Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Smetanalaan VIII

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 04/06/2011

Chiulurile Danei sau alt destin de bucureşteancă

Dana fugea de la liceu şi se încuia în camera ei când era acasă. La şcoală fugea de “dirigu’”, acasă se ascundea de fratele ei vitreg, Mihnea. Cei doi bărbaţi erau coşmarurile ei diurne. “Dirigu’” preda limba şi literatura română, avea patruzeci şi şase de ani, chelie, mâini rotofeie, burtă şi un rânjet care displăcea profund celor optsprezece fete din clasă. Când trecea pe lângă Dana, îi căuta în caiet liniuţe de unire sau de despărţire puse “aiurea”, sau cuvinte scrise, în pofida normelor ortografice, fără aceste liniuţe de unire-despărţire. Dacă, întâmplător, pe lângă astfel de erori de ortografie mai găsea, pe marginea caietului, şi desene – nişte miniaturi absolut remarcabile – atunci începea să îi recite fetei lista lui cu mari artişti plastici care au avut de trăit cu “mica-marea infirmitate numită dislexie”. I-o “recita” pe un ton încântat de sine, care o tortura şi o scârbea. O singură persoană din clasă – deloc lipsită de prestanţă – era atentă la acest simţământ al Danei. Desigur, Vivi cea înaltă şi frumoasă. Vivi, despre care toate fetele spuneau că are un tată extraordinar, Vivi, care avea deja un prieten, Vivi, care făcuse gimnastică sportivă şi înot artistic şi avea, după cum se exprimase odată profesoara de sport, “o ţinută cum rar îţi este dat să vezi”, Vivi o îmbrăţişase o dată pe Dana după o umilire din partea dirigintelui. Celor mai mulţi colegi, Dana le era cu totul indiferentă. ( Doi băieţi îi ţineau dirigintelui isonul şi o batjocoreau la rândul lor, poreclind-o “domnişoara Dali” şi afirmând că deţin explicaţia întârzierilor ei la orele de română. “I s-a scurs deşteptătorul”, spuneau ei, “într-o gaură neagră”. )

Mihnea, fratele vitreg al Danei, era student în ultimul an la TCM. Îi plăcea mult să le spună colegilor lui bancuri, inclusiv la telefon. Râdea zgomotos, începea să râdă imediat după ce termina de spus câte unul din bancurile lui. ( Banc preluat de la altcineva sau – Dana îşi dădea uneori seama – creat chiar de el. ) Pentru Dana, acele parcă interminabile serii de bancuri, întrerupte de bine-previzibile cascade de râs, erau un prilej de stres greu de descris în cuvinte. Nu erau bancuri neapărat decoltate, dar cuvintele “gagică” şi “piţipoancă” se repetau totuşi mult prea des pentru gustul ei, deşi nu putea spune că nu ar aprecia chiar deloc calităţile lui Mihnea de şuetar creativ. Mihnea părea conştient că o stresează, oricum, vag atent la semnalizările ei non-verbale. Dana era convinsă că Mihnea “măreşte volumul” ori de câte ori ştie că o va face şi pe ea părtaşă la amuzamentul lui telefonic cu un amic. Se simţea, în astfel de momente, epuizată şi fără adăpost. Dacă a te adăposti înseamnă a te retrage din faţa oricărei adieri de primejdie din aer, oricât de vagi. Ea constata repetat că îi lipseşte un locşor al ei în care să se poată retrage din faţa oricărei adieri de primejdie din aer. ( Nici de intimitatea oferită de un jurnal nu socotea că poate să aibă parte, întrucât se temea că Mihnea ar putea citi nestingherit în jurnalul ei şi ar putea-o necăji apoi, fără ca mamei sau tatei Victor să li se pară că este un capăt de ţară. )

Dana nu ştia să înveţe sau să muncească cu un scop. Nu avea de ajuns nicăieri: nu i se părea că trebuie să ajungă economistă ca mama, de pildă, sau ingineră ca tata Victor, fiindcă trăia cu impresia că mama întotdeauna fusese economistă, iar tata Victor întotdeauna fusese inginer.

Aşa cum ea, Dana, desena de când se ştia. Nu avea de “ajuns” desenatoare, cum îi preziceau unii şi alţii – iar ei îi suna de-a dreptul caraghios. Nu avea de ajuns acolo, pentru bunul motiv ca ea întotdeauna fusese acolo. Prin biblioteci, prin albume de artă, prin biografii, uneori prin expoziţii. Era, de când lumea, acolo… /O verişoară de-a ei de gradul al doilea, cea mai bună prietenă a ei şi profesorul ei de geografie din şcoala generală, sculptor şi ceramist cu oarecare notorietate, spuneau că are mult talent. Dana avea în mod constant feedback pozitiv sau negativ de la cei trei privitori. /Iar când nu desena, nu citea şi nici nu privea, atunci se ferea de Mihnea şi de “dirig”. Acasă, în camera ei era de găsit, chircită-ntr-un colţ, sau în părculeţul de lângă şcoală, sau chiar în biserica de lângă şcoală. ( Deşi nimeni nu se ocupase vreodată de educaţia ei religioasă. Intra pur şi simplu acolo unde putea să îşi adăpostească fiinţa. )

 

autor Ioana B. Carp

http://cititordeproza.ning.com/profile/IoanaBCarp

Anunțuri

Comentarii închise la Smetanalaan VIII

%d blogeri au apreciat asta: