Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Laus Daedali (Tăcere) de Vasile Pârvan

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 15/06/2011

 

Passa la nave mia, sola tra il pianto

De gli Alcion per l’acqua procellosa ( Carducci)

 

 

Săpătorul în piatră se trase la o parte de chipul cioplit şi-l privi: un tânăr era închipuit în marmoră chemând pe cinevà de departe; braţul lui drept, aproape întins înainte, la înălţimea capului, făceà, cu arcurile încheieturilor deschise în sus, de două ori „semnul chemării: odată prin îndoirea din cot, iar a doua oară prin îndoirea degetului arătător. Pe linia nevăzută a depărtării s-ar fi putut întinde firul, de care, trăgând cu degetul şi braţul, tânărul aduceà la el pe cel chemat. Capul lui ajutà la chemare, atrăgând spre dânsul, cu faţa înălţată, cu ochii aţintiţi, cu încordarea tuturor liniilor, ţelul acela îndepărtat. Iar întregul trup, aplecat în arc pe spate, păreà a atrage la el, pe linia ochilor şi a degetului arătător, necunoscuta povară. Gura tânărului cioplit în piatra era însă aproape ìnchisă. Ea nù chemà. Ea păreà a-şi fi trimes mai dinainte solìa pe aripile vântului şi era acum destinsă ca un arc a cărui săgeată a plecat la ţintă.

 

Săpătorul în piatră zâmbi: «şi totuşi omul cioplit de mine nu trebuià să cheme pe nimeni, ci numai să vorbească cevà departe; semnele pe care le dă trupul omenesc trimiţând o veste a gândului prin văzduh nu mi-au fost de ajuns : le-am îmmulţit cu mişcările pe care le adaogă chemarea unui as-cultător depărtat; ce zadarnică e încercarea noastră de a da ìntocmai ce creşte la început fără formă în sufletul nostru: îndată ce vrem să împărtăşim gândul în forme, acestea ne iau în stăpânirea lor, semnele lor ni se impun cu viaţa lor de străvechi canoane moarte şi gândul nou e strivit ìn tipare vechi, pe cari doar rar de le poate el ìndoi ori frânge după chipul lui dintru început». Şi plecând cu mintea de la me-seria lui aspră şi mută, în care numai gesturi, puţine, ale trupului nostru, trebuie să închipuească simbolic toată agi-tarea lăuntrică a sufletului, săpătorul în piatră cugetă la poeţi şi cântăreţi, de nu sunt èi cumvà mai fericiţi în întruchipările lor pentru oameni. Dar îşi aduse îndată aminte de vorba tristă, pe care i-o spusese un prieten în teatru:

«în clipa când cuvântul a sburat de pe buzele noastre, sufletul nostru se strânge amărît ca de o înşelare».

Pe stanele de marmoră aşchiile despicate de dălţi la lovitura ciocanelor cădeau dând un sunet clar ca argintul. Meşterii lucrau tăcuţi. Când începeà unul să spuie ori să cânte, toţi steteau din lucru. Dar curând înceta şi vorba şi cântecul, ucise de tăcerea pietrelor care se cereau lucrate, şi de munca meşterilor, cari se afundau tot mai tare în căutarea formelor.

artist Natalie Schor

 

Şi Alegènor, săpătorul în piatră, gândì: «De ce oare vor fi făcând oamenii atâta zgomot ìn jurul lor, cu atâtea vorbe şi cântece şi împodobiri colorate ori săpate şi clădiri ridicate pentru pomenire? Căci e aşà de puţin gând viu ìn ceea ce fac, încât nu găseşti în operele lor nici noutate, nici putere, nici fiinţa aievea a celui ce creează. Ţi se pare mai degrabă că ai în faţă nişte copii neastâmpăraţi, cari se îmbată de propria lor larmă, se simt trăind numai prin zgomotul şi mişcarea lor, de animale sănătoase care zburdă. Şi doară cuvântul, spus, ori cântat, ori scris, şi gestul, săpat ori zu-grăvit, ori pus viu în mişcare prin jocuri de teatru, au fost să fie oracolul rar, greu de multul înţeles, pentru taina ce se zbate în sufletul nostru când ne trezim la conştiinţă in mijlocul oceanului vieţii. Ce scump la vorbă e omul vârstei de aramă, pentru care cuvântul e : sau mărturisire, sau jură-mânt, sau rugăciune, sau blestem. Ce plin de viaţă adunată, ce bine legat e cuvântul lui. Şi cum, odată spusă vorba care e o liberare, ca a vulcanului revărsat, omul naturei se ìnchide iară în el, ca templul după sfârşitul liturghiei». Şi mintea lui Alegènor se afundă din nou în lumea meşteşugului său : «lată, viaţa e ca un bloc alb de marmoră strălucitoare : el ne cheamă să-l lucrăm, să-l facem fiinţă vie, şi ni-i drag de el şi-l mângâiem ca pe o femeie. Dar când dăm să lovim cu ciocanul în daltă, pare că toată duşmănia naturei pentru nelăsarea ei in perpetua pace, se ridica împotriva noastră din frumosul bloc neprihănit. Ca sfinxul cu chip de femeie,

care ne atrage cu trupul ei plecat înainte, ispititor ìn oferirea lui întreagă, sì sfinxul grav sì blocul rece ne resping prin îngheţata privire, prin răceala de moarte, cu care ne ţin-tuesc la distanţă. Şi, ca nişte copii sfioşi, lăsăm adesea opera neisprăvită, sfinxul neîntrebat, fugind speriaţi ìnapoi, în pasiva suportare a vieţii… Toată căldura noastră, toată turburarea puternică a sufletului nostru, îngheaţă în contactul cu materia, căreia voim să-i impunem înfăţişarea pasiunii noastre. Cu cât trupul materiei e mai rezistent ca al nostru, ea se opune mai aspru, scrâşneşte mai dur din aşchiile-i rupte, când vrem s’o modelăm după chipul gândului ori neliniştei noastre. De abià biruind-o cu ajutorul focului, to-pind-o şi turnând-o în forme scobite dinainte în pământ moale, o putem înselà să ni se supună. Dar trupul nostru însuş, singurul model după care putem turnà ori ciopli materia, nù se poate topi de flacăra gândului, spre a se mlădià la toate visurile fantastice ale geniului nostru antimaterial. Şi atunci, în biata săracie a câtorva gesturi, a câtorva flexiuni verbale, a câtorva atitudini fizice ale pastei netrebnice din care suntem alcătuiţi, trebuie să găsim semne de arătare şi altora a tainei din noi».

 

Şi Alegènor lăsă să-i cadă mainile a deznădejde: «Omul nu poate spune decât lucrurile potolite, împuţinate, făcute trup, ale vieţii lui lăuntrice. Nici marea bucurie, nici marea durere, nici fericirea, nici moartea, nu se pot spune, în nici un mod simţit, pipăit, altuia». Şi Alegènor îşi aduse aminte de seara în care întrebase întăia data pe Mynnò dacă-l iubeşte şi fecioara cu sufletul melancolic de Destinul pe care şi-l presimţià adumbrind-o cu timpuria moarte, tăcuse. Şi Alegènor ìi spusese atuncea trist: «Mie nù mi-s dragi femeile care tac, căci ele sunt ca avarii cari strâng mereu, fără să dea nimic, ele sunt ca un călător fără umbră, ca o pădure fără ecou». Dar Mynnò, zâmbind, răspunsese: «Mie mi-s dràgi femeile care tac, căci poţi ceti în surâsul lor tot ce-ţi cere inima: ele sunt ca fecioarele prea tinere, care n’au

învăţat încă limba iubirii: iubire li-i toată fiinţa, dar ele nù ştiu limpede, cè-i în sufletul lor».

 

Soarele coborà spre Apus. El bătea pieziş tăind lungi pete negre pe zăpada marmorei ce acoperià toată piaţa di-naintea templelor. Era linişte ca pe câmp. Ciocanele băteau surd în dălţi, iar marmora ruptă răsuna ca argintul. Alegènor gândi: «Eu sunt cel ce sap reliefele funebre cerute de oameni. Eu sunt cel ce sap în marmora tare, ori torn în bronzul alunecos, frumuseţea cărnii pieritoare. Dar din sufletul meu ce pun eu în cele lucrate? Cine poate ceti din ele ceva despre durerile ori speranţele mele? Nu sunt eu ca fecioarele tăcute, ale iubitei mele, Mynnò? Din seninătatea armonioasă a operelor mele nu poate ceti fiecare ce-l în-deamnă inima lui? Pot eu să fac un zeu trist pentru că viaţa mi se pare zadarnică? Ori pot să torn un atlet biruit, pentru că mie mi se pare că nimeni nu-i biruitor ìn lume? Şi Demo-phànes, cel totdeauna vesel în ceata noastră a cioplitorilor de piatră, poate el să facă chipurile lui cioplite altfel decât şi le doreşte lumea? Lui îi sunt toate statuile prea triste şi seara aleargă să-şi petreacă gălăgios cu prietenii. Mie îmi sunt prea goale de înţeles şi seara mă afund în Tragici, ori rătăcesc la Callirrhoé, să văd acolo unde am văzut întîi pe Mynnò, trupuri frumoase de fete, care se poartă, se mişcă, se ìndoaie, se alungă, se joacă — aşteptând cu amforele lor — împrejurul fântânei cu apa bogată. Şi sufletele lor proaspete, ca florile după ploaie, mă îmbălsămează ca o mireazmă, de multa lor speranţă în viaţă. Dar când vreau sa pun în piatra lucrată amintirile de la Callirrhoé, nu mai găsesc în mine nimic îmbracat în forma, ci toate sunt amin-

tire înnegurată şi depărtată. Şi noi, săpătorii în piatră, tot nişte bieţi meşteri suntem, ca făurarii de arme şi ca olarii de la poarta cetăţii. Iar dacă vrem să spunem şi ce-i al nostru, nu ne putem biruì pe noi înşine, ca să nu alegem tot vechile forme şi pentru gândul cel nou. Şi dacă am spus, măcar cum spun poeţii lirici ori cei tragici, şi două-trei gânduri de-ale noastre — că nici ei nu spun mare lucru de la dânşii – nu silim noi oare îndată gândul să samene cu al oamenilor celorlalţi, ca să-l înţeleagă şi ei? Şi dacă se aseamănă cu al lor, întrucât mai e al nostru, şi la ce bun să ne mai chinuim să-l spunem? Iar de nu e ca gândul oamenilor celor mulţi, cine să-l înţeleagă, şi de ce să-l înţeleagă, şi de ce ne-am mai chinuit să-l spunem?»

 

Şi Alegènor văzù un copilandru, cum privià dus, la chipurile săpate în marmoră. Faţa lui era doritoare şi dacă l-ar fi luat atunci cinevà cu binele, întrebându-l cè-şi doreşte aşà de tare, se vedeà limpede că ar fi răspuns: «Să pot şi eu săpà frumos în piatră». Şi Alegènor zâmbì cu bunătate spre copil şi-l cercă: «ai vrea şi tu să sapi aşà?» Şi copilul speriat din visurile lui se încruntă: «Nu». — «De ce nu?» — «Fiindcă niciodată n-o să pot săpà aşà de frumos ca tine». Şi aproape fugind, copilul se depărtă, cu ochii înrouraţi şi obrajii aprinşi.

— «E viaţa noastră vorbă, ori e tăcere?». «lată până şi copilul acesta, care stă încă în anii bucuriei de zgomot, nea-stâmpăr, gălăgie de dragul gălăgiei, îşi are un mare dor şi o mare melancolie, trăite deplin, în tăcerea sacră a visului lui. Şi zgomotul vorbei mele, din afară de el, l-a rănit ca o lovitură data trupului lui». Şi Alegènor se adâncì tot mai mult în gândul despretăcere. Amintirea iubitei lui, Mynnò, cea tăcută, îl învălui întreg ca suavul parfum amar al migdalilor în april. Nici una din vorbele lor nu fusese aşà de bogată în mângâiere ca privirile lor mute când se întâlneau dùpă ziua de lucru, sau când se despărţiau pèntru ziua de lucru.

 

Şi la amintirea aceasta o mare lumină se făcù în sufletul lui Alegènor: «să sape în piatră clipa întâlnirei cu Mynnò, clipa despărţirei de Mynnò». Două zâmbete, două mari înviorări ale feţei ei: amândouă aşà de răscolitor duioase în muţenia lor şi totuşi, fiecare în alt chip: la întâlnire vesel, dar sfios, gata de îmbrăţişare, dar pare-că fără nici o putere, frânt dinainte de marea bucurie, prevestind împăcata ascundere şi odihnă subt puternica umbra proaspătă, răcoroasă, a celui ce o acopere la sânul lui, o apără şi priveşte sigur de sine, sfidător, fericit, asupra lumii; la despărţire, şi zâmbetul şi înviorarea feţei iubitei e blând -melancolică, dar în-drăzneaţă, nu mai ascunde, nu se mai ruşinează: toată iu-birea ei şi-o pune ìn privirea, în faţa, în boiul ei, — ea se arată în toată aprinsa strălucire a focului ei lăuntric, se dă-rueşte întreagă în zâmbetul de bună urare pentru drum, se întipăreşte dureros de luminoasă în sufletul iubitului care pleacă.

 

Faţa lui Alegènor strălucia ca luceafărul dimineţii. Dădu să desemneze repede pe luciul imaculat al unui bloc de marmoră, lucrat pentru arhitravă, divina viziune, — trase câteva linii, — se întunecă, — plecă fruntea şi rămase frânt ca de o veste a morţii. Săpase atâtea stane de piatră închipuind rămasul bun al soţilor la mormântul proaspăt, aşa cum se doreau pomeniţi cetăţenii pe monumentele lor funerare, şi niciodată Alegènor nu fusese chinuit de gândul de a arata acolo pe piatră alta cevà decât o bună, blândă, prietenoasă, potolită despărţire a unui bărbat de o femeie, ori a unei femei de un bărbat, — aşà cum se văd în fiecare zi, în viaţa aceasta, obicinuitele, ştersele, nesimţitoarele despărţiri ale oamenilor. Şi totuşi, cetăţenii erau mulţumiţi de pietrele lui de mormânt şi alergau pe întrecutele la el, să şi le tocmească din vreme.

 

Şi Alegènor gândì: «de veacuri cioplesc săpătorii noştri în piatră vederi de lupte cumplite, ale zeilor şi oamenilor, pe metopele şi în frizele templelor. Tot mai stăpâni s’au făcut pe mişcările trupului nostru, şi clipele care, singure, într’o mişcare mai lungă, dau înţelesul întregei mişcări, le prind cu aşà dibăcie, încât par’că vezi încă tremurând braţul de pornirea din mână a lăncii, de urnirea din loc a carului de luptă. Şi limba aceasta a mişcărilor trupului o vorbim acum noi, toţi săpătorii in piatră, fără greş. Dar feţele oamenilor ciopliţi de noi au rămas tot aşà de nepătrunse de lumina lăuntrică a sufletelor, ca pe vremea când aveam numai urâţii idoli de lemn. Şi aşà eu nu pot acum pune în marmoră faţa visată de mine şi stau înaintea duioasei minuni a gândului meu tot aşà de doritor şi de neputincios cum steteà copilul care-a fugit adineoari speriat de la pietrele mele cioplite. Nu pot săpà ce n’am văzut săpat de nimeni înaintea mea. Lupta de veacuri care trebuie, spre a găsi prin dibuiri, înşelări şi suferinţe de zeci de generaţii înfăţişarea pe piatră a mişcărilor ascunse ale sufletului, la noi încă nici n’a început. Şi toate minunile lui Polygnotos şi Pheidias, în cari ni se pare că vedem palpitând şi sufletul, sunt tot numai mişcări, tot numai gesturi ale trupului. Feţele bărbaţilor şi femeilor lor sunt tot de lemn ca de demult. Numai mai frumoase. Şi tot aşà e şi în poesie. Chiar Tragicii, cari, mai mult ca toţi, caută să arate luptele sufletului, nu pun în opera lor decât mişcările de pe dinafară ale fiinţei omeneşti. Vezi şi pe eroii lor numai în ciocnirea de fapte şi de vorbe tari, cu oamenii şi cu zeii cari le stau împotrivă, îi vezi apărându-se ori lovind, în mişcări regulate, ca ale unor atleţi cari se combat după legi statornice ale întrecerilor, păziţi de arbitri, cari îi vor pedepsì dacă vor călca prescrierile pancratiului. Suferinţele lăuntrice, speranţele ascunse, îndoelile, bucuriile eroilor, toate acele agitaţii ale pătimirii lor celei adevărate, nu sunt spuse de tragici. Eroii tragediei în lupta lor de vorbe au, ca şi figurile noastre cioplite în piatră, feţe de lemn; nici nu râd, nici nu plâng, nici nu sunt mânioşi, nici nu au feţe luminoase de gânduri sublime, ci, strigă, în loc să lovească, în tacturile consfinţite, momentele fatalului duel, în care toate faţele luptei sunt dinainte fixate. De n’ar aveà actorii mască pe faţă, tragediile nici nu s’ar puteà înţelege. Căci tragediile sunt gândite tot ca şi frizele şi metopele şi frontoanele noastre figurate; ele sunt viziuni plastice în armonioasă compoziţie hieratică; ele sunt fresce polygnotice în gesturi vii, continuu altele, dar toate, stilizate după gesturile consacrate ca simboluri săpate ori zugrăvite, ale atitudinilor străvechi, ale etern aceloraşi pasiuni omeneşti.

 

Şi Alegènor cerca să înţeleagă de ce atâtea suflete de mo-delatori ai pietrei ori cuvântului, bogate şi calde în adân-curile lor, n’au spus nimic, ori aproape nimic, despre dân-sele, despre faţa lăuntrică a omului care se luptă cu viaţa, în opera lor aşà de desăvârşit omenească. De pe stânca înaltă, cu multele temple, privirea lui alunecă departe asupra Atenei, asupra grădinilor de măslini, asupra ţărmului alb tăiat de linia mării albastre. Şi un răspuns îi veni îndată din ce vedeà subt dânsul: aceea ce era clădit frumos şi măreţ în cetatea lui Cecrops era al gândului de viaţă în comun; tot ce ar fi fost dragoste pentru viaţa insului singuratec, era închis în biete căsuţe urâte şi scunde. Elenii nu trăesc decât în lume. Când rămân cu ei înşii viaţa le e fără preţ. Tot ce e gând singuratec, chin tainic, pătimire a omului desfăcut de semenii lui, nu poate interesà pe nimeni. Cum nu e în dramă descriere de sine însuşi a sufletului, tot aşà nu poate fi mărturisire pătimaşă în chipul cioplit pe piatră. Ar fi tot aşà de necuviincios să arăţi sufletul gol, precum e să-ţi desgoleşti trupul în public.

Şi totuşi, zâmbi Alegènor, ce străvezìi sunt sufletele oa-menilor, când îi priveşti trecând pe drum. Cum se dezgolesc ei singuri, fără să-şi dea seamă, că în ascunsul iatacului lor, nebănuind că sunt cercetaţi şi descusuţi de fiecare călător întâlnit în cale. În clipa în care le dai semn de viaţă cu cu-vântul tău, ei se acopăr, se drapează numaidecât, în vorba lor, şi-şi pun masca de lemn a feţei lor de lume, masca pe care şi-au stilizat-o, săpând-o adânc în toate cutele chipului lor: de prea plecată, zâmbitoare ori spăşită, umilinţă,— de voioşie uşuratecă, — de linişte dispreţuitoare, — de maie-state binevoitoare, — şi câte alte măsti, mai ştim şi noi să săpăm în piatră după feţele de lemn ale muritorilor. Dar nu întotdeauna masca zâmbitoare poate ascunde deplin ura, gelozia, întristarea, oboseala, dindărătul ei,— ori masca maiestoasă poate împiedecà să se strevadă teama laşă, neliniştea meschină, duşmănia clocotitoare, asupra cărora s’a aşezat.

 

Şi totuşi nu e în puterea noastră de judecare şi stăpânire decât văzutul. Nevăzutul poàte să fie cum ni-l ghicim, dar poate să fie si altfel. Înfăţişarea văzută a lumii, aceea singură e realitatea ce se poate prelucrà de viaţă şi de artă. Şi preferăm să ne înşelăm noi pe noi, lăsându-ne de pildă ispitiţi de masca iubirii, ca să uităm ura, care se strâmbă subt ea, decât să cercetăm aspru, dureros, ce-i sùbt înfăţişarea văzuta a lumii. În gestul şi masca trupului omenesc vom căuta a găsi loc pentru tot ce e luptă interioară, tainică, a sufletului nostru. Nu sunt atâtea gesturi şi atâtea măşti, câte gânduri şi câte patimi se zbat în noi. Va trebui deci să dăm acelaşi gest şi aceiaşi mască la mişcări şi atitudini diferite ale sufletului. Şi întocmai cum cu cele câteva note fundamentale, grupate şi regrupate mereu, ritmate şi accentuate divers, caută muzicantul a spune tot vălmăşagul cel fără forme al patimelor, pornirilor şi dorurilor noastre obscure, aşà noi săpătorii în piatră, încercăm cu cele câteva gesturi şi măşti ale trupului, să dăm vedenii vecinice ale nesfârşitelor mişcări ale sufletului. Şi astfel noi prescurtăm, simplificăm, limpezim, compunem din nou viaţa, după alte legi decât cele ale mişcării ei continuu variabile. Nouă ne trebuesc gesturi şi măşti, cari să cuprindă o întreagă lume a mişcării într’un singur gest şi într’o singură mască, săpate de noi, pentru totdeauna aceleaşi, în marmora nemişcată. Gândul nostru modelator trebuie să transpună în materia inertă liniile fundamentale care constitue perpetua amintire a unei mari dureri, a unei mari bucurii, a unei speranţe. Cum îndoirea coroanei unui singur copac de furtuna care îl frânge, va fi simbolul pentru toată mulţimea mişcărilor, zgomotului, dezolării unei furii a naturii, tot aşà două braţe de femeie, ridicate în toată lungimea lor, cu degetele răsfirate ca spre a tăià mai mult din aerul pe care-l străbat, ca spre a chemà mai mult din cerul pe care-l arată, în violenta lor desfacere de trup vor striga, cât va dura marmora în care le-am modelat, jalea, desperarea, cumplitul chin al fiinţei, la care,  în viaţa de toate zilele, acel gest n’a fost decât o clipă, şi s’a pierdut apoi în altele ori în nimic.

Noi săpătorii în piatră învăţăm pe oameni a vedeà viaţa; noi îi silim să-şi adâncească înţelegerea ei, contemplând în-delungat liniile reprezentative ale furtunilor interioare din sufletul omenesc perpetuu agitat; noi le dăm gândirea monumentală, care alege ce e statornic de ce e trecător în om; noi îi deprindem să caute scurtimea, de piatră, claritatea, de linie pipăită, şi în poezia ca şi în muzica lor, şi tot astfel şi în vorba spusă solemn pentru a da viaţă ori moarte aproapelui lor. Noi învăţăm pe muritori să mediteze asupra vieţii lor, arătându-le că se poate închide ìntr’o vedenie de piatră întreaga bogăţie a vieţii lor agitate, creându-le gesturile simbolice perpetuu expresive, silindu-i să-şi aleagă şi ei din infinita mişcare tainică a lăuntrului lor inform, stăpânita, puternica încordare a unor linii, întruchipate în însăşi oasele şi carnea lor si care dau aproapelui cât mai mult din vedenia lăuntrică a suferinţei ce le-a crispat.

 

Şi seninătatea noastră tăcută, aşà de dureros câştigată în continua renunţare la tot ce nu se poate spune din noi, îi învaţă pe oameni şi stilul însuşi al vieţii. Nu întâmplările neaşteptate, ci faptele cele mai obicinuite ale vieţii alcătuesc temelia cea vecinică a fiinţei noastre; chipul ìn care simţim aceste lucruri monumental simple şi clare (deşteptarea dimineaţa, culcarea seara, prânzul, mersul pe drum, liniştita stare de vorbă) lămureşte viaţa noastră: ea va fi potolită ori sbuciumată, după seninătatea ori turburarea ce vom pune în împlinirea actelor vieţii; şi dacă vom fi senini, gândirea de deasupra acestor lucruri ale vieţii se va puteà coborî ca rândunica, după multa rătăcire pe apele turburate, în sfârşit pe pământ statornic. Şi gândul va prinde, ca sacra pasere, o ramură verde, simbol al creşterei, şi sufletul nostru se va face puternic, roditor şi luminos, întru potolita pace a celor statornice.

 

Şi Alegènor simţì cum la adierea gândului acestuia cald

melancolia lui se topeà şi dorul de modelare neobosită a marmorei imaculate îl prindeà iară. Dar vederea atentă a operei lui tăcute şi totuşi strigătoare, ca mişcările dezordo-nate ale oamenilor în bâlciul zădărniciilor, îl turbură din nou. «Tânărul meu, cioplit în piatră, cu atâta voinţă de chemare în el, încât spune ce n’am vrut eu să spun, ar trebuì nimicit. Dar văd că nu voiu avea puterea să încep din nou. Şi el va rămâne, va trăi altfel decât cum aş fi vrut eu să trăească, va fi încă o înşelare a speranţelor mele de plăsmuire sinceră a gândurilor de vis în marmoră tare. E poate o mare greşală dintru început a crede că gestul poate spune cevà, aşà cum e gândul dăinuitor în noi. Gestul e instinct, însoţit de agitaţie violentă. Gândul potolit nu dă gest, ci atitudine. Dar ceea ce e mai statornic în noi, vrerea şi simţirea noastră, e cevà totdeauna prea adânc, prea dureros, ca să poată fi închis în linii şi forme. Numai raţiunea noastră rece, înţelepciunea cea de toate zilele, care ne orândueşte viaţa văzută, numai cuminţenia aceasta, care înlănţue continuu valurile de doruri din noi, în canoanele moarte ale vorbei, ale cântecului, ale liniei cioplite ori înnegrite, spre a împărtăşi şi celorlalţi oameni ce e în noi, numai judecata se lasă pusă în gesturi. Precum în lumea armoniilor pythagoreice sunt sunete prea înalte ori prea joase pentru auzul nostru, aşà în sufletele chinuite ale oamenilor sunt dorinţe şi gânduri, a căror vibraţie şi al căror ritm nu poate fi prins de simţurile noastre greoae. Dimpotrivă judecata, în gospodareasca ei aşezare a tuturor celor cunoscute şi necunoscute după o logica fixă, şi-a făcut semne înţelese de toţi a ceea ce se poate împărtăşi din noi şi altora. Dar ce e comunicabil e, prin însăşi esenţa lui, comun, obicinuit. Marea iluminare interioară e necomunicabilă. Doar slabe reflexe ale ei se pot prinde în clipe binecuvântate în formele de stil liric. Vorba, sunetul, linia, sunt însă atunci un oracol. Extern el nu da decât ceva simbolic, sàu prea simplu, sàu prea obscur, având nevoie de tălmăcirea caldă, entuziastă, a aproapelui.

 

În timbrul particular al sunetului, în tonalitatea particulară a compoziţiei, în unduiarea particulară a liniilor, în plinătatea de răsunet a simbolului, e conţinută revelarea cea nouă, pe caresufletele mistice ale indivizilor înrudiţi, ori sufletul liric al maselor, o descoperă fără voie şi fără să-şi dea seama cùm, şi o proclama răsunător. Dar înţelepţii cei multi, cari analizează raţional şi lucrează cu formele şi înţelesurile precis consacrate ale cuvintelor, sunetelor, liniilor, se opresc la expresia concretă, înţeleg atât cât spune ea, comun raţional, şi fac proces mulţimilor naive şi solitarilor visători, cari pretind că au simţit ceva necunoscut ori cu înţeles mai adânc».

 

Şi Alegènor gândi că viaţa cea adevărată e tăcere, iar nu exprimare. Şi deosebirea între măreaţa mişcare continuă a spiritului în tacere şi greoaia mişcare a materiei în zgomotul uriaş produs de elementele ei deplasate, i se asemănă lui Alegènor cu imensa călătorie neobosita a undelor Lumii, cari poartă tăcute lumina de stele din cerul cel fără de hotar la noi, alături de biata calatorie aşà de înceată, gălăgioasă şi curând sfârşita, a valurilor de sunet ori a undelor apei de pe pământ. Şi în sufletul săpătorului în piatră, care poate tocmai de aceea era aşà de plin de doruri şi vise, pentru că asupra lui apăsa fatalitatea tăcerei artei sale, şi care poate de aceea simţià aşà de trist adâncimea vecinicei neputinţe de a spune a gesturilor trupului omenesc, pentru că trăià aşà de puternic tăcerea, în care se făureşte durerosul strigăt plastic, cel aşà de sugrumat de materie, — se întruchipă recunoscător gândul de închinare Tăcerei:

 

«Eram obosit şi trist. Şi din tăcerea întinselor câmpuri mi-am tras liniştea gândului senin şi stăpânitor. Eram des-nădăjduit de a mai găsi forma. Şi din tăcerea celor ce mă aşteptau a crescut în mine puterea liniei modelatoare de gânduri, turnate ca arama în tiparele statuei. Tăcerea e centrul lumii. Spre tăcere se adună toate, ca apa spre prăpastia neagră. Se îndeasă toţi împrejurul liniştei, spre a-i găsi înţelesul şi toţi se liniştesc împrejurul ei si asupra tuturora se aşterne stăpânitoare tăcerea. Tăcerea e Zeul Necunoscut. Puterea ei se vede în durerea şi în bucuria muritorilor stăpâniţi de dânsa: căci tăcerea e mormântul în care închidem toată plângerea sufletului nostru doritor: şi pe feţele noastre Tăcerea sapă divina expresie, adâncă şi bogată, a Zeului celui Necunoscut. Cine va puteà vreodată spune suferinţa de a nu fi primit să lucrezi pentru câştigarea pâinii tale de o zi? Cine va puteà găsi vorba pentru suferinţa de a vedeà pe aproa-pele tău trecând nepăsător pe lângă nenorocirea ta? Cine va puteà însemnà în forme văzute suferinţa de a cere ajutor şi de a fi alungat, de a cere mângâiere şi de a fi mustrat, de a cere adăpost şi de a fi trimes tot mereu mai departe, spre casa àltuia, tot mereu àltuia, pana la casa cea largă a Zeului celui prea Puternic, subt coperişul de frunze şi pământ umed al căruia abià de vom găsi în sfârşit adăpost? Tăcerea e viaţa cea perpetuu chinuită de oameni. Toate gândurile, toate spe-ranţele, toate durerile aproapelui nostru stau atârnate asupra abisului morţii în care se va prăbuşi viaţa lui, fără a fi avut răsunet niciodată în alt suflet de om. Tăcerea e moartea vieţii şi viaţa morţii. Tăcerea e Zeul Necunoscut. Numele lui nimeni încă nu l-a spus. Căci cei cari o clipă ar fi avut gândul să-i dea un nume, s’au oprit înspăimântaţi de sărăcia cuvântului cu care ar fi trebuit să însemne nesfârşitul puterilor lui. — Priviţi-l pe cel atins de Zeul Necunoscut. El e învăluit ca de blestem. Bărbaţii se feresc de el, femeile îl privesc a mirare, copiii deschid ochi mari speriaţi spre dânsul. Marea încercare a vieţii a sfărâmat în el idolul nimicniciilor zilnice; frângerea speranţei supreme, întru care era clădită toată larma veselă a trăirii sale, l-a împietrit în linişte. Şi, totuşi, ce mari sunt puterile tale, o Zeu Necunoscut. Cel ce nu mai aşteaptă de la nimeni nimic, e, în aceeaşi vreme, căutat de toţi. Fiecare vrea să aibă la el, cât mai des pe acest călător, simbol al poruncii de a gusta lacom fericirea clipei, care aşà de neaşteptat zboară. Văzând pe prietenul acesta, care nu-şi mai doreşte nimic, nu-şi mai cere nimic, că vine, totdeauna senin şi potolit, aducând chiar cevà mai larg, mai pur, mai înalt în viaţa ta, prin presenţa simbolică a perpetuei morţi în viaţă, simţi că mâncarea ta e mai hrănitoare, că somnul tău e mai reparator, ca femeia ta e mai ispititoare, tocmai atunci când aproape pierduseşi gustul tuturor acestor fructe pământeşti ale ostenelilor tale în viaţă. Şi-ţi aduci aminte cu recunoştinţă, că zilele vieţii tale trebuiesc bine umplute, căci ele nu sunt fără număr. Şi le umpli atunci cu vârf de zgomotul bucuros al vieţii tale. Şi prietenul atins de Zeul

 

Necunoscut trece zâmbind mai departe şi sufletul lui tăcut se umple de puterea gândului celui nèlegat de carne şi somn, şi inima lui e fierbinte de focul patimei pentru iubirea cea care e dincolo şi mai presus de posedare şi ochii lui îşi adâncesc infinit privirile, mâinile lui fac gestul mângâierei frumuseţii vecinice, faţa lui e ca cerul de clară, în lumină ca şi în întunerecul ei. Şi el, ştiind, nu mai puţin, că zilele vieţii noastre nu sunt fără număr, că fiecare zi pierdută în zădărnicia mizeriei trupeşti poate fi ultima, se întreabă ce are de spus vrednic de a fi ascultat de cei mulţi şi slabi în zilele cele puţine ale vieţii noastre. Şi tăcerea creşte în el ca natura stapânită, umplută de suflet, adusă din nou la ritmul Lumilor: cum arborii nu înfloresc decât odată, ori de două ori, pe an, pregătind atâta vreme în ascuns acest cântec, acest zâmbet, acest imn al νisului de răsărire, aşà sufletul omului atins de Zeul Necunoscut pregăteşte îndelung Cuvântul— τον λόγον. Şi la ceilalţi, vorba e ploaie de toamnă, e năvală de lăcuste, e vânt de stepă, e putere mecanică oarbă, conglomerat de ecouri ale zgomotelor vieţii. Şi la omul atins de Zeul Necunoscut, vorba e confesiune, e mângâiere, e revelare, e strigăt tragic, e graţioasă alintare a copiilor-oameni, e gest cu multe înţelesuri al tainei care se zbate în fiinţa noastră muritoare. Şi la cèilalţi, vorba e o armă: ei se apără cu ea, ascunzându-se îndărătul ei, ca după un scut, sau înţepând cu ea, drept lance; atacă cu ea, deschis ori perfid, făcând pe duşmanul asemănător lor să se descopere cu vorba lui neînţeleaptă. Şi — de frică — vorba e rară şi scumpă, la cei necăjiţi dintre ei, de ameninţarea fiarei umane şi de asprimea vieţii,— e, dimpotrivă—din uşurătate — bogată şi ieftină la cei apăraţi dintre ei prin cetăţile minci-noase ale societăţii tiranic organizate. Şi la omul atins de Zeul Necunoscut speranţa e tăcere, voinţa e tăcere, durerea e tăcere, iubirea e tăcere, moartea e tăcere. Şi viaţa însăşi, în întregul ei, e tot o luptă pentru tăcere — după zadarnicele rătăciri ale copilăriei şi tinereţei pentru a puteà vorbì. E, odată cu revelarea adâncimei celor ascunse în noi, lupta pentru a cucerì tăcerea: pentru suprema armonie a sunetelor care nu rănesc, a colorilor care nu strigă, a gândurilor care nu turbură, a iubirei care nu cheamă, ci merge. Şi tot avântul liric e o iniţiere întru tăcere. E pregătirea caldă a sufletului pentru trăirea concentrată a viziunii revelate de pasiune. E cântecul nupţial al îmbrăţişării tăcute, e cântecul funebru al morţii tăcute, e cântecul de jubilare al transfigurării crea-toare ce se apropie şi care se va săvârşi în tăcere».

 

Şi Alegènor privi departe pământul cenuşiu, şi gândul lui se unì cu frunzele prăfuite care zăceau în bătătura arsă. Imensa tăcere elenică, în a nu vreà să dea sufletul, ci numai trupul, tocmai atunci când sufletul crea mai măreţ, păreà a se fi întrupat divin în chipul săpătorului în piatră, cu ochii lui pierduţi în zare şi buzele adunate a zâmbet de gând.

Soarele coborà repede spre sacrii munţi de la Delphi. În lumina fumurie de seară liniile chipurilor cioplite pe marmoră se ştergeau şi fantomele albe păreau că încep a se mişcà. Săpătorii în piatră se găteau să plece în cetatea de jos, unde luminile lămpilor prindeau a răsări ca stelele sus. Alegènor se ridică şi el, şi, după vechiul, scumpul, obiceiu ce-şi fă-cuse, de «a povesti seara iubitei lui ce lucrase, măsură din ochi opera nouă a zilei lui: era puţină şi-l nemulţumià. Dar aşà se şi cuvenià acum să fie, când Mynnò odihnià afară la Kerameikòs subt stela alba cu chipul ei de torcătoare întru vecinicia timpului. Coborì şi el, ìncet, ca spre a se abate la Callirrhoé, dar gândurile lui grele îl închideau acum prea mult în sine, pentru a-i mai fi drag de lume. Îi veni în minte că tot trebuià în curând să meargă pentru a alege marmoră nouă pe Pentelicòn: decât în drum gălăgios cu alţii, mai bine

singur, în noaptea aceasta.

 

Curând fu afară din oraş şi începù a urca printre grădinile de măslini de la răsăritul Lycabettului. Luarea unei hotărâri care aveà să-l ţie toată noaptea şi ziua următoare departe de cunoscuţi, îi dăduse o linişte aproape bucuroasă şi gândul lui pornì iar să ţese planuri senine: «cùm ar puteà el da formă în marmoră întristării şi fericirei, îndrăznelii, biruinţei, vieţii cuceritoare, morţii împăcate»; «noi vedèm lumea, şi ce vedem, e plastic, şi numai vederea plàstică a lucrurilor e eternă, pentru că e întipărită pe totdeauna clară şi neşovăitoare în sufletul muritorilor. Dar ce e, plastic, rugăciunea, ce e bucuria, ce e odihna? Căci în lupta ce o dăm pentru a fixà cele continuu dispărute, pentru a crea înfăţişarea văzută a celor nevăzute, noi săpătorii în piatră punem doară mereu cele apărute cu forme mai mult în visurile, decât în trezvia noastră. Vedeniile noastre hrănite cu sângele vieţii, dar nicăiri întâlnite în această viaţă cum e, încantă pe oameni, pentru că ar fi ìntocmai ca viaţa. Şi totuşi, ca omul care din pământ se naşte şi în pământ se întoarce murind, fiind însă, cât a trăit, altăceva decât simplul pământ, aşà şi arta se naşte din viaţă şi se ìntoarce în ea când moare, fiind însă, atât cât înfloreşte, mai presus de dânsa. Arta e ca zborul vulturului, viaţa e ca zborul liliacului. Şi liliacul şi vulturul zboară. Şi liliacul zboară chiar mai sprinten ca vulturul. Vulturul greoiu nu se poate întrece cu liliacul în regiunile acestuia. Deabià în spaţiu, durată şi înălţime, vulturul îşi găseşte plina întindere a aripelor şi zborului său. Liliacul nu poate zburà sus, vulturul nu, jos. De zborul liliacului li-i silă oamenilor, de-al vulturului li-e dor. Şi fiecare viaţă omenească în parte e ca zborul unui liliac, care ar dori sa zboare ca vulturul; fiecare viaţă omenească e o mare iubire în zadar.

 

Căci noi iubim frumosul fiind noi înşine urîţi. Cum am puteà vreodată nădăjdui că ceea ce e numai mila a cerului pentru pământ să devie iubire, de răspuns la iubirea noastră? Şi cum ar puteà vreodată făptura noastră de lut să se ridice spre ceruri, când în loc de aripi ale gândului ea îşi leagă de umeri plumburile grele şi moarte ale formelor străvechi şi în faţă îşi pune capul de Gorgo al fricei de libertate? Întocmai ca noi, săpătorii în piatră, se zbat zadarnic, în regiunile inferioare ale aerului, şi poeţii de drame: au vrut creatorii să dea în forme simţite, de poesie şi cântec, lupta vieţii, — să arate cum eroii oameni sub perpetua ameninţare a morţii cearcă totuşi a-şi făuri, chiar împotriva zeilor, soarta lor proprie pe pământ: de biruitoare putere, de cuceritoare iubire, de răzbunătoare ură, de râvnită glorie, de apărare a morţilor, de judecată cu zeii nedrepţi. Dar ca o stânca apăsând asupra bietului vlăstar ce vrea sa crească spre soare, aşà străvechi forme mitice, superstiţii barbare, locuri comune ale vieţii de laşitate a oamenilor, au strivit opera nouă înainte de a se fi făcut puternică. Ne mai putând fi tragedie, pentru că oamenii nu mai vroiau să recunoască Destinul orb, drama n’a putut să devie artă, ci a rămas viaţă, pentru că oamenii nu aveau îndrăzneala de a se ridica în cuget liber, în meditare singuratecă şi tăcută pe deasupra vieţii şi a zeilor. Poeţii de drame au luat, ca şi noi săpătorii în piatră, viaţa în formele ei văzute şi mai înainte cântate, nù viaţa în cuprinsul ei nevăzut şi încă nèturnat în forme. Dar formele cele vechi, ale tragediei noastre, erau numai cântecul de întristare al morţii, pe când formele cele nouă, ale dramei care trebuià să crească, trebuiau să fie imaginea vieţii trăite, Iar drama vieţii, ea însăşi, din ce se naşte? Nu oare, din ce se naşte şi tăcerea? Dar tăcerea e destinul pe care-l purtăm în noi înşine. Când rămânem singuri devenim gravi. Sau, mai de grabă, ηί-i teamă să rămânem singuri, pentru că ne temem de demonul interior, perpetuu iscoditor, de pasiunile interioare, cele fără nume, de golul interior, de destinul interior. Drama vieţii e alcătuită din această teamă de propriul destin, ce-l purtăm în noi înşine; în luptă, în iubire, în glorie, în părăsirea vieţii, ne regăsim mereu faţă în faţă cu Destinul acesta, care ne întreabă cu zâmbetul lui îngheţat: «Ce vei face acum, muritorule, care să fie altăceva decât mine însumi, Fatalitatea ta?» — Numai prietenia desăvârşită cu ideea morţii, recea nepăsare faţă de ispitele vieţii, pot da desăvârşita linişte, calma stăpânire de sine în faţa destinului interior. Atunci, te poti sfătui cu el, cum te sfătueşti cu un bun prieten, asupra tuturor celor ale vieţii şi ale morţii, pentrucă tu însuţi eşti dincolo şi mai presus de viaţă şi de moarte».

 

Şi din nou Alegènor avù limpede în mintea sa ideea zădăr-niciei oricărei împărtăşiri în forme văzute a tainei interioare, a Destinului-vieţii-noastre. «De l-am puteà revelà, oamenii nu l-ar înţelege, ori s’ar sperià de el; iar de nu-l putem revelà, pentru că aşà e legea neschimbată a existenţei noastre omeneşti, de ce ne mai străduim zadarnic cu ce nù se poate spune? Să copièm ce vedèm, să împodobim marmora şi bronzul cu chipuri graţioase şi amabile, cum împodobesc olarii de la Kerameikòs vasele lor de lut, şi, încolo, să pe-trecem cu vin şi femei şi cântece, ca Demophànes săpătorul în piatră, cel totdeauna vesel. Poate aceasta e singura înţe-lepciune a vieţii. Iar toate celelalte gânduri nu sunt decât umbre triste ale unor nopţi chinuite».

Dar ca luna, care tocmai se ridica de după Hymett, inun-dând toate cu lumina ei blândă, aşà o veche poveste, auzită de demult de la meşterul Euphrànor, inundă cu lumina ei caldă sufletul ìndoit al lui Alegènor. «Nù pentru oameni, pentru nói, pentru viaţa noàstră, de creare a celor visàte, trebuie să găsim formele cele nouă ale gândurilor noastre tainice».Ca încărcat cu o scumpă povară Alegènor se lăsa încet pe iarbă şi depănă din nou fermecat firul anticei minuni :

«Pe àripa de Miazăzi a palatului regelui Minos lucrează de zor Dàidalos la ìncheiatul clădirei. Zilele vieţii meşterului au fost numărate de rege. Şi aspri lănceri trufaşi păzesc jos,

ca ele să nu fie mai multe decât zilele creşterei palatului falnic. Când cea de pe urmă bătae a ciocanului va fi răsunat în văzduh ca încheiere a operei, inima măreţului meşter va fi strânsă de pumnul tiranului, să înceteze şi ea de a bate. Şi se va coborì Dàidalos la bună, dulce odihnă: dar nù pe pă-mânt, ci sùbt el, la umbre. Căci ìn sufletul regelui s’a îm-pietrit pentru totdeauna gândul: un alt palat, àltui rege, să facă alt meşter. Ci Dàidalos, unicul, după unica, neasemănata lui faptă, să moară! În strălucire divina cântă întreaga clădire bucuria vieţii. Şi roşul striga, portocaliul jubilează, galbenul se miră, verdele mângâe, albastrul visează, violetul moare — pe lungile, vastele săli, pe înaltele, lucitoarele zi-duri. Şi coloane şi scări şi podoabe de piatră si chipuri de oameni pe ziduri uimesc pe curtenii, apleacă spre închinare streinii hălăduind în palatul lui Minos. Şi regele-i mândru ca de propria-i faptă şi se bucură inima lui de tot ce cunoaşte din mirarea tăcută ori din darnica vorbă a oaspeţilor. Ci în fundul palatului, în strălucire cu totul şi cu totul de aur, în întunecată adâncime, e altarul Zânei celei crude cu Şarpele. Acolo, a lucrat totdeauna singur, nezărit şi necercetat de nimeni, în sacra oroare a muritorilor blestemaţi de meşter de ar păşi fără voia-i în templu, ani fără şir Creatorul. Se cutremură de mânie regele, la gândul că chiar el, cel nici de Zei înfruntatul, n’à fost scos din blestem de meşter, şi nù ştie icoana făcută zânei. Ci chipul de femeie al zeiţei celei ce dă viaţa şi moartea, celei ce aduce furtunile pe mari, şi mântueşte pe corăbieri din pierzare, celei ce înverzeşte câmpul şi dă îmmulţirea turmelor, celei ce coboară ploaia din cer şi usucă cu secetă ţarinele, celei ce binecuvintează iubirea şi e mai presus de zei şi de oameni, chipul Zeiţei, asà cum îl ştiu de demult şi regele şi curtea, cu grele, strânse veşminte, cu podoabe barbare pe cap, cu şarpele încolăcit pe trupu-i, nù-i în templul cel tainic, pe soclul de pietre rare. Căci lui Dàidalos zâna i s’a arătat într’o dimineaţă la Mare, când paşii rătăcitori,de gândurile nopţii,îl duseseră fără voia-i acolo, în chip de femeie răsărind biruitoare din valuri, şi urcând pe o razà spre soare. Cu trupu-i de fildeş, cu păru-i de aur, zâna era stanca, de tare, şi floare, de fragedă, şi ochii ei erau vis uitător al lumii, şi totuşi foc dogoritor de iubire, şi mâinile ei erau leneşe şi totuşi lacome de a sfărâma cu strângerea lor, şi sânul ei era arcuit ca valul ridicat de îmbrăţişarea vântului şi boiul ei era înfiorat ca lira atinsă de degetele aedului, şi luminile ochilor ei sclipeau ca luceafărul răsărit după ploae, şi părul ei se învolburà ca flacările care se zbat ìn coamele aprinse de cedri, şi ea păreà a plutì ìn văzduh şi totuşi a zgudul pământul, -aşà strigătul de arama al frumuseţii izvorà năvalnic din chipu-i-ca glasul de tunet al trâmbiţei vestind biruirea duşmanului.

 

Şi Dàidalos închisese deapururi în fundul privirilor sale vedenia neasemănată a zânei: Afrodite, născută din Mare. Dar grozava profanare a templului, cu chipul unei alte zeiţe înfiorarea de zi şi de noapte a meşterului, care ucideà în fiecare clipă din nou pe zâna cea veche cu şarpele, făurind din fildeş şi aur pe zâna cea nouă, învăluită în singura podoabă a luminei trupului ei de femeie, creşteà tot mai largă genunea între Făuritor şi Lume. Şi viaţa întreagă a lui Dàidalos nu mai era decât visul întruchipării zânei, şi toată înspăimântarea morţii i se păreà o gluma ciudată a oamenilor.

«Şi ìntr’o zi în templul întunecat şi tainic zeiţa cu trupul de fildeş şi părul de aur fu întreagă pe soclu-i de pietre rare. Şi meşterul Dàidalos se bucură şi plânse.

«Pe aripa de Miazăzi a palatului lucrează de zor Dàidalos la încheierea clădirei. Şi asprii lănceri îl aşteaptă să se coboare la moarte. Jelesc ucenicii pe meşter; şi să-i spună adevărul, nù cutează. Dar din visele-i scumpe, deschizând iar ochii la lume, Dàidalos vede pe oameni. EI înţelege Destinu-i şi ruga-i se înalţă spre zâna:

««Întinde, Stăpână, pe cerul spălat de furtuni, divinul tău pod arcuit peste mari spre zare; cu aripi făcute de mâna-mi cumpăni-mi-voiu călătorirea în ceruri şi ‘n braţele mele purta-

voiu icoana vedeniei tale. Şi coborând în ţara cu cedri şi purpură dela Soare-Răsare, clădi-voiu, o, Zâna, un templu imaginei tale de fildeş şi aur>.

«Şi iată, pe cerul albastru se aduna din zare nouri. Şi în-tunerecul negru acopere palatul şi lumea, ca noaptea. Şi Dàidalos înţelege semnul şi coboară în templul tainic şi, cu grabă de moarte, făureşte aripi pentru plutirea prin ceruri. ‘Şi le prinde de umeri ca Eros, învălue zeiţa în purpură şi cu sacra povară el vrea ìnapoi pe-‘naltele turnuri.

«Tu Stăpâna vieţii şi-a morţii, cea mai presus de zei şi de oameni, Afrodită, născută din Mare, întinde pe ceruri podul. Şi vântul întinde aripele şi Dàidalos pluteşte pe raze. Şi privesc lăncerii minunea şi aleargă poporul şi Minos — re-gele crud şi hrăpăret — şi se pleacă becisnici în faţa puterii fără de nume.

«Dar în cerul cel nalt, o Dàidalos, plutind chinuit peste ape, trupul tău frânge-se astăzi de povara cea mai tare ca mâna-ţi. Şi-ţi slăbesc tot mai grabnic puterile şi cobori tot mai jos către valuri,o meşter muritor şi jalnic al visului dumnezeesc la oameni.

<<Şi-ţi cade din braţe icoana vedeniei tale la Mare, şi ţi se întuneca mintea de zădarnica-ţi jertfă a vieţii… Şi, uşor de povară, la ceruri, vântul de aripi te saltă şi ca fulgul zăpezii, singur, spre ţara cu cedri te mână. Dar în urmă-ţi icoana răsare din nou pe valuri ca vie, şi purtată de ape alunecă pe drumul cel fără urme …

 

«Mântuit de zei de la moarte Dàidalos intra din nou în vâltoarea muncii de meşter. De la rege la rege, de la oameni la oameni, merge neobosit demiurgul să ridice palate si temple şi chipuri cioplite. Dar pretutindeni găseşte zvonul, că în marea cea larga pe valuri pluteşte-o imagine divină, frumoasă şi vie cum nici Dàidalos, nici nimeni în veci n’o să facă. Şi corăbierii poposind în porturi, povestesc minunaţi arătarea şi poporul ascultă cu teamă, cugetând de n’o fi vreun semn de manie ori ceartă a Zeilor.

 

 

«Şi în sufletul bătrânului meşter creşte tot mai năvalnic porunca, să porneasca din nou pe ape, să caute neasemă-nata minune S-o duca în ţara cu cedri, să-i clădească tem-plu la ţărmuri, să ‘mplinească făgăduinţa data la ceasul cel greu, de pierzare …

«Se umflă pânza de purpură, aleargă corabia nebună; înăl-ţat pe puntea comenzii, cercetează Dàidalos zarea. Şi pe crestele albe ale valurilor frânte, departe, meşterul crede za-darnic că vede mereu arătarea. Şi vântul geme’n odgoane şi valurile bat aprig în scânduri şi visuri plâng în sufletul făcătorului de minuni trecute: se răstoarnă şăgalnic undele şi prind a-i cânta în dreapta: Dàidalos, tu cauti iubirea, cea care-ţi da vedenii odată; se răstoarnă şăgalnic undele şi prind a-i cânta în stânga : Dàidalos, ai iubit pe fata regelui Minos din Creta …

«Povestesc marinarii prin porturi, că pe marea cea larga se vede alergând, chiar când vântul a stat peste tot ca de moarte, corabia cu pânze de purpură, c’un bătrân înălţat cu privirile’n zare, — iar departe’nainte pluteşte, părând a-l târî după dânsa, minunea Zeiţei cu trupul de fildeş, cu părul de aur . . .».

 

 

Din livezile de măslini de la poalele Penteliconului pleacă în răcoarea dimineţii proaspete, ca nişte săgeţi spre cer, cântecele privighetorilor. E încă somnoroasă toată firea, e încă întunerec.

Alegènor urcă uşor şi grabnic să prindă de pe culme ră-săritul Soarelui din marea Euboeică.

Sus au început să se audă ciocanele tăietorilor de piatră. Jos se trezesc chemările oamenilor pornind la muncă. Ziua se deschide ca o floare de lumina cât bolta cerului de în-voaltă, asupra pământului pierdut în haosul întunecimilor. Şi fiecare iarbă şi piatră şi vietate se desface limpede în for-mele ei, ca atunci creată întăi din nimic de Părintele Zeilor. A început o zi nouă. Ea e tot aşa de uriaşă ca aceea de ieri, ci, tot aşà de plină ori goală de viaţă, precum e sufletul celui ce o primeşte. Şi fapta fiecărei zile e, după măsura ei în noi: se vor prăbuşi imperii, se vor întruchipà gânduri vecinice, ori se vor mişcà numai, în ţărână, furnicile de la un muşuroiu la altul, între un singur răsărit şi un singur apus de soare, după cum imensitatea firii deschise de cer asupra pământului se va oglindì în gèniu, ori în netrèbnic rob al cărnii. Ca lumina zilei, care, inundând lumea, o face văzută şi leagă între ele părţile toropite în întunerec şi izolare, aşà geniul creator illumineaza viaţa şi o face simţită, legând ìntre ele clipele răzleţe ale ei. Ca şi lumina zilei, geniul e claritate şi armonie, care planează asupra a ce existà dinainte, pătrunzându-l până în adâncuri, nù meşteşugită strâmbare a vieţii, ca să fie altfel de cum este ea îndeobşte. Şi în tăcută contemplare geniul modelează tot mai adevărat şi deplin chipul ce se vede al lumii.

Alegènor trecù pe lângă imensele blocuri rupte din coasta de marmoră a muntelui. Unele erau uşurate de o parte din masa lor greoae, fiind cioplite după liniile mari ale viitoarei lor forme. Ele erau mai asemănătoare visului decât statuile sfârşite. Ele erau încă pline de taină şi de tăcere: ca zorii, ca amurgul. Şi cât lumina zilei era încă slabă, ele păreau ade-varatele opere ale geniului, pe când celelalte, gata, păreau a striga tare, ca oamenii de rând, ce sunt şi ce vor. Dar când lumina căzù cu toată puterea pe ele, Alegènor văzù că tot nişte monştri de materie informă erau şi ele, ca şi stanele răsturnate de curând din munte, în vreme ce statuile lucrate în toată mulţimea amănuntelor vieţii puteàu îndura necruţătoarea desvăluire prin lumina zilei a ceea ce ar fi mai rămas neînviat în trupul lor de piatră. Şi el înţelese, că tainele sufletului nostru nu-si pot găsi forma deplină, adesea numai pentru că nu le trăim deplin, ci doar ca pe nişte umbre de forme, — ca blocurile potrivite numai din ciocan şi având o înfăţişare vie doar în întunecimea zorilor, în întunecimea amurgului.

 

Zarea se înroşia tot mai tare pe linia munţilor Euboeii. Alegènor grăbì spre culme. Sufletul său se deschideà şi se lumina tot mai tare de lumina ce se coborà din ceruri. Când în albastrul proaspăt şi umed al dimineţii înflăcărata faţă a lui Helios apăru aprinzând lumea, Alegènor desfacù larg braţele, îşi lărgì, blând raze, pieptul, scutură înfiorat capul, aplecandu-l pe spate ca sărutat de Zeu, şi în inima lui ră-sună imnul de adorare Luminei de Zi:

«Se ridica apele supte de soare, se scalda în lumină, se joacă în vânturi şi raze, se încheagă, şi cad. Se ridica frun-zele, se arată bucuroase luminei, se umplu de focul verii, se usucă, şi cad. Se ridica florile, se deschid ca potir de lumina, se întrec cu lucirea silei, se frâng de văpaia luminei, şi cad. Se ridica oamenii, se pornesc după visul luminei, iubesc, biruesc, şi cad. Caci lumina e vecinică, noi sùntem cei ce murim. Noi suntem vorba, lumina e înţelesul ei. Noi suntem viaţa, lumina e pricina ei. Noi suntem părţile, lumina e întregul lor. Lumina e cântecul, noi suntem răsunetul lui. Lumina e lupta, noi suntem zgomotul ei. Lumina e holda, noi suntem miriştea ei. Lumina de zi, cerească, pătrunde în întunerecul nostru. Lumina de zi, născătoare, dă rodire vrerilor noastre. În umbra vieţii netrebnice pătrund armoniile tale, viaţa ne pare vecinică din luminarea prin tine. Răsfrângem ca roua raza, şi lucim ca un soare în ierburi, ucişi ca şi roua de focul ce-a luminat în noi o clipă … Căci tu, Lumina de Zi, eşti dea pururea, noi sùntem cei ce murim».

La picioarele rugătorului, răsună ciocanele lovind ìn mar-mora muntelui. Tactul lor e însuşi tactul tacerii. Marea schimbare la faţă a lumii, dintru noapte întru zi, s’a ìmplinit in larga domnie a tăcerii tăriilor.

 

Dinspre Munţi şi Mare se rostogolesc acum în adâncuri uriaşi balauri de neguri pe văi. Departe dispar înghiţite oraşe şi târguri. Ca pământul pe cel îngropat, ca valurile peste corabia răsturnată de vânturi în Mare, aşà se lasă tot mai groasă ceaţa asupra Atenei. Tăietorii de marmoră privesc de pe Pentelicòn întunecarea cetăţii în neguri. Doar vârful de aur al suliţei Parthènei Pròmachos mai luceşte o clipă in soare, dèasupra umbrelor. Apoi, se scufundă şi el, ca vârful unui catarg în abis. Şi ciocanele tăietorilor încetează de a bate. Se simt singuri şi munca lor zadarnică. Tăcerea aşteptării luminei, aşteptării vieţii, se aşterne şi în largile bolte ale carierelor.

Vasile Pârvan

Sursă:  http://cimec.ro/Resurse/vasile-parvan.htm

 

 

Anunțuri

Un răspuns

Subscribe to comments with RSS.

  1. maria sava said, on 17/06/2011 at 12:19

    Mă bucură introducerea acestei noi rubrici în revista noastră în care se încearcă readucerea în memorie a unor texte valoroase din patrimoniul naţional.
    Laus Daedali face parte dintr-un ciclu de şase „memoriale”, meditaţii estetice scrise de Vasile Pârvan: I. Laus vitae; II. Dios violaris. In memoriam Constantin Erbiceanu; III. In memoriam. La mormântul lui Dimitrie Onciul; IV. Rosalia. Au căzut pentru libertate. Un cântec de jale şi un cântec de biruinţă. Memorial în onoarea camarazilor căzuţi în războiul pentru unitatea naţională cetit în ziua de 20 Noiembrie , la redeschiderea cursurilor de istorie antică; V. Parentalia. Închinare împăratului Traian la XVIII veacutri de la moarte; VI. Laus Daedali-Tăcere,- Memorial citit la 20 aprilie 1921

    „Omul nu poate spune decât lucrurile potolite, împuţinate, făcute trup, ale vieţii lăuntrice. Nici marea bucurie, nici marea durere, nici fericirea, nici moartea, nu se pot spune în nici un mod simţit, pipăit, altuia”Aceasta e marea tragedie trăită de săpătorul în piatră Alegenor tragedie trăită de toţi marii creatori care au simţit limitele în drumul lor către cunoaştere.
    Laus Daedali este un poem de o frumuseţe stranie. Citiţi-l şi veţi vedea.


Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: