Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Ident¿tate – fragment de roman în lucru

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 08/06/2011

Se împlineau doi ani peste câteva săptămâni şi, chiar dacă nerăbdarea mea îşi atinsese apogeul, ştiam că încă nu eram pregătit. Doar că, odată ajuns la stadiul ăla, nu mai aveam dreptul să fac nicio alegere. Dispuneam oricum de toate informaţiile necesare; studiasem cu grijă cele mai mici amănunte. De ceva vreme obişnuiam să nu mă mai gândesc la mine ca la Cubuz Toma. Eram mort şi îngropat. Sau, ca să redau mai bine starea în care ajunsesem, Cubuz Toma aproape că nici nu existase vreodată. Doar un mic detaliu mă despărţea de materializarea iluziei ăsteia. Detaliu căruia, mi-am dat seama, nu-i acordasem atenţia cuvenită. Adică nu vedeam crima aia ca pe-o atrocitate, ci mai mult ca pe un obstacol care trebuia înlăturat. Era în acelaşi timp punctul de sprijin al întregului meu plan, cât şi singurul lucru care împiedica încă realizarea lui.

Nu adormisem mai deloc în ultimele 20 de ore. Scena, care se dezvoltase de la stadiul de montaj atât de mult încât uneori aveam impresia că se înfăptuise deja, continua să se deruleze fără încetare în mintea mea. Mereu de la capăt. Mereu la fel, cu excepţia finalului. Când ajungea la punctul în care mă pregăteam să îngrop cadavrul, imaginea îşi pierdea treptat claritatea, până ce conştientizam că zăceam întins pe pat şi becul din travan se holba la mine. Îmi ştergeam sudoarea de pe faţă şi-nchideam iar ochii. Mă tulbura faptul că, oricât încercam să mi-o imaginez pe Gilda, aşa cum o mai făcusem de nenumărate ori, acum, când în sfârşit avea să-mi aparţină, chipul ei îmi apărea înceţoşat şi nu mai mult de câteva secunde, ca apoi să facă loc imaginii întunecate a bărbatului. Numai ochii lui se profilau clar. Uriaşi, ficşi, neacuzatori.

La 4:30 am părăsit garsoniera, cuşca aia tristă a stagnării mele. Îmi pusesem barba falsă şi ochelarii şi-mi îndesasem bine pălăria pe cap, înclinând-o cât mai mult spre frunte. În cazuri de-astea se iau toate măsurile necesare. Mai ales alea care nu par să aibă vreo importanţă. Majoritatea criminalilor sunt prinşi fiindcă acordă atenţie doar detaliilor care intră în conflict cu acţiunile lor. Însă oricând poate interveni ceva neprevăzut. E de-ajuns doar ca dracu să-şi pună-n gând să încurce treburile. Metode are destule.

Am fixat lacătul la uşa din faţă a blocului şi l-am şters cu atenţie, chiar dacă-mi pusesem deja mănuşile iar din îngrămădeala de amprente ale celor care ar fi încercat să-l deschidă nu s-ar fi înţeles oricum nimic. Asta dacă s-ar fi ajuns la punctul în care  lacătul ar fi fost privit ca o dovadă în cazul dispariţiei lui Cubuz Toma. Ceea ce părea absurd sau imposibil. Dar nu voiam să-mi asum niciun risc. Din toate cărţile alea despre crime şi documentarele de specialitate şi filmele vizionate în nopţile când n-aveam somn mă învăţaseră măcar atâta lucru.

Plouase cu o seară în urmă. Gândul că ar fi putut să-mi încurce cumva planurile s-a dovedit a fi stupid. Pe aleea îngustă din spatele blocului, în pardesiul meu lung şi cu pălăria pe cap aş fi ridicat mai puţine întrebări decât într-o zi senină. Nu c-ar fi avut vreo importanţă. Mai ales că, aşa cum anticipasem, la ora aia numai vreo potaie care-ar fi venit să cotrobăie prin gunoi ar fi putut fi martor la ceea ce a urmat.

Gangul unde mă pusesem la pândă, în spaţiul dintre tomberoane şi cotitura spre uşa din spate a blocului, singurul loc prin care ar fi putut trece bărbatul, nu era vizibil oricum l-ai fi privit. Pereţii se ridicau în zigzag, fără ferestre, înalţi. Prin gaura de deasupra, o fâşie de cer roşiatic arunca în jur o lumină atât de slabă încât ţi-ai fi închipuit că nici n-a trecut de miezul nopţii.

Aşteptarea n-a trebuit să dureze mult. Mai întâi am auzit zgomotul uşii, apoi paşi grăbiţi pe asfaltul ud. Am ridicat bara de fier deasupra capului. În câteva clipe avea să treacă de mine. Nu-mi amintesc exact ce sentimente am încercat în momentul ăla. Nerăbdare, poate. Dar asta resimţisem încă de la început, când întregul plan abia reuşea să prindă contur.

Pe urmă a fost trupul bărbatului, ca o umbră, şi bara de fier câzând peste ceafă. Lovisem cu toată forţa de care eram în stare. Impactul a părut atât de neînsemnat încât am crezut că greşisem tinţa. Ca şi cum se întâmplase doar în mintea mea. Totuşi, el era acolo, nemişcat şi chircit între pereţii înguşti, roşiatici, cu membrele răsucite ca în tabloul vreunui pictor dement. M-am aplecat şi i-am luat pulsul. Nu se simţea nimic. Ca să fiu sigur, l-am mai izbit o dată, moment în care am auzit craniul crăpându-se, şi i-am pus pe cap punga pe care-o aveam pregătită în buzunar şi pe care i-am legat-o strâns în jurul gâtului. Nu voiam să-şi păteze hainele cu sânge, deşi forma cilindră a barei nu tăiase pielea în locul unde lovisem.

După ce i-am luat cheile din buzunar am împins cadavrul între tomberoanele de gunoi. L-am acoperit cu sacul de rafie în care aveam să-l înghesui mai târziu și-am luat-o ușurel spre locul de parcare, controlându-mi impulsul de-a alerga. Nu eram speriat. Privind înapoi, îmi place să cred că m-am comportat ca o mașinărie proiectată special pentru o treabă ca aia, lipsită de sentimente și, deci, incapabilă de greșeli.

M-am strecurat cu Fordul cât am putut de mult pe alee, astfel încât să am acces fără probleme la portbagaj și l-am lăsat acolo, cu motorul pornit. Până ce-am reușit să bag cadavrul în sac și să-l tărâsc la mașină, a durat mai mult decât estimasem. Trecuse de 5:10. Ideea că m-aș fi putut întoarce să iau lacătul de la ușă și să alung în felul ăsta orice urmă de suspiciune, mi s-a părut și mai riscantă decât înainte. În plus, odată ce trecusem de prima fază a planului, despre care crezusem că avea să fie cea mai complicată, nu doream decât să termin cât mai repede, să ajung la punctul în care, în același timp cu dispariția bărbatului și, implicit, a lui Cubuz Toma, urma să aibă loc metamorfoza, însușirea firească a noii mele identități.

În cele aproape cincizeci de minute cât a durat să ajung până la drumul asfaltat care se continua vreo două sute de metri în pădure, paralel cu lacul Cernica, m-am acomodat cât mai bine cu funcţiile Fordului. Deosebirea dintre automobilul ăla de familie şi micul meu Opel Coupe era doar un detaliu neînsemnat al puzzle-ului abia început. Dacă mi-ar fi lipsit entuzismul cu care aşteptam să pun în practică ceea ce planificasem cu atâta atenţie, determinarea şi nevoia disperată de schimbare n-ar fi fost suficiente. Poate aş fi renunţat mai înainte de a-mi forma măcar o idee a  întregului.

Am înaintat cu mașina în pădure cât mi-a permis drumul. Mă simțeam ca și cum fiecare mișcare îmi era urmărită. La fel ca atunci când te plimbi noaptea pe vreo stradă pustie și ai impresia că cineva se ține după tine. Cu toate că numai ecoul propriilor pași dau impresia asta. Am reușit să urc cadavrul pe umeri fără prea multă greutate. Mai dificil a fost când a trebuit să mă strecor cu el printre tufișuri și copaci, spre groapa pe care-o pregătisem cu două zile în urmă. Un pas greşit pe iarba udă şi-aş fi riscat să mă trezesc cu mutra în noroi.  În mod normal mi-aş fi făcut griji că cineva putea să descopere locul, deşi îmi luasem măsurile necesare. Dar nu exista nicio urmă.

Apoi, până să-mi pun alte întrebări, am ajuns, şi toate erau la locul lor, sub mormanul de crengi. Groapa, cazmaua şi bidonul cu benzină. Am scos cadavrul din sac. Punga îi căzuse de pe cap. Probabil în timp ce-l cărasem până acolo, sau încă înainte de a-l îndesa în portbagaj. Hainele se mototoliseră, dar nu prezentau vreo urmă de sânge. I le-am dat jos. Trupul încă mai era cald. Aş fi vrut să-mi pot permite să-l cercetez cu atenţie pe toate părţile, pentru a mă asigura că nu-mi scăpase vreun detaliu. Doar din curiozitate, nimic mai mult. Aşa cum am mai spus, nu mă consider un criminal. Nu simţeam nevoia să mai petrec o vreme cu el, ca şi cum ar fi fost vreun trofeu. Numai o minte bolnavă ar fi în stare de aşa ceva; cineva care ucide din plăcere. Iar eu nu mă gândisem nicio clipă în felul ăsta. În legătură cu înlăturarea bărbatului, adică.

Am târât cadavrul până la marginea gropii şi l-am împins înăuntru. A aterizat pe spate, de parcă ar fi fost aşezat într-un sicriu, cu braţele pe piept şi picioarele întinse.

Turnasem benzina şi scoteam bricheta din buzunar când, privind spre mutra bărbatului, am tras o sperietură grozavă. Sigur, a fost doar o-nchipuire. Dar în momentul ăla i-am văzut ochii deschizându-se şi avea o expresie de uimire pe figură care m-a făcut să cred că nu murise. Dacă aş afirma că ceea ce s-a întâmplat în continuare a pornit din instinct, asta m-ar defini ca un criminal. Dar nu! Am acţionat din frică. Cazmaua se afla lângă mine. Am izbit cu ea capul bărbatului. De mai multe ori, până ce a devenit o simplă masă de carne şi sânge. Abia pe urmă, când focul a-nceput să topească pielea de pe cadavru, m-am calmat. Am aruncat în groapă ţoalele mele, sacul de rafie, bara de fier şi toate lucrurile alea care s-ar fi putut transforma în dovezi. După ce-am îmbrăcat noul meu costum, flăcările încă se mai întindeau spre marginile gopii, ca nişte cozi galbene şi roşii de şarpe.

Nu eram presat de timp, dar începeam să-mi pierd răbdarea. Ca şi cum aş fi avut un coşmar şi nu-mi doream decât să se sfârşească mai repede. La realitate m-a readus telefonul mobil, vibrând în buzunarul pantalonilor. Era Gregoriu Hariton.

– Ia zi, cum merge? Ai reuşit să ajungi?

M-am uitat la ceas. 7:20.

– În cinci minute, am spus.

– Bine. Să mă suni dup-aia şi să-mi spui ce-ai făcut.

Asta-mi mai lipsea! Încă o grijă în plus. Boşorogul simţea nevoia să-mi verifice fiecare mişcare. Mi-am dat seama că n-avea să fie deloc uşor să-i câştig încrederea. Iustin Menhart nu se descurcase prea bine.

În groapă, trupul fumega, negru şi diform. Nu l-ar mai fi recunoscut nimeni. Am început să arunc pământ peste el, cu grijă, să nu mă murdăresc. Ploaia de noaptea trecută îmi înlesnise treaba. Cazmaua intra în pământ ca-n unt. Totuşi, când am terminat, eram mai doborât ca după un sprint de-o mie de metri. Probabil din cauza căldurii, fiindcă efortul depus nu m-ar fi obosit atâta. Sau a ciudatei presiuni din aer. Mă simţeam ca şi cum l-aş fi îngropat pe Cubuz Toma acolo, şi odată cu el toate amintirile, toate chipurile care până atunci mă mai ţineau legat de trecut. Nu aşa îmi imaginasem momentul ăla. Trebuia să fie ca o eliberare. Într-un fel, chiar asta era. Doar că în locul vechii mele cuşti albe şi înguste căpătasem una spaţioasă, frumos ornamentată. Dar tot o cuşcă.

 

autor Mihai Victus

http://cititordeproza.ning.com/profile/MihaiVictus

Anunțuri

Comentarii închise la Ident¿tate – fragment de roman în lucru

%d blogeri au apreciat asta: