhitectului se îndrăgosteşte de  scriitor, abandonandu-şi soţul şi, în ultimă instanţă, aceasta moare iar Iosif  Moga se căsătoreşte cu o femeie, pe nume, Elena, care îi dăruieşte un fiu.

Suportul acestei naraţiuni este realismul minuţios, veridicitatea scenelor de existenţă obişnuită, cotidiană.

 

Cel de-al doilea roman pe care l-am citit imediat după apariţie (2002), este “Femeia din fotografie”, un jurnal unde găsim secvenţe temporale a ultimilor doi ani trăiţi sub comunim. Romanul său “indirect” este o combinaţie de reportaj şi eseu, cu situaţii din redacţia „României libere”, din secţia de corectură a Tipografiei „13 Decembrie” şi din medii cunoscute în exerciţiul profesiei sau aspecte din viaţa familială, care dau contur unor siluete: fiul său, Dana Dumitriu, Gabriela Adameşteanu, Radu Petrescu şi alţi prieteni din lumea literelor.

 

Ca şi în romanul anterior, citit de mine, şi aici autoarea face un preambul al acestei scriituri ca o alternativă; îndoiala o urmăreşte ca o umbră; dacă ea este sau nu o adevărată prozatoare. Autoironiile frecvente, simţul critic cu care se analizează, oare să însemne un răsfăţ, să fie vorba de acele simptome ale creatorului dând pe afară de valoarea lui şi afectând modestia? Sau, dacă mi-aş permite un citat din Blaga: „În faţa evidenţei, inteligenţa se simte nu numai dezarmată, ci despuiată însăsi de natura ei.”?!

Iată ce spune autoarea spre sfârşitul jurnalului:

„Mi-ar fi trebuit vigoarea Gabrielei [Adameşteanu] ca să fixez cum se cuvine atmosfera în care trăiesc acum, cea în care voi trăi încă un timp nelimitat de nimic – poate, de boală sau, şi mai rău, de moarte sau bătrâneţe.”

Deşi această concluzie defavorabilă pe care o naşte cu ironie şi pe care cititorul o respinge net, ca şi elogiile pe care, demult, Radu Petrescu i le adusese prozatoarei, aceasta reproducându-le  în jurnal cu umorul de rigoare,  n-ar trebui să funcţioneze ca un alibi pentru o evaluare de semn contrar, aşa cum o schiţează autoarea însăşi. Ambele diagnostice, eronate, sunt relevante pentru „psihologia” scriitoarei:

„Îmi cerea manuscrisele cu tonul cu care i le-ar fi cerut Hortensiei Papadat-Bengescu sau lui Miron Costin – cu acesta din urmă îmi descoperea mereu asemănări pe care n-am reuşit niciodată să le înţeleg, nici măcar în momentele de umor deşănţat. Fireşte că-i dădeam dactilogramele. N-am priceput nici răbdarea cu care-mi analiza fiecare rând (eu nefiind în stare de aşa ceva nici măcar cu scrisorile de dragoste) şi cu care descoperea noi şi noi subtilităţi ce nu-mi trecuseră niciodată prin cap. Complica lucrurile teribil de frumos şi te făcea până la urmă complice la această încoronare îndeajuns de falsă. (…) Nu pot să uit cele câteva plimbări din jurul Casei Scânteii căci, evident, nu concepea să mă deranjez eu prea tare. Câte un trecător singuratic se uita lung în urma noastră după ce tresărea surprins de vreo frântură de frază: «Doamnă, geniul dumneavoastră…», ce se repeta într-o monotonie de-a dreptul ameţitoare. La început, aproape că-mi dădeau lacrimile de ciudă. (…) Abia când a murit mi-am dat seama cât de mult îi datoram şi cât de singură în acele pretinse «catedrale» (cum îmi numea cărţile) mă lăsase. Omul acesta crezuse în mine şi fusese singurul care o făcuse, aşa cum, poate, ar fi trebuit s-o fac eu, ca să pot fi un scriitor adevărat. Din păcate, n-am reuşit să-mi însuşesc niciodată ceva din fervoarea sa. Un anume soi de simţ critic, dublat de o permanentă îndoială, m-a împiedicat întotdeauna să ating temperaturile la care ajungea Radu Petrescu atât în opera proprie, cât şi în relaţiile cu operele celorlalţi.”

 

Fragmentele din jurnalul ţinut de Tia Şerbănescu vor fi  inegale ca întindere şi diferite ca intensitate, cu „începuturi” şi „sfârşituri”. Din septembrie 1987 şi până pe 15 decembrie 1989, „lanţul” nu are toate verigile calendaristice, şi cele pe care le are nu prezintă aceleaşi dimensiuni. Lipseşte luna octombrie din 1987, lipsesc douăzeci de zile din ianuarie 1988; de asemenea, mai mult de trei luni, între 18 iulie şi 30 octombrie 1988; în fine, perioada dintre 15 decembrie 1988 şi 13 august 1989. Aceste hiatusuri au cauze diferite, subiective sau obiective. Octombrie ’87 lipseşte pentru că atunci a murit Dana Dumitriu, şi jurnalul prietenei sale s-a frânt interior, laolaltă cu cea care îl ţinea. Tot ce a mai putut scrie, atunci, Tia Şerbănescu, a fost un scurt fragment, înserat la sfârşitul „capitolului” septembrie:

„Jurnalele n-ar trebui ţinute decât în zilele senine. Cum să notez aici ceea ce s-a întâmplat în realitate între aceste două fraze despre plopi? Căci s-au scurs două săptămâni de irealitate. A murit Dana. Cinicul André Gide mi-a devenit cândva, pe neaşteptate, demn de încredere prin propoziţia pe care a scris-o despre un fragment din corespondenţa lui Flaubert, atunci când recomanda ca paginile acestuia despre moartea prietenului său Alfred le Poitevin să fie citite în genunchi. Am să recitesc aceste pagini chiar aşa, cu sufletul îngenuncheat, după ce-mi voi redobândi cumpătul.”

 

O altă lipsă a scrisului se datorează unei suite de evenimente dramatice:

 

„N-am mai scris de mult aici – de anul trecut – pentru că sumedenia de evenimente petrecute de prin martie încoace m-au răpit cu totul, ba, chiar mai rău, mi-au anihilat dorinţa de a scrie, de a mă întâlni cu propriile mele gânduri sau vorbe. (…) dacă aş înşira sec tot ce mi s-a întâmplat anul acesta, ar părea neverosimil. Va trebui să-mi regăsesc pofta de a scrie şi îndemânarea de a împodobi un pic întâmplările pentru a le putea face credibile, adică suportabile. E o zi frumoasă de vară şi sunt singură. Am în spate: darea afară din serviciu, excluderea din partid, munca într-o tipografie cu încadrarea de muncitor categoria V, moartea mătuşii mele, internarea vărului meu în spital, un accident uşor de maşină (cu ridicarea permisului pe o lună), iar în faţă, operaţia de scoatere a bilei. Şi, în tot acest hău, o singură bucurie, dar întreagă: băiatul meu, care a dat examenul de admitere la liceu, a intrat, pur şi simplu, primul din cei 350 de candidaţi.”

 

Părţile finale, “Ave Maria” şi “Viaţa ca o corectură” sunt două bijuterii.

Prima parte este evocarea mătuşii Maria, muncitoare, mătuşa fiind un personaj „lingvistic” savuros iar a doua parte este o comedie de limbaj de un haz incredibil pe care fosta ziaristă o trăieşte în 1989 într-un birou de la întreprinderea Poligrafică.

“Femeia din fotografie” este, în primul rând, o carte scrisă bine, scrisă cu talent, o carte de citit cu plăcere, chiar v-o recomand. Este ca atunci când simţi bucuria de a face un lucru cu plăcere, o bucurie care se creează în noi , aşa cum spuneam într-un eseu despre fericire: şi un lucru cât de mic, te face să fii fericit!

autor Vasilica Ilie

Anunțuri

Comentarii închise la Note de lectură. Tia Şerbănescu

%d blogeri au apreciat asta: