Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Fragment din romanul Taraba cu vise

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 23/06/2011

Dragă Sidonia,

m-ai întrebat care e viaţa pe-aici. Ce fac eu pe aceste coclauri. Nu am timp să-ţi povestesc totul, dar poate am timp să-şi povestesc o oră dintr-o zi oarecare. Între 12 şi 13, lunch time.

Biroul în care lucrez este situat în inima Seattle, în Centrul Administrativ şi turistic. Clădirea se află la una din cele mai importante intersecţii, alături de ‘universalul’ lor, Le Bon Marchand, la câteva blocuri de Mall, de staţia trenului ce te leagă direct de Space Centre, spre est, şi câteva blocuri, vreo trei, de Pyke Market, chiar pe malul golfului.

Piaţa este cel mai important obiectiv turistic al oraşului, poate alături de Needle. Una dintre cele mai vechi pieţe americane, şi-a păstrat aspectul ‘european’. Când intru în ea mă simt ca în halele pieţii ‘Steagul Roşu’ (nu ştiu cum îi mai zice acum…) din Braşov.

La piaţă vin fermierii din jurul marelui oraş. Îşi aduc, în general, produsele crescute pe lângă casă: legume, fructe, flori; dar şi miere, gemuri, murături, lucruri de artizanat. Şi, bineînţeles, peşte şi animale de mare (parcă le spuneţi ‘fructe de mare’…): scoici, răcuşori, sepii, arici şi castraveţi de mare, chiar homari şi rudele lor ‘sărace’, creveţii.

Una din atracţiile pieţii este “peştele zburător” – zboară în mai multe locuri. Peştii în general sunt barosani, cel puţin o jumătate de metru. După ce ţi-l alegi, cel ce te serveşte îl ia şi îl aruncă, în urlete, de întoarce capul tuturor spre ‘spectacol’, vreo şapte-opt metri, peste tejghea, la unul care îl prinde şi-l trânteşte pe cântar. Totul filmat, bineînţeles. Magazinul îţi trimite apoi peştele într-o cutie cu gheaţă şi filmul oriunde în lume – pentru un preţ, desigur. Ai o ‘amintire’ de la Seattle… Desigur, acei peşti nu se prea pot găsi în restul Americii, ori în restul lumii: somoni pescuiţi direct din apele coastei de Vest a continentului american.

Alte locuri de atracţie din piaţă sunt porcul din bronz (are urechile şi botul lucioase: se crede că aduce noroc dacă îl freci în acele locuri) şi restaurantul grecesc în care s-a filmat Single in Seattle, cu Tom Hanks. Pe pereţi sunt poze cu actorul şi scene din film. Plimbarea de la un capăt la altul a pieţii durează circa 20 min. Când e soare, se improvizează tejghele şi pe străduţa ce mărgineşte piaţa pe latura dinspre uscat. În partea opusă este faleza. Piaţa se ridică la vreo 30 metri deasupra şoselei şi a Golfului. Stăduţa este mărginită de tot felul de magazine, printre care şi una de bonzai. Cine cumpără vreunul va da greş: inevitabil îi va muri în câteva săptămâni. Ca să fie ‘frumoşi’, mai toate – inclusiv pietrişul – sunt lipite cu clei…

Eu îmi petrec lunch-ul la piaţă cam de 2-3 ori pe săptămână, mai ales când nu plouă. Drumul până acolo este uşor. După ce cobor cu liftul în holul impunător al clădirii, ies pe strada dinspre vest (cea din estul clădirii este cu două etaje mai jos…) şi o traversez. De acolo, pe lângă câteva hoteluri de mâna a treia, mici restaurante, cafenele intime din cele două lanţuri la mare competiţie (Starbucks şi Seattle Best) şi un XXX store, ajung la o altă intersecţie, de unde cobor strada în pantă destul de pronunţată (alt bloc) până la intrarea în Piaţă. Pe laturile străzii sunt două magazine de ‘antiques’, dacă nu ar fi firmele nu ai şti că sunt două: vitrinele (sau obiectele scoase pe trotuar) par absolut identice. Mai este un restaurant corean (miroase a usturoi trei străzi!) şi o pitărie italiană, chiar pe colţ – mirosul de pâine proaspătă îl concurează pe cel al usturoiului de la coreeni. Îmi aduc de fiecare dată aminte că acestora, chinezii (dar şi japonezii) le spun chiar aşa: mâncători de usturoi 🙂

Pe partea opusă sunt un boutique şi apoi un mare magazin de poşete – nu am intrat niciodată în ele. Jos, în colţ, este magazinul cu flori şi bonzai…

Cafenelele locale au mare succes, se întind ca focul în prerie în restul statelor, ba chiar şi în Canada. Ocupă locuri minuscule, intime, de multe ori cu doar 2-3 mese şi 3-4 scaune micuţe, dar unele au fotolii şi câte un şemineu. Lumină intimă, pereţi vopsiţi în culori calde, lucrări de artă (cópii, dar uneori şi originale) de bun gust, pe pereţi… Oamenii stau acolo citind ziarul, vreo carte (multe din ele sunt în interiorul librăriilor, unde se şi dă voie să iei o carte s-o frunzăreşti), se stă de vorbă pe subiecte de multe ori elevate. Eu, adesea, stau într-una din aceste cafenele ca să scriu.

Există un întreg ritual cum să comanzi cafeaua. Eu nu l-am învăţat niciodată. Americanul pronunţă 3-4 sau mai multe cuvinte ca să îşi descrie cafea pe care o comandă (vento latte cinammon no cacao one teespoon – ăsta-i zahăr – butterscotch to go). Vento e cupa mare, cred că încape vreo jumătate de litru de cafea – sau poate exagerez… Se bea Latte, Mocca, capuccino, americano, coffee of the day… şi alte câteva feluri. Pot fi şi cu gheaţă, cu sucuri de fructe, cu mentă, ceai fierbinte sau cu gheaţă. Toate servite cu nişte chestii cleioase şi fără gust (muffins, donuts), apreciate de americani. Nu au intrat încă într-o cofetărie românească…

Dacă nu vrei să intri în Piaţă, o poţi lua spre nord, pe trotuarul plin de lume. Întâlneşti tot felul de magazine unde poţi servi un lunch. Lângă brutărie, un mare magazin italian care pergăteşte sandwichuri cu salamuri şi brânzeturi specifice, sau îţi servesc un bol (din spumă) cu tot felul de pasta, la alegere. Dacă nu îţi place mâncarea italiană, mai sunt: nemţi, iranieni, greci, chiar şi două ucrainence ca în poze: grase, blonde, cu părul adunat în cozi groase, până la brâu, cu sânii ca nişte doniţe, cu feţele rotunde şi roşii, pe care străluceşte un nas ca un năsturel… Ele servesc colţunaşi şi sarmale cu orez. Este şi o piaţă interioară, cu un restaurant micuţ evreiesc, o fântână arteziană, intrări spre mai multe restaurante (inclusiv cel italian) şi un magazin de Fleische nemţesc, care serveşte şi mezeluri… Mai departe, chiar în colţ, este un magazin de vinuri. Pe vremuri avuseseră şi vinuri româneşti. Nu mai au, nu au avut cerere. Nici calitatea nu a fost competitivă, se aducea ‘Premiant’ (nu a ştiut să-mi spună din ce regiune viticolă). Partenerii români nici nu trimiteau marfa la termen… Mă uitam în rafturi, dar nu prea cumpăram. Nu beau, iar în Canada marfa similară este mai ieftină. Cumpăr de obicei vin german, e mai dulce, seamănă cu multe soiuri româneşti, mai ales cu cel de Cotnari şi Murfatlar.

De obicei, aici tranversez strada. Pe partea opusă, în capătul de nord al Pieţei, este un părculeţ. Aici îmi petrec eu lunch time – dacă nu plouă. Sunt câteva măsuţe, ceva zonă verde, alei… Spre vest se termină într-o balustradă metalică, deasupra Golfului. Ai o vedere minunată spre Vest, spre peninsula şi munţii Olympia, acoperiţi de gheţuri până târziu în mai. Peninsula e verde, împădurită, ca şi multele insule ce se află în golf (îi spune, nu ştiu de ce, Peuget Sound, un golf ca un fiord ce se întinde spre sud până la Tacoma şi spre capitala statului Washington, Olympia.). Casele strălucesc albe-roşii printre copaci. Când e soare, imaginea este formidabilă. Din parc, privind spre sud-est, în zilele senine, poţi vedea conul aproape perfect al vulcanului (stins) Reinier, ce se ridică la peste 3000 metri. De obicei, din cauza smogului, pare să plutească deasupra oraşului. Nu e de mirare că acest loc atrage o mulţime de turişti, mai ales japonezi, toţi cu aparate de fotografiat de gât.

Parcul nu e mare. O movilă înverzită, înconjurată de o alee cu bănci, atrage studenţi. Stau întinşi în iarbă sau cu pioarele încrucişate sub ei, pe bănci, şi învaţă. Alături au, uneori, bicicleta şi casca. Invariabil, au fire în urechi, de la aparatele prinse la brâu. Dacă treci pe lângă ei auzi ritmul obsedant, electronic. Unii dau, inconştient, din cap, în ritmul percuţiei.

În parc întâlnesc şi iubiţi. Nu mulţi, mai toţi sunt singuri. Unii sunt gay sau lesbiene. O pereche de bătrâni se plimbă zilnic, se ţin de mână şi îşi şoptesc la ureche. Uneori stau pe câte o bancă. Cred că au peste 70, el chiar mai bătrân. Se sprijină în baston şi e greu de zis dacă el o sprijină pe bătrână sau ea pe el.

Mai sunt indienii, băştinaşii. În mod normal ele încearcă să vândă obiecte de artizanat, unele chiar de bun gust. Uneori stau şi lucrează la ele chiar acolo. Unii bărbaţi lucreză şi ei: sculptează în lemn, os, sau vreun tip de piatră colorată. Sau poate chiar ivoriu – ‘tusk’ de morsă, de obicei.. De două ori pe lună sunt beţi. Primesc banii de la Guvern – sau Primărie. Teritoriul este al lor, oraşul le plăteşte chirie. Femeile le aduc sticle, în pungi maronii, de hârtie. Când se îmbată, uneori încep să joace pe ritmuri înţelese doar de ei. Ele nu dansează. Uneori, eventual, se îmbată şi câteva femei. Adorm pe iarbă, până când cele treze cheamă taxiuri să-i ducă acasă. Sunt liniştiţi, nu se leagă de nimeni, nu fac gălăgie… Îşi văd de lumea lor. Probabil nu vor nimic altceva decât să fie lăsaţi în pace.

Eu caut loc la una din mese. De cele mai multe ori este alături de indieni – ceilalţi îi ocolesc. Am început să ne cunoaştem, femeile îmi fac semn cu mâna. De vreo două ori, nişte bărbaţi au venit cu sticla la mine… I-am refuzat cu grijă, nu ştiam cum vor reacţiona. Nu voiam să devină violenţi – dar nu i-am văzut niciodată violenţi. Dădeam vina pe serviciu. 🙂

Mănânc sandwichul adus de acasă şi scriu sau citesc. Cam de 2 ori pe săptămână intru prin piaţă, îmi cumpăr fructe. Ăsta a devenit un obicei odată cu apariţia cireşelor. Când se apropie timpul să încep lucrul, pornesc spre birou. De obicei o fac pe altă parte. Ori urc pe lângă magazinul de vinuri până la ‘back alley’, pe care merg până la strada care mă duce direct la clădirea firmei, ori  intru prin mica piaţetă interioară, urc o scară metalică ce se încolăceşte deasupra restaurantului evreiesc şi ies în aceeaşi alee. Aceasta este pitorească, e spatele unui hotel-pensiune italian, cu aspect toscan, şi un pub irlandez cu mese de-a lungul peretelui – nici nu ar fi mai mult loc! Prin ferestrele deschise se revarsă muzică irish

Cam asta este cea mai frumoasă parte a zilei mele de lucru. Un moment de respiro, în care mă încarc pentru munca intensă, pasionată, la proiectele mele. Şefii ştiu că prin asta randamentul îmi creşte – de aceea nu se împotrivesc nici când stau mai mult, în zilele cu soare. Ştiu şi că, în acele zile, voi sta peste program. Pentru ei, important este să-mi termin proiectele la timp, de bună calitate.

Acum mă cunoşti puţin mai bine, cred.

Vick

 

autor Nick Sava

Anunțuri

Comentarii închise la Fragment din romanul Taraba cu vise

%d blogeri au apreciat asta: