Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Paralel

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 13/06/2011

Trec zilele.

Trec zilele!

Trec zilele.

Şi nu este multă vreme de când am înţeles definitiv că trăiesc într-o altă lume. Mă depărtez viguros de lumea contemporanilor mei, şi-mi place. Începe să-mi placă!!!

Mircea-Horia Simionescu

Este adevărat că presimţiri am avut, este la fel de adevărat că prieteni, sau neprieteni, m-au avertizat. Doară că un lucru trebuie să se înalţe din tine şi să se împlinească, dacă vrei să devii conştient de realitatea lui. Am ajuns să ştiu că trăiesc într-o altă lume imediat după s-a stins Mircea-Horia Simionescu. Era spiritul pe care l-am admirat şi l-am iubit nespus. Îi purtam un respect profund, il invidiam pentru forţa libertăţii sale. Nu cred să se fi născut pe pământ un spirit mai liber şi mai curajos. Da, da, Mircea-Horia Simionescu era un bărbat esenţialmete curajos, numai că toate faptele sale eroice erau discrete, erau mistice. Îl citeam şi uneori mă gândeam la Rabelais, dar doctorului nu i s-au deschis niciodată cerurile, n-a văzut niciodată cum se naşte lumina din propriul ei sine. Mă gândeam la François Villon, doar că poetului îi plac cu precădere cărările dintre stâncării, dintre tainiţi, de acolo de unde stelele se văd în şiruri care te duc spre nicăieri. Lui Hieronymus Bosch îi place cum gâdilă spaimele, îi plac farsele cu seu, cu grăsimi. Îi place să râgâie printre hohote zgomotoase de râs şi palmele să bată genunchii lăsând pete de untură. Somptuosul Bulgakov îşi guvernează lumea blajin, o stropeşte cu un pic de vodcă, priveşte atent cum încet se usucă alcoolul şi umezeala dispare. Poţi presupune orice în aburii ce se pierd în atmosfera fierbinte. Poţi presupune că eşti chiar Nimicul, sau că eşti în Niciundele sugerat de Daniil Harms. Nu, nu poţi să urci în cerurile lui Mircea-Horia Simionescu, în fiinţa palpintândă a misticii gata să fete. Singur Andrei Arsenievici Tarkovski a privit în sânul materiei pe care Mircea-Horia Simionescu o frământa, o turna în forme şi-o da la cuptor doar pentru că-i plăceau miasmele, odorurile atât de greu aromate. Când totul era gata, Simionescu deschidea uşa cuptorului, scotea totul şi arunca aluatul departe, pregătindu-se să pună la dospit o serie nouă. Sigur, Andrei Arsenievici Tarkovski venea la lumea asta, numai că el folosea andrelele pe care i le lăsase bunica într-o izbă siberiană. Andrele şi un fir lung dintr-o lână care azi nu se mai face, pe care oamenii au pierdut-o pentru totdeauna.

Duhurile cetăţii, artist Maia Martin

 

Eu, abia acum mi-am dat seama că eram mutat în lumea asta. Abia acum, când sunt cu şezlongul atât de aproape de cel al scriitorului român, îi simt mirosul pipei. Privim amândoi cum se ridică aburii parfumaţi ai cafelei turceşti. Peste drum e lumea cealaltă, o zărim peste gard, fragmentar, iluzoriu. Ciudat; nu mi-e dor de ea, nu simt sub nicio formă că aş mai vrea să strîng mâini, să aud cuvinte, nu simt deloc nevoia să spun vorbe care să ajungă la semeni, să scriu verbe înflăcărate care să-i mişte. Îmi place tot mai mult să mă înfirip în lumea asta, sunt conştient că am ieşit cu totul din «Breviarul» târgovişteanului, că am gasit calea care să mă scoată din Zonă.

Din nefericire zumzetul lumii, cacofonic, steril mă va mai deranja un timp.

autor Ion Mânzatu

http://cititordeproza.ning.com/profile/IonManzatu

Anunțuri

Comentarii închise la Paralel

%d blogeri au apreciat asta: