Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Clanţa

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 23/06/2011

Mateescu Doru (de fapt Damian, Doru ăsta era doar un pseudonim ales din nişte motive rămase astăzi pierdute în negura vremii) se trezi perfect odihnit. Asta nu-l miră cîtuşi de puţin, mai trecuse prin aşa ceva cu puţin timp în urmă însă mirarea dură puţin. Pe urmă îşi făcu loc îndoiala: oare era un semn că se trezise perfect odihnit? Şi dacă da ce fel de semn? Bun sau rău? Ce putea prevesti? Ce încerca destinul să-i spună? Te pomeneşti că ideea era că nu va mai apuca să-şi serbeze onomastica de peste patru zile?

Se ridică din pat (nu-l durea nimic), îşi aranjă patul cu mişcări meticuloase, deschise geamul ca să iasă microbii (deşi la frumoasa lui vîrstă de nouăzeci spre nouăzeci şi unu de primăveri un microb în plus sau în minus nu mai însemna mare lucru), se îmbrăcă cu gesturi la fel de meticuloase, pe urmă porni să privească în gol pe fereastră minute bune. „Curăţenia înseamnă sănătate” devenise de la o vreme (din totdeauna?) sloganul soţiei nepotului ei. Care slogan reuşea să aducă numai necazuri proaspeţilor însurăţei; erau, vorba aia, din punct de vedere fizic sănătoşi tun ambii dar psihic… vălelei… unul mai bolnav ca altul: doamna devenise o maniacă a ştergerii prafului şi a spălatului pe jos cu produse de calitate, domnul nu prea-şi bătea capul cu aşa ceva – semăna cu bunică-su aici, un motiv în plus de bucurie pentru Doru – în schimb fugea de dimineaţă pînă seara prins fiind pînă peste cap cu firma aia a lui. La început alergase ca să facă bani, acum alerga pentru a avea cît mai mulţi. „Ah, copii nebuni!”, gîndi trist Doru ieşind din cameră şi îndreptîndu-se spre toaletă. De fapt, e impropriu spus: „se îndreptă”; nu făcu decît doi paşi şi intră în toaletă căci camera lui se afla în imediata apropiere a acesteia. „Copiii ăştia îşi irosesc cei mai frumoşi ani din viaţă alergînd cu disperare după ce? Iluzii şi himere. Or să ajungă la pensie fără să-şi dea seama de ce-au trăit, c-au trăit. N-or să ştie să zică decît vai, cum a trecut timpul şi… of, iarăşi sînt răutăcios cu cei apropiaţi.”

Cînd ieşi din toaletă dădu nas în nas cu nepotu-su. Îmbrăcat la patru ace, gata de drum. Un miros fin dar în acelaşi timp ferm, tandreţe şi duritate de războinic îi gîdilă nările. Doru nu se putu abţine să nu suspine după tinereţea-i trecută. Uneori băiatul ăsta îi semăna aşa de mult deşi prin meseria sa se găsea la polul opus; uite-l acuma: pînă şi-n felul în care-şi privea nevasta îi amintea de el cînd era tînăr: ură amestecată cu dorinţă animalică, instinctul superiorităţii masculine în faţa femeii, dragoste d-aia fără drăgălăşenii… mda, cam aşa.”

– Ce faci, bubi, te-ai trezit?

Alintul nepotului îl încîntă căci îl făcu să se simtă copil. Sau îi gîdilă, în adîncuri, sentimentul copilăriei.

– De, mă, Tudorel Vladimirescule, mă mai trezesc şi eu din cînd în cînd, he-he, glumi Doru cu lacrimi în gît. Ce să fac altceva? Dacă nu mă mai trezesc ar însemna un stres în plus pentru voi. Cel puţin pentru o vreme dar tot stres se cheamă. Aşa, încerc să amîn cît pot de mult stresul ăsta. Şi cît o vrea Dumnezeu că, na, nu-i după mine.

Nepotul nu-l mai asculta încă de cînd „bubi” deschisese gura. Îşi căuta ceva: cheile, telefonul, agenda, ceva important oricum. Se uita, ce-i drept, cu atenţie protocolară la bunică-su dar privirea lui trecea prin acesta.

Mult mai politicoasă nevastă-sa – Dana Iuliana, apărută în cadrul uşii într-o pijama albă cu floricele albastre – îl întîmpină surîzătoare:

– Ce bine arătaţi, domnu’ Damian. Cine nu v-ar cunoaşte v-ar da cu cel puţin douăj de ani mai puţin. Cu siguranţă. Într-o zi, o să vă rog să-mi spuneţi şi mie secretul tinereţii dumneavoastră veşnice.

Doru dădu să spună ceva legat de cochetăriile cu aromă de gafă ale Danei dar simţi că trebuie să se oprească. Prinsese din zbor privirea nepotului – adresată atît lui cît şi Iulianei – şi simţi că trebuie să se oprească. Şi să imortalizeze clipa. Privirea aceea spunea atît de multe încît Doru avu impresia că se află în lumea personajelor sale. Ceea ce, în esenţă, îl întristă peste măsură, căci n-ar fi vrut să vadă asta tocmai la cineva din neamul lui. La alţii da, dar nu la ai lui. Şi mai ales la cei care ţinea. În fine… Tot în esenţă (cealaltă parte a esenţei) privirea nepotului îl bucură căci, iată, să mai zică Neacşu de la scara 3 că Viaţa nu-i desprinsă din Literatură. Şi invers, de ce nu? Iată, aşadar, dovada: Tudor Mateescu, şef firmă de construcţii şi amenajări interioare avea în ochi exact sclipirea aceea specifică omului absent din propria-i viaţă, omul trăit de viaţă, omul din care visează să se inspire orice scriitor cu pretenţii. Literatura n-a murit, Neacşule dragă… ah, de-abia aşteaptă să i-o zică… incredibil cum se tot încăpăţîna flăcăul ăsta sexagenar în prostiile lui… de înţeles, pe de altă parte, ţinînd cont de amanta aia a lui, avînd juma’ din vîrsta tînărului pensionar, mare gagicar la viaţa lui de ex-funcţionar guvernamental proaspăt încheiată… Literatura trăieşte bine merci în persoana cui te aştepţi mai puţin… aşa că, domnu’ Neacşu, n-ai decît să-ţi iei toate computerele şi sculele tale tehnice şi să te speli pe cap cu ele.

Şi ca să nu piardă ocazia, Doru dădu fuga înapoi la el în cameră, îşi luă aparatul foto (îl avea la îndemînă, pe birou, că, na, nu poţi şti niciodată ce instantanee îţi oferă viaţa) şi reveni cît putu el de repede. Uf, cum îi mai bătea inima… altul în locul lui ar fi făcut deja două infarcturi… noroc cu bunică-su’ din partea tatălui, neam de dac zdravăn, combatant în Primul Război Mondial, dăduse tifosul exantematic peste el, zăcuse peste un maldăr de nu-ş’ ce vreo două săptămîni, toată lumea-l crezuse mort, se pregătiseră să-l arunce la groapa comună şi atunci el deschisese ochii şi-i anunţase calm că ce se grăbeau aşa să-i facă felul, mai avea de trăit, tocmai ce-i spusese lui Maica Domnului chestia asta şi cu cele sfinte nu te joci, bre. Doru reveni şi… aşteptă.

Adică fu pus în starea de aşteptare, aşteptare indusă… oauuu, ce chestie drăguţă, ce amintire pierdută în golurile golului din marele gol care „memorie” se chiamă… muamăăă, despre asta nu scrisese niciodată nimic. Idee-constatare cu atît mai surprinzătoare cu cît… ăăă… cu cît ce?… ia uite cum îi tremură aparatul foto între degete, mai-mai să-l scape. Tudor se tot învîrtea încoace şi-ncolo trăgînd cu furie dintr-o ţigară lungă cu nume scurt… Fumul… hmmm… mirosul lui plutind alambicat… culoarea aia de un albăstriu metalizat…

Cînd de-abia mă învăţasem să trag din ţigare mă apuca, după vreo patru-cinci fumuri, o ameţeală teribilă. Era, desigur, ceva plăcut. De abia acum, credeam eu naiv, îi înţelegeam pe drogaţi – probabil că simţeau şi ei o plăcere asemănătoare. O ameţeală cu atît mai dependentă cu cît simţeai că pluteşti undeva-cîndva, deasupra unor ape primordiale. Ah! În acelaşi timp însă plăcerea asta a mea era contracarată, la scurt timp, de un glas al trupului ce încerca să-mi tragă un semnal de alarmă asupra falsităţii acestei plăceri. Nu era ceva natural. O ştiam, de altfel, destul de bine, de la nişte faimoase lecţii de Dirigenţie unde ni se prezentaseră nişte filmuleţe cu efectele nocive ale fumatului şi unde toţi golanii clasei nu mai puseseră gura pe tutun fix două pauze. Ce mai, lumea fusese atît de marcată că pe unii, fumători începători ca să zic aşa, îi podidise plînsul. Sub impresia de moment una din tocilarele clasei ceruse voie să meargă să dea un telefon ca să-şi anunţe tatăl să renunţe la fumat… Pe urmă, desigur, cu timpul, organismul mi s-a adaptat şi-am început să fumez în draci… M-am oprit într-o bună zi cînd, mai mult din amuzament decît din vocea conştiinţei, la o ţigare şi una mică (bere plus tărie) am încercat să socotesc cam cît fumasem pînă atunci. Calculele se dovediră inutile: de la trei cartuşe în sus minim… deci dacă un cartuş are zece pachete: 21×10=210… 210×3=… peste 600 de ţigări… hai cam peste 1000, că-i cifră rotundă. Mult, puţin? Păi cam naşpa dacă ţinem cont că o ţigară (fumată!) scurtează viaţa cu şapte minute. La care amicul Lucian hăhăi spart:

– Cum ar fi ca, în loc de cărţi în bibliotecă, să ţii cartuşe de ţigări? Consumate, hi-hă-haaa! Şi să ai aşa, fo patruj de ani, să tuşeşti tabagic de să-ţi iasă ochii din cap, să nu mai poţi fără ţigară da’-n bibliotecă să-ţi zacă toate cartuşele fumate pînă atunci. Ha-hă, ce super ar fi!

N-am putut să nu-i dau dreptate amicului. În inconştienţa lui ignorantă Lucică avu dreptate: aşa ceva ar fi supernaşpa.

În final am avut un fel de intuiţie sinonimă: exact aşa stau lucrurile şi în cazul operei unui scriitor: să te trezeşti pe la optzeci de ani admirîndu-ţi opera, aşezată elegant în biblioteca făcută la comandă. Ce satisfacţie ai avea în afară de faptul că toate acele hîrtii vor fi fost scrise de tine?… Că de luat cu tine Dincolo… no, baby, no…

Mîna continua să-i tremure pe aparatul foto… sau aparatul foto i se bîţîia semiincontrolabil între degete, mergea şi varianta asta, nu? Amintirea se evaporase dar efectele ei de abia de acum încolo aveau să se facă simţite. Ceea ce, într-un fel, era bine: fenomenul îl va ţine ocupat o vreme, alde Neacşu pensionatu’ („tata Playboy”, cum i se mai zicea, şi ăsta începea să facă spume) şi Durbică instalatoru’-polonez cu inflexiuni occidentale şi nea Cîrstilă administratorul o să-l cheme la garaj şi dă-i cu discuţiile gen „poiana lui Iocan” pînă să-ţi vină să-ţi bagi degetele în ochi de plăcerea argumentului. Dar, din nefericire, nu era numai asta şi Doru o ştia prea bine. Oare ce-i revelase cu adevărat momentul acesta dospit în negreala minţii? Şi oare de ce se temea atît de mult să dea piept cu ea, cu revelaţia? Asta să fi oare semnificaţia faptului că se trezise – pentru a treia oară în mai puţin de o lună – perfect odihnit? Calmul dinaintea furtunii?

– Mîncaţi ceva, domnu’ Doru? îl întrebă de la ani lumină depărtare Dana Iuliana. Avem şunculiţă, omletă, salată de roşii cu ceapă şi musli cu iaurt. Asta ştiu că vă place, n-aveţi de ce să mă refuzaţi. A, şi un ceai… fructe de pădure.

Mateescu se văzu pus într-una din acele ipostaze pe care le dispreţuia cu drag: zîmbetul de complezenţă. Auzi la ea: iaurt şi apoi ceai. Bonus diaree. Ceva din fătuca asta neruşinat de inconştient de sexy (nu că l-ar fi deranjat tabloul unei muieri coapte, drapată într-o pijama prin care se cam zăreau toate cele dar era, aşaaa, cum să zic, un soi de mic atentat terorist ad-hoc la bătrîneţile lui venerabile… venerabile de amoru’ artei nu altfel, Mateescu mersese întotdeauna cu plăcere contra curentului) îi amintea de defuncta sa consoartă: amabilitate de şantier combinată cu politeţe de tranşee şi sexualitatea unei croitorese aflată la menopauză.

Dintr-odată, cînt totul părea că avea să urmeze traseul leneş al unei alte zile banale, totul luă o turnură total neaşteptată: Tudor îşi sărută grăbit nevasta pe obraz (de ce aveau amîndoi aerul că se treziseră certaţi iar acuma abia-abia se ţineau să nu izbucnească, din jenă pentru el, pentru „ăl bătrîn”?), Dana Iuliana îi răspunse cu aceiaşi monedă şi apoi… poc. Clanţa făcu, în mîna lui Tudor, o înoarcere de 180 de grade, apoi una de 360 de grade… se auziră nişte înjurături cumplite, se zbuciumă uşa, se trase cu sete un picior acesteia, Iuliana începu să se agite, Tudor îi aruncă nişte priviri criminale, de fapt Tudor aruncă priviri criminale tuturor… apoi fîs. Linişte absolută. Doru privi la nepotul său cum îşi aruncă furibund sacoul, îşi suflecă mînecile, scoate cămasa din pantaloni, schimbă pantalonii cu unii scurţi (hainele de scandal) şi bolboroseşte nu-ş’ ce despre „eventul” cutare iremediabil compromis din cauza unei proaste.

– Cum ieşim din casă? întrebă Mateescu pe un ton atît de slab că nu-l auzi nimeni.

Din contră: Iuliana îl invită să stea la masă. Tudor se apucă de frecat interfonul dar soluţiile picară una după alta cu graţia unor cărţi de joc compunînd un castel sofisticat: nea Petrică de la parter nu răspundea probabil din pricina alcoolului, prietenul Albert de la ultima scară era fix la muncă (tura de dimineaţă), tanti Floriana de la 4 plecase să dea de mîncare unei rude paralitice iar fiu-su, cel care rămăsese acasă, nu putuse preciza cînd se întoarce mama, cît despre tata e la muncă (chiar aşa, unde putea să fie? la biserică?), ieşitul pe fereastră eşuă la fel de subit precum luase naştere din pricina pericolelor iminente ce pîndeau la tot pasul: copertina şubredă, cireşul din curtea vecinului de la parter putred, vecinul însuşi (de la parter) putred şi cu capsa pusă pe oricine şi la orice oră şi din orice, cum dracu’ să deschizi uşa pe dinafară femeia lu’ Dumnezeu dacă nu poţi pe dinăuntru, ce-s io, Terminatoru’, trag un şut şi asta se deschise ca peştera lu’ Ali-Baba, tu nu gîndeşti ce spui?

Mateescu se pomeni înaintea uşii moşmonind aerul înconjurător, aşteptînd să se întîmple ceva, orice (o minune dacă s-ar fi putut ar fi fost cel mai bine) dar nu se întîmplă nimic. Iuliana se apucase să converseze pe mobil (chestii importante?), Tudor îşi halea din picioare, în bucătărie, micul dejun. Al lui şi acuma trecuse şi la musliile bunicului. Mînca fără să-şi dea seama, evident concentrat la găsirea unei soluţii salvatoare.

Şi atunci îl lovi. Îl lovi în timp ce Doru ridica niscaiva rugi fierbinţi către divinitate deşi nu reuşea cu niciun chip să înţeleagă de ce ar face ceva Dumnezeu (tocmai El?) ceva în această privinţă – în ce măsură depindea deblocarea uşii de mîntuirea sufletelor lor? Fu un deja-vu scurt şi cuprinzător: acest moment Mateescu Doru (de fapt Damian, Doru ăsta era doar un pseudonim ales din nişte motive rămase astăzi pierdute în negura vremii) îl visase cîndva. Cînd? Greu de spus. Dar, da, ce acuitate a detaliilor… ah, ca două matriţe ce se suprapun perfect: premoniţia de atunci şi clipa de acum.

Şi, mda, aşa e, ar fi trebuit s-o prevadă, nu avea să mai prindă onomastica. Aşa se şi terminase visul acela: cu înmormîntarea lui. Mda, măcar un lucru era clar: clanţa avea să fie reparată.

 

autor Mihu Iancu

Anunțuri

Comentarii închise la Clanţa

%d blogeri au apreciat asta: