Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Povestea grăuntelui de nisip

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 04/06/2011


Într-o seară de vară, un pitic de rouă, ocupat cu treburile lui piticești, tocmai auzi dintr-un colț umbrit, de pe malul rîului, o voce mică, mai mică și decât cea a piticilor de rouă sau a gâzelor din preajmă și care spunea:

„Ehei, odată, demult, când și eu eram o piatră mare, lipită strâns de o stâncă falnică din vârful muntelui cel cu fruntea în nori, în cursul unei furtuni groaznice un trăsnet a căzut cu zgomot mare și o flacără orbitoare ,desfăcându-mă petru totdeauna din îmbrățișarea stâncii.”

Piticul se aplecă să vadă mai bine cui putea să-i aparțină vocea aceea mititică și curând își dădu seama că cel care începuse povestea era un biet grăunte de nisip. Ei, da, ce vă mirați, era chiar un grăuncior de nisip, mare cât gămălia acului, mic, cenușiu ca mai toate pietrele și rotunjit de atâta frecătură, dar cu toate acestea ambițios și gata să-și spună povestea oricui ar fi dorit să-l asculte. De data aceasta avusese noroc pentru că piticul nostru era dornic de povești, drept pentru care își lăsă jos coșulețul cu raze de lună, pe care tocmai le culesese din iarba înrourată  și, așezându-se cât mai comod pe o cojiță de alună, se puse pe ascultat ceea ce se putea numi „Povestea grăuntelui de nisip”.

„Acolo, sus, în vârful muntelui, continuă grăuntele, doar vântul, ploaia, ninsoarea și tunetele îmi vorbeau și uneori vulturii cei mari, care, în peregrinările lor, se mai așezau la odihnă lângă mine și se îndurau să-mi mai povestească câte ceva, în cuvinte puține, pentru că, se știe, vulturii nu sunt de fel vorbăreți. Îmi povesteau despre cele văzute de ei, când zburau peste lumea largă. De acolo, de sus, puteam vedea și eu, când era cerul senin ,hăt departe, și-mi dădeam seama cât de mare poate fi lumea. Azi așa, mâine la fel, până când m-a cuprins un dor nebun de a vedea și eu mai de aproape toate minunățiile din lumea ce se deschidea îmbietoare în fața mea. Din clipa când acel trăsnet mi-a redat libertatea, după care tânjisem atâta vreme, mi-am luat inima mea de piatră în dinți și am început să mă rostogolesc la vale, pentru că acesta este singurul mod în care noi, pietrele, putem să ne deplasăm fără ajutorul altcuiva. Degeaba strigau după mine stâncile cele semețe, surorile mele mai mari „Stai, stai cu noi, rămâi în lumea ta de piatră!”, eu nu mai știam altceva deât cătrebuie să  merg, să mă rostogolesc tot înainte. „Plec, le-am spus în treacăt, trebuie să văd lumea pentru că prea am trăit mii și mii de ani încremenit! Din clipa în care am ieșit din măruntaiele pământului ca lavă fierbinte, după ce m-am răcit și m-am făcut piatră, nu m-am mai mișcat! Au trecut atâtea epoci peste mine, am fost ba îngropat în pământ, ba scufundat în adâncul mării, ba ridicat în vârful munților, dar tot nu m-am mișcat de la locul meu deși au mai încercat aceasta și cutremurele. Acum a venit timpul să mă mai mișc și singur. Milioane de ani am așteptat clipa aceasta, timp în care n-am făcut decât să  ascult poveștile altora și să-mi imaginez cum ar putea să fie prin lumea aceea, pe care o întrezăream la poalele munților, lumea cea misterioasă și pierdută în cețurile depărtării! ” „Bine, dar noi, stâncile și pietrele avem soarta noastră, care spune că nu trebuie să ne mișcăm din loc!”strigau după mine surorile mele, numai că  eu nu eram mulțumit de o astfel de soartă și mereu mă rugam de stihiile naturii, furtuna, viscolul, trăsnetele, să mă ajute să plec. Așa a început călătoria mea. Așa am făcut primele descoperiri și am făcut cunoștință cu torenții, apele acelea vijelioase care se strecoară printre stânci și nimica nu le poate sta în cale. Torenții tineri și impetuoși mi-au spus: „hai cu noi!”, iar eu   i-am urmat plin de încredere și entuziasm, rostogolindu-mă năvalnic spre vale, dornic să văd, să aud și să  aflu cât mai multe. Acolo am descoperit că nu sunt singur, torenții fiind plini de multe alte pietre ca mine, gata să călătoreasccă spre marele necunoscut. Am mai descoperit, de data aceasta fără bucurie, ba chiar cu durere, că mersul meu spre noi meleaguri se făcea nu fără de sacrificii, adică, tot rostogolindu-mă așa, la vale, mă izbeam mereu de celelalte pietre, tovarășele mele de drum, și la fiecare izbitură pierdeam câte puțin din mine. Astfel m-am rotunjit, pierzându-mi colțurile, ceea ce îmi ajuta să înaintez mai repede, numai că  la un moment dat mă săturasem să mă tot ciocnesc de semenii mei, fiecare ciocnire fiind plătită cu o așchie ce rămânea în urmă  ca mărturie a trecerii noastre prin vale. Aproape că-mi părea rău că am plecat, dar cale de întoarcere nu mai era, pietrele nu se rostogolesc niciodată la deal!

 

artist Natalie Schor

 

Iată că, după niște ani de la plecarea mea din vârful muntelui, am ajuns, cu ajutorul puhoaielor de primăvară, ce cresc mult după topirea zăpezilor, într-um pârîu ce străbătea de-a curmezișul codrul  întunecat, pe care-l văzusem de atâtea ori  albăstrind în depărtare, fără să mă lămuresc însă despre ce ar fi vorba. De aproape am văzut că  era de fapt verde și că  era alcătuit dintr-o mulțime de  cilindri înalți și drepți, cu crengi veșnic verzi de la vârf și  până spre poale, care am aflat că  se numesc brazi și că la  adăpostul acestora trăiesc o mulțime de ființe care se pot mișca singure, cum ar fi de pildă iepurii, căprioarele, urșii, viezurii, vulpile, iar alte ființe, și  mai ciudate, care se numesc păsări, pot chiar să și zboare  dacă vor, dintr-un brad într-altul. Cu aceste ființe aiurite n-am prea avut treabă, eu m-am înțeles cel mai bine cu arborii, pentru că nici ei nu  pot să  se miște singuri din loc, doar că  ei mai  și cresc, spre deosebire de mine, care mă tot micșorasem. Ajunsesem la așa dimensiuni modeste încât unele dintre ființele acelea neastâmpărate și obraznice de care am pomenit, m-au și mișcat de la locul meu, găsit după atâta trudă într-un mal de vad secat, că pârîul își schimbase albia între timp și mă lăsase și pe mine să mă mai odihnesc la soare, ca o piatră rotundă, netedă și aproape lucioasă ce devenisem. Cea mai obraznică dintre ele s-a dovedit a fi o păsărică alb-cenușie, care nici nu prea știa să cânte și care, având o coadă neagră și lungă, se tot urca pe mine numai ca să-și bâțâie mereu coada aia, că tot se numește ea din această cauză codobatură.  Ei, și m-am odihnit eu așa niște ani buni, dacă nu chiar secole, că numărul anilor contează mai puțin la noi, pietrele, timp în care am izbutit să-mi adun gândurile și să fac un pic de ordine prin amintirile mele, care se adunaseră atât de repede și atât de multe, în ultima perioadă a vieții mele, mult mai scurtă ca prima, dar și mult mai zbuciumată decât puteam eu să-mi închipui când stăteam în vârful muntelui. Se pare că, înțepenit acolo între alte pietre asemănătoare cu mine, nu se mai întrezărea nici o posibilitate săplec mai departe, să mai văd și alte părți din lumea cea mare, așa că mă cam împăcasem cu soarta mea de piatră nemișcată. Iată că într-o zi de vară au venit în pădure foarte multe ființe gălăgioase și neastâmpărate, cu numai două picioare pe care le foloseau la mers și cu alte două mai sus, numite  mâini, pe care le mișcau tot timpul, trăgând și împingînd orice ființă sau lucru la care ajungeau, de îmi venea amețeală privindu-le.Acești oameni se pare că erau puși pe rele pentru că s-au apucat să doboare arborii din pădure, să-i taie în bucăți și să-i urce în niște născociri de-ale lor, ce aveau patru roți, se numeau care și erau trase de animale, respectiv de cai și de boi, deveniți sclavii acelor oameni.Cu ajutorul acestora oamenii  pot să deplaseze poveri mult mai mari și mai grele decât ei și să le ducă unde vor. Asta o știu precis pentru că s-a întâmplat și cu mine. Nici până  acum nu am priceput cum oamenii, care sunt mai mici  și mai slabi decât caii sau boii, au reușit să convingă acele animale să le facă lor treaba.Secretul constă probabil în capetele lor cele mari și rotunde, mult mai mari, comparate cu mărimea corpului lor, decât îl au celelalte jivine, și pentru că folosesc la mers numai două picioare, ca găinile, iar cu celelalte două, dacă nu zboară, apoi își fac mereu de lucru. Ei, și  oamenii aceștia neastâmpărați, după ce și-au umplut carele cu copaci tăiați, nu s-au mulțumit cu atât ci au început să adune și pietre, cănu le-a ajuns deranjul arborilor, au mai deranjat și pietrele și așa am ajuns și eu aruncat în car și dus prin codru, pe un drum lung și zgâlțâit, undeva departe,  în mijlocul unei câmpii, că tot nu văzusem eu până atunci cum arată o câmpie. În mijlocul ei se găseau îngrămădite o mulțime de vizuini de-ale oamenilor, pe care ei le numesc case. Acolo și în jurul lor mișună o mulțime de oameni, că așa au ei de  obicei, să se adune cât mai mulți la un loc și să se agite și să facă gălăgie mai  multă decât oricare altă jivină. Unii dintre ei se duc pe câmp și zgârie pământul cu o unealtă născocită de ei, că la născociri din ăstea nu-i întrece nimeni, și după aia seamănă  acolo numai semințele plantelor care-i interesează pe ei, celelalte, care ar îndrăzni să  crească și ele prin acele locuri, fiind declarate dușmani și nimicite de îndată. Alții iau lemne, pietre și alte materiale și-și fac alte vizuini din acelea și, în sfârșit , ceilalți stau ascunși prin ele și pe acolo se întâmplă mereu câte ceva, ca într-un furnicar sau ca într-un stup de albine. Problema lor este că n-am văzut în stupii ăștia ai oamenilor aceeași bună rânduială pe care am remarcat-o la gâze. Când am ajuns eu pe la ei, oamenii se apucaseră să facă în jurul  furnicarului lor cel mare, pe care-l numesc oraș, un zid înalt, de apărare împotriva altor oameni. Trebuie să mai spun că oamenii aceștia au un obicei foarte urât și anume acela de a se dușmăni mereu între ei, așa că tot timpul găsesc prilej de gâlceavă, să-și facă rău unii altora. Așa m-am trezit și eu ,înțepenit cu mortar între alte pietre ce formai zidul cetății. Ați putea crede că dacă făceam parte dintr-un zid, am și avut parte de liniște. Da de unde! Oamenii aceia gâlcevitori s-au tot luptat între ei în războaie nesfârșite, că așa numesc ei încăierările cele mari, război, și sunt foarte mândri de cât rău își pot face unii altora în cursul luptelor! Cu o astfel de ocazie au venit unii, mai mulți și mai răi, și au tot bătut în zidul cetății până l-au spart și l-au dărâmat iar orașului i-au dat foc de s-a făcut scrum.Atunci am  simțit cum pe mine poate să curgă și altceva decât apă de ploaie sau de rîu și anume un lichid roșu, numit sânge și pe care-l au cam toate ființele ce se mișcă singure pe pământ.A curs mult sânge din rănile acelor oameni pieriți, numai ei știu de ce, în acele obiceiuri urâte.

Așadar orașul s-a pustiit, pradă flăcărilor, zidul s-a dărâmat, pietrele lui s-au spart din cauza focului și a loviturilor, așa cum  am pățit și eu și după un timp așa mă micșorasem încât mă putea rostogoli și vântul care până la urmă m-a adus aici, de unde nu m-a mai mișcat nimeni și nimic, de am putut să-mi  spun povestea, înainte de a mă  sfărâma de tot…de tot…

autor Andrei Radu

http://cititordeproza.ning.com/profile/AndreiARADU

 

Anunțuri

Comentarii închise la Povestea grăuntelui de nisip

%d blogeri au apreciat asta: