Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Aș fi putut să fiu om mare

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 23/06/2011

M-a izbit puternic în moalele capului, făcându-mă să mă prăbușesc pe asfalt.

Moalele capului nu înseamnă neapărat creștetul capului.
Adică, normal că în creștet este situat, dar se cheamă moale pentru că la bebeluși craniul se întărește la câteva
săptămâni după naștere, nu mai țin minte câte, așa-zisa fontanelă. La mine s-a închis pe la un an. Așa mi-a zis mama,
dar asta nu înseamnă neapărat că nu sunt tare de cap. Dar nici moale.

Totuși, se pare că acum mi-a venit de hac cărămida asta.

Cât de albastru este cerul deasupra mea!

În jurul meu se lățește pe asfalt o baltă roșie, aburindă.

Din cerul albastru plouă cu chihlimbar. Ba nu. Sunt lacrimile muncitorului de pe schelă. Cel care scăpase cărămida.

Lacrimile lui clipocesc în balta de sânge, stropindu-mă în ochii larg deschiși.

Așa stăteam în copilărie pe câmp, cu o carte sub cap, privind cerul fără să-l văd. Țineam ochii deschiși iar prin irișii
mei pluteau norii alburii. Eu, însă, nu pe ei îi priveam. Nici cerul imens de deasupra. Dincolo de nori și de cer era
lumea pe care eu o citisem și în care călătoream, uitând de oile care pășteau în jurul meu. Îmi plăcea să duc oile la păscut în copilărie. Toate vacanțele mi le petreceam la bunici, iar sarcina mea, pe timp de vară, era să merg cu oile. Din fericire eu nu am avut nicio Bisisică, așa că puteam să visez în liniște, oile păscând în jurul meu, străjeri muți ai lumii de poveste.

Ceilalți ciobani, oameni în toată firea, îmi respectau visarea, crezând că am să ajung om mare. Mă vedeau mereu
citind și pentru ei ăsta era semn sigur că așa va fi. Îi spuneau și bunicului:

– Bă, Silică, nepotu’ ăsta al tău toată ziua citește. O să ajungă om mare, mă.

Da’ n-am ajuns.

Bunicul îi credea și era tare mândru de mine. Pentru el, măcar, aș fi vrut să ajung.

În jurul meu se strânsese multă lume, că abia mai vedeam cerul. O fi fost și de la lacrimile muncitorului amestecate
cu sânge de-mi săriseră-n ochi.

– Săracul de el, zise unul mai simțitor el așa, s-a prăpădit.

De ce-o fi crezut el că sunt sărac? Că mă sărăcise ăla cu cărămida de-o viață?

Ei, aș! Putea fi un tramvai, ca la bietul Labiș. Sau o boală.

La mine a fost o cărămidă. Ei și ce? Îmi luase numai o viață, dar eu trăisem mii de vieți. În multe din ele fusesem chiar și om mare, așa cum i-ar fi plăcut bunicului.

Avusesem multe lumi în care trăisem. Lumi în care oamenii erau așa cum voiam eu să fie. În altele nu eram decât eu.
Cream lumi numai pentru mine.

Cărămida îmi luase o viață, da oricum o păcălisem. Mai aveam alte mii de vieți pe care le imaginasem și urma să le
trăiesc. Ele nu au legătură cu corpul meu, care acum stă întins într-o băltoacă roșie-grena și nici cu ochii care
privesc un cer roșu. Senin de roșu.

Nu-mi pare rău decât de omul cu cărămida. Aș vrea ca el să știe toate aceste lucruri și să nu mai plângă. Lacrimile lui
mă dor cel mai tare. Lacrimile lui îmi fac cerul roșu.

În jurul meu oile albe pasc sânge. E Paștele, iar cerul e verde.

Fontanela mi s-a închis peste o lume în care nu am știut să fiu om mare.

 

autor Viorel Ploeşteanu

Anunțuri

Comentarii închise la Aș fi putut să fiu om mare

%d blogeri au apreciat asta: