Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Uitatele iubiri

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 22/06/2011

Partea întâi

Se spunea că ieşise din mare sau venise din amintiri. Învinse tiparele timpului şi se opri în gara prezentului meu. Îmi poposi în afluxul aşteptării când nu mai găseam nici o cale de întoarcere. Apăru asemenea vijeliei dintr-un sfârşit de ianuarie, într-un gol de durere, într-o noapte pribegind la limanul uitării. Poate că era doar un semn, o vedenie, torentul dorinţelor naufragiate pe insula sufletului. Sau o simplă străină, o asemănare izbitoare cu imaginea încrustată pe derma închipuirilor mele. Poate că nici nu exista în acea realitate inundată de oscilările beznei şi epavelor de lumini violete. Visul, vraful de vreri, vraiştea căutărilor mi-o aduseră înapoi.
Era ea. Aceeaşi de atunci. Reflexul ultimului reflux. Noaptea. Taxiul. Uşa ce se închise pentru totdeauna. Zăvorî chiar şi ultimele vise în care continuam să inventez propria existenţă. Era ea: Marina Anđelka, îngerul reîntors din Marea Adriatică. Acolo. În gara mea. Pe un ultim peron al suferinţelor mele. Într-o ultimă haltă din drumul ce ducea în etern. Aproape aceeaşi. Aceeaşi. De atunci. Doar că, de data asta, avea prea mult azur în lucoarea văzului. Prea multă răceală curgea din acele priviri pierdute în valurile văzduhului suspendat în afluxul aceloraşi amintiri. Părul ei de nuanţa scoicilor marine iradia izul vegetaţiilor subacvatice. Ceva ce amintea alte dimensiuni; ceva de neatins, rătăcit în necunoaştere, în dorinţele scufundate în radele reveriei.
Resimţindu-mi privirea, se întoarse brusc.
– Vă cer un simplu ajutor. Am o geantă plină de scoici. Când va sosi trenul…
– Sigur, mă oferisem fără a aştepta sfârşitul frazei.
Îmi mulţumi. Propuse să ne aşezăm. Zâmbi jovial fără a conştientiza faptul că acel zâmbet alimenta amploarea amintirilor mele. Faptul că nu schiţasem nici un gest de răspuns îi stârni o stranie stare de tăcere. Privea în gol. Dincolo de velele sfâşiate ale ploii. Într-un abis izolat pe ostrovul altor aşteptări.
Pentru că înţelesesem stupiditatea lipsei de răspuns, am întrebat-o încotro se îndreaptă.
– Split, rosti răspicat.
– Split, accentuasem răspunsul ei.
– Sinceră să fiu nici nu gândisem că voi găsi pe cineva care să călătorească cu mine până la capăt. Numai că acel „capăt” îl rostise cumva ciudat. Nu se referea în mod cert la staţia terminus ci, mai degrabă, la un alt sfârşit. Sumbru şi plin de uitare.
– Dacă nu e cu supărare, de ce toate aceste…
– …scoici? îmi continuă gândul.
– Scoici, accentuasem.
– Sunt creaţia mea. Ca să fiu mai explicită: toate aceste scoici sunt sculptate de mine.
Iniţial crezusem că e doar o simplă glumă. Că încerca să-mi testeze capacitatea de a înţelege anumite aspecte ale artei, îndeosebi, cele referitoare la sculptură. Sincer să fiu nu cunoşteam mai nimic din acest meşteşug. Însă ştiam cu certitudine că nimeni nu poate îndrepta sublimul naturii. Să sculptezi scoici e ca şi cum te-ai crede Arhitectul Suprem. Nu poţi retuşa anumite simetrii sacerdotale. Asemenea acte sunt demne de blasfemie.
Şi totuşi acea străină sculpta scoici. Altfel spus, nu făcea altceva decât să schiţeze perfecţiuni imprimate pe velinţele veciei.
– Să sculptezi scoici e ca şi cum ai încerca să reconstitui conturul sufletului, spusesem, încercând să mă fac înţeles.
– Numai că sufletul ca şi talazurile amintirilor nu se încadrează în tiparele timpului.
Era ea. Înţelegeam mai bine ca niciodată. Acolo. În acea gară din care urma să plece trenul nostru. La acea răscruce de amintiri. În acel început de noapte, de realitate naufragiind pe mările altor reverii.

– Îmi plac călătoriile, aproape că şoptise; zâmbi, făcându-mă să percep anumite dorinţe; un soi de fericiri tăinuite, ca rod al acelor plecări.
Aş fi vrut să-mi exprim propriile concepte referitoare la vijelii de voiajuri din ultimele luni. Doar că acele descrieri rămaseră la nivelul monologului interior, care, asemenea râurilor subterane, mă purta înspre lacuri de lacrimi, pe mările pierderilor rememorate, dincolo de simfoniile ploilor din acea gară de sfârşit de ianuarie. Rătăceam între cerul lichid şi marea cristalizată de răsfrângerea zăpezilor de pe golful Kvarner. Căutam incertitudinea unei singure clipe; cuvântul de care să mă agăţ ca să pot continua lupta cu inexorabila solitudine.
Călătorii? Cine le poate sta în cale? Nici vârsta şi nici timpul nu li se pot împotrivi. Aruncaţi o privire în inimile bătrânilor şi, dincolo de potecile amintirilor expuse cu lux de amănunte, veţi sesiza aceeaşi frenezie, feerii adumbrite de penumbrele râvnelor neîmplinite, vii şi subversive. Evident că fiecare om adoră călătoriile. Numai că, în ceea ce mă priveşte, eu slăvesc iubiri erupte din pasiunile plecărilor, din clipele suspendate pe ţărmurile începutului necunoaşterii. Acele momente în care misterul ia loc fricii, creşte în distanţare faţă de propriul prezent, ajuns în larg, edifică limpezimile memoriei. De aceea prefer să călătoresc de unul singur. Prefer să mă cufund în singurătatea străinătăţii ca, în cele din urmă, să mă descopăr părăsit în porturi periferice ale depărtărilor fără de margini. Resimt un fel de durere, ceva ce creşte în interior, germinează, înmugureşte în roua luminii, în lacrimi reflectând lumea exterioară. Acel spaţiu aflat într-o perpetuă mişcare, acel aer rupt în fragmente de respiraţii străine, curgând dincolo de pânzele geamului, croind fracturi de imagini din alte destine. Altfel spus, simt un fel de eliberare de propria persoană, ceva ciudat şi ispititor, ceva ce mă duce dincolo de ceea ce sunt pentru că nu-mi pot defini cu exactitate locul din acel spaţiu gonind spre abis. Şi asta mă bucură cel mai mult: neputinţa de a-mi defini existenţa pe hărţile confuze, găsite în grotele munţilor subacvatici. Faptul că nimeni nu-mi poate delimita coordonatele precise; că ceilalţi mă caută dincolo de prezent, dincolo de prezenţă fără a gândi că, în fapt, sunt tot timpul în apropierea Marinei.
Tocmai în asemenea momente ea vine de nicăieri. Nu pot descrie cu exactitate acele iviri. Acele apariţii sunt destul de spontane. Se zice că vine din mare, că părăseşte ţărmurile memoriei, că se întoarce dintr-un trecut suspendat în talazurile unui timp indefinibil. E ceva destul de spontan. Ştiu că mă aşteaptă în toate gările în care, de fiecare dată, ajung cu întârziere. E acolo. Pe acel peron. Mereu aceeaşi. Îmbrăcată într-un albastru imposibil. E atât de firească, încât nimeni nu-i poate anula fiinţarea. Singura diferenţă dintre ea şi celelalte străine constă într-un subterfugiu pe care îl cunosc numai eu: umbra ei e lichidă. Aşa se explică şi faptul de ce ne place să călătorim numai noaptea.
Am impresia că atunci când o întâlnesc, mă aşteaptă mereu. Când ocup locul predestinat şi trenul porneşte spre un nou început, ea îmi spune aceleaşi cuvinte.
– De fiecare dată mi se pare că nu vom ajunge niciodată în gara destinului. O liniştesc, spunându-i că însăşi viaţa e doar o simplă întârziere pentru că…
– …pentru că moartea pluteşte dincolo de limanul amintirilor, zice ea. Şi atunci privesc depărtările. Încerc să întrezăresc dincolo de abundenţa beznei pădurile pierdute în pustietăţile ninsorii, arbori a căror umbre se sting pe oglinzile cerului pe când ancorele rădăcinilor scrijelesc semne simetrice pe luciul apelor subterane. Şi nu ştiu ce e cel mai confuz: faptul că rătăcesc în croiul imaginilor din imaginări sau faptul că încerc să descifrez misterul privirilor străinei de alături?
Pentru că e aici, pentru că sunt conştient de această prezenţă, pentru că există chiar şi doar în modul în care îmi doresc să existe, ideea că putem respira aceeaşi singurătate, toate aceste bruioane uneori mă fac să cred că de cele mai multe ori trupurile noastre se anulează tocmai de acele depărtări prin care perindăm în căutarea orizontului fericirii; graniţei dincolo de care plouă cu lacrimile noastre; plouă în alte dimensiuni. Numai că, de fiecare dată ştiu că mă pot opri din drum în orice haltă. Pot coborî din tren, fără să-i spun nici un cuvânt. Că o pot părăsi tocmai în clipa în care deduc cât de pustie e bancheta din faţa mea.
– Biletul dumneavoastră, domnule! mi se adresează domnişoara îmbrăcată în uniforma albastră. Cercetează cu atenţie caracterele imprimate de calculator apoi, în semn de nelămurire, îmi pune o întrebare destul de stupidă.
– Mai e cineva cu dumneavoastră? Din bilet reiese că nu călătoriţi singur.
– Da, zic eu. Va reveni.

De fapt, ea deja e aici. O ghicesc mijind la frontierele orizontului prelins pe sticla geamului pe care geamurile de vizavi ţes păienjenişurile unui cer interior, smuls din respiraţii străine, din vise uitate în sertarele prăfuite ale memoriilor colective; din priviri rupte de zboruri plutind spre imposibilitate. Privirile ei sunt adânci şi clare. Mult mai reale decât dantelele firelor de lumină, protejând trenul de accidentalele fisuri din tunelul întunericului. Ochii ei nu au o nuanţă clar definită. Uneori împrumută din feşteala cerului. Alteori amintesc marea cu toate misterele ei, cu acele adâncimi ce abia că se pot închipui. Verde, albastru, vernil. Violetul descompus în lacrimi prelinse pe cioburi de nori. Sunt ochi de safir, de smarald şi zăpadă. Sunt priviri de aer în care îngheaţă respiraţia mea. Amintesc oceane, ploi rarefiate în răsfrângeri de rouă, gări în care aşteaptă trenuri albastre; trenuri ce se vor pierde dincolo de orizont; trenuri cu păsări în absenţa pasagerilor reîntorşi în tăceri.
Aşa gândeam în acele momente. O reinventam din cuvinte, din idei şi dorinţe. Era acolo pentru că foloseam un prezent precis. Pentru că nu puteam exista în absenţa ei. Nu puteam respira. Nu puteam să nu-i spun cât de mult dor plecările ei.
– În spiralele scoicilor marea şopteşte afluxuri de amintiri, zise ea, întinzându-mi mâna.
Ţineam în palmă o palmă rece, o cochilie peste care talazurile timpului aşternuseră straturi fine de zostera marina. Ştiam că în acele clipe treceam prin ceea ce numeam schimb de simţuri. O singură atingere năştea senzaţii inexplicabile, receptivităţi ce se multiplicau aidoma cercurilor lăsate pe linţoliul apei când sticla acesteia era atinsă de un obiect străin. Ciudat era faptul că fiecare cerc augmenta în strânsorile simţurilor mele alte simţuri, alte senzaţii, alte dorinţe, tainice şi obscure. Numai că ei nu puteam să-i spun absolut nimic. Ştia totul. Recăpătând locul iniţial, izbăvindu-mă de acele contacte, spuse că la un moment dat va trebui să ne oprim.
– Nu accept alte despărţiri, spusesem fără să conştientizez faptul că asemenea cuvinte ar putea s-o rănească.
– Niciodată ceea ce recuperăm nu mai are luciul, grandoarea sau faima iniţială.
– Atunci de ce spui că scoicile păstrează afluxurile amintirilor?
– Pentru că sunt singurele geometrii ce anulează ecourile sufletelor; mirajelor rătăcind pe nisipuri cristaline fără a lăsa nici o urmă palpabilă.
– E destul de confuz.
– Dar aşa este. Vei pricepe şi tu dar va fi prea târziu. Pentru amândoi.
Nu mai spuse nici un cuvânt. Abia când luna trecu de cealaltă parte a trenului, oprindu-se undeva în spatele ei, am observat că în priviri i se stinse o parte din luciul anterior. În schimb, în jurul trupului creştea o lumină bizară, un fel de văzduh adunat în valuri ce sufocau orice altă prezenţă. Şi acea aură pentru un călător oarecare însemna focul, fluturi de flame desprinse de catargul crucii pentru a se pierde dincolo de orizonturile ultimelor distanţe.
Astfel, învingând vâltorile spaţiului, ne pierdeam în tăceri: ea – după legităţile propriei prezenţe; eu – prins în ciclonul frumuseţii ei, îmbătat de răcoarea fiinţei revenite dintr-un trecut apoteotic. Despre Marina, în acele clipe nu se mai putea spune absolut nimic pentru că, treptat, devenea rusalca ultimului vis.

Pierdut în tainele tăcerilor, trecând prin traiectele unui timp specios, ignorând gândul că într-o gară de răscruce aş putea să o uit. Mă temeam să rostesc celălalt nume: Anđelka. Anđelka în limba mea înseamnă înger. Iar îngerii nu sunt altceva decât nişte fantasme invocate în vreme de cumpănă. De aceea „Marina” era mult mai firesc. O aducea mai aproape. O făcea mai prezentă, mai reală şi mult mai veridică decât oricare altă străină din acel tren.
În clipa în care într-o gară din Herţegovina o altă fiinţă se aşeză pe locul din stânga ei, avusem impresia că Marina începea să facă abstracţie de prezenţa mea.
– Anđelka, zise fata, întinzându-mi mâna. M-am prezentat şi nu am mai zis nici un cuvânt. Încercam să ignor privirile străinei, felul ei de a atrage atenţia, gesturile nesăbuite, căutarea obiectelor prea puţin importante.
Marina închise ochii.
– Vă deranjează prezenţa mea?
– Nu, replicasem tăios. Câtuşi de puţin.
Abia atunci observasem că pe alocuri, îndeosebi în zona gâtului, pielea ei căpăta reflexe azurii. Cerceii de smarald, şiragul de mărgăritare, gulerul cămăşii brodat cu forme de flori străvezii confereau chipului o simetrie aparte, acea proporţie pe baza căreia să definea orice frumuseţe feminină.
Privind-o aşa, în acele clipe, resimţeam sentimentul milei generând în dorinţe intempestive de a termina acea stranie călătorie înspre suferinţa sfârşitului.
În faţa mea, în ritmul rapidului Belgrad – Split, dormita o bancă pustie, asemenea cuibului părăsit de o pasăre nupţială. În zadar, dincolo de geam, încercam să deduc anumite peisaje pictate poate pe pânzele unui timp pierdut în alte eternităţi. În zadar imaginam depărtări fără margini, rătăciri în abisul străinătăţilor necunoscute, cuvinte de care mă legam ca să pot respira. Nici o altă imagine, oricât de inflamabilă nu mi s-ar fi părut în acele momente, nu putea anula silueta serafimului de alături.
Marina îmi era alături. Acolo. În acel tren. În acea noapte. În acea singurătate ce pierdea din tărie.
– Unde călătoriţi? interveni străina.
– Split, replicasem aproape instinctiv.
– Sinceră să fiu nici nu gândisem că voi găsi pe cineva care să călătorească cu mine până la capăt. Numai că acel „capăt” îl rostise cumva ciudat. Nu se referea în mod cert la staţia terminus ci, mai degrabă, la un alt sfârşit. Sumbru şi plin de uitare.
Nu ştiam dacă memoria începea să-mi joacă feste sau dacă cuvintele rostite de străina puteau fi atât de uzuale încât le putea folosi oricine şi oriunde.
– Când acest tren porni din Belgrad, continua ea, vaporul ce urma să ajungă în portul golfului Kvarner dispăru de pe orice radar. Aşa ziceau la ştirile de seară. Apoi, după cum deduceţi şi dumneavoastră, au apărut alte zvonuri: nu există nici un supravieţuitor, se caută orice explicaţie plauzibilă, cercetările continuă şi altele de acest fel.
Oarecum această veste primită de la o necunoscută, la o oră atât de nepotrivită, mă puse pe gânduri. Cu acel vapor urma să călătorească Marina.
„ – Nu! mi-am zis în sinea mea. Nu e adevărat. Marina e aici. Lângă mine”.
Simplul fapt că nu puteam să-i demonstrez prezenţa în faţa altor călători nu însemna că ea nu exista. Ştiam că în unele cazuri amintirile mele erau mult mai prezente decât orice altă prezenţă materială. Chiar şi decât acea străină care neîncetat scotocea într-o geantă albastră în căutarea vreunui obiect valoros.
– Sunt doar nişte scoici, zise fata.
Când rosti cuvântul „scoici” în mintea mea s-a născut o asociere bizară „însemnele eternului”.
– Anđelka, spusesem, încercând să lămuresc apariţia şi prezenţa străinei. Fata mă privi lung. Avea prea mult azur în lucoarea văzului. Prea multă răceală curgea din acele priviri pierdute în valurile văzduhului suspendat în afluxul amintirilor. Părul ei de nuanţa scoicilor marine iradia izul vegetaţiilor subacvatice. Ceva ce amintea alte dimensiuni; ceva de neatins, rătăcit în necunoaştere, în dorinţele scufundate în radele reveriei.
– Anđelka, am repetat.
– Puteţi să-mi spuneţi… Marina.

 

autor Nicolae Cornescian

 

Anunțuri

Comentarii închise la Uitatele iubiri

%d blogeri au apreciat asta: