Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Poveste din codrii de aur ( însoțit de comentariu critic)

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 04/06/2011


După mai  mulți ani de pauză iată că venise vemea pentru a convoca din nou marea adunare a viețuitoarelor de pe câmp și din codrii, fie ele cu pene, cu păr sau fără. Se întâmplaseră multe între timp și nu dintre cele mai bune. Mai încrâncenați decât altă dată, oamenii cășunaseră să taie cât mai mulți copaci din codrii seculari, care trăiseră în pace până  atunci, neatinși de secure sau ferăstrău. Pădurile ajunseseră din ce în ce mai mici și mai străbătute de tot felul de drumuri și șleauri de căruțe și tractoare iar viața sălbăticiunilor devenise din ce în ce mai grea. Pe acele drumuri, tăiate fără milă de-a curmezișul codrilor, năvăleau din ce în ce mai multe mașinării, unele făcute să taie și să care copacii, altele aduceau cete numeroase de vânători însetați de sânge, gata să ucidă sau să  rănească orice animal întâlnit în cale, ce avea nenorocul să pice în bătaia puștii, doar pentru propria lor plăcere de indivizi cu suflet hain și altele, în sfârșit, veneau ca să nu mai plece nicicând, pentru că în urma lor lăsau betoane, asfalt, case, vile, hoteluri, cu obișnuitul lor cortegiu de praf, fum, și nesfârșite grămezi de gunoaie și de gălăgie. Acele animale, altă dată stăpânele de necontestat al codrilor, căpătaseră de-a valma, într-un total dispreț,  numele de „vânat”. Mai mult, niște oameni deștepți, pentru că știau să scrie și să citească, puseseră din loc în loc, prin păduri, niște panouri mari, pe care scria cu litere de-o șchioapă „ocrotiți vânatul”! Tare isteață iscripție, într-adevăr! „Ocrotitul” acela se pare că înseamnă până la urmă hăituirea animalelor cu câini și gonași, spre a fi împinse către „vitejii” ce plătiseră din gros „onoarea”de a le împușca cu o totală cruzime și nepăsare față de suferința și disperarea lor, ca apoi să-și înmoaie cu mândrie degetele în sângele lor cald, ce li se scurgea din rănile proaspete, odată cu viața și ultimele bătăi ale inimii lor nevinovate. Credeți că vreunul dintre acești vânători omora de foame, după legile naturii? Da de unde! Ei ucideau exclusiv din plăcerea de a omorî și a vedea sânge și suferință, după cum o dovedesc obiceiurile și ritualurile pe care le practică acești „viteji”, dotați cu pușcă, să omoare de la distanță și pe ascuns, de obicei animale fără putință de  se apăra. Dacă se întâmpla ca vreun om sărman să omoare de foame vreun astfel de animal, apoi acela era de îndată prins , arestat și băgat la pușcărie sub numele de „braconier”,asta după legile oamenilor.Noroc că animalele nu știau să citească, dar cu toate aceestea știau care este valoarea fără pușcă a marilor „eroi”din tagma vânătorească.

În sfârșit, pe lângă aceste urgii datorate exclusiv răutății și nesimțirii unor oameni, mai erau și vechile urgii naturale, ca de pildă seceta, incendiile sau inundațiile, dar se pare că și  la acestea se putea găsi , într-o oarecare măsură, și amestecul acelorași oameni. Pe lângă cele două categorii de urgii, animalele sălbatice mai aveau de lămurit încă vreo câteva mărunțișuri, asupra cărora nu reușiseră să se pună de acord, cum ar fi împărțirea lor în „neamuri”, dar altfel decât le împărțiseră oamenii, cu care oricum nu puteau fi de acord, având în vedere că aceștia deveniseră cei mai mari dușmani ai lor și nici măcar nu fuseseră consultate în această privință. Așadar în seara aceeea de vară, care, după tradiție trebuia să fie a celei mai lungi zile a anului, numită de oameni solstițiu de vară, în noaptea cea mai  scurtă, în poiana cea mare de lângă lac, a ultimului codru necălcat de picior de om, se adunaseră mii de jivine agitate și gălăgioase, așezate după fel și prietenii, în câte o porțiune a poienii, conform breslei și cinului de dihanie pădureață, adică urșii, lupii, vulpile, rîsul și alte animale mâncătoare de carne într-o parte, apoi cerbii, ciutele, căprioarele, iepurii, viezurii și porcii mistreți, în cealaltă parte, lângă arici, veverițe, popândăi, șoareci și așa mai departe, acestea așezate pe la rădăcina câte unui arbore mai falnic. Sus, pe crengi, se așezase o mulțime de păsăret, ulii, șoimi, vulturi, ereți și bufnițe, pe crengile mai groase, iar mai sus, păsările mai mici, dar mult mai gureșe, adică vrăbiile, pițigoii, cintezele, privighetorile, codobaturile, rândunicile, sticleții, sturzii, mierlele și încă multe alte purtătoare de cioc ciripitor. Către malul lacului se așezaseră păsările de apă, barza, bâtlanul, stârcii, egretele, cocorii, gâștele și lebedele, dar și altele mai mărunte, găinușa de baltă, lișița, rațele, cufundarii, pescărușii, nagâțul și încă vreo câteva. Prin apa limpede se puteau vedea cum se agită peștii, crapul cel mare, înțeleptul lacului, bibanii obraznici, știuca cea vicleană, carașii cei nătângi, țiparii subțiri ca șarpele și fâțele cele mărunte, care se încurcau mereu în mătasea broaștei și pentru că veni vorba de ele, nu puteau lipsi nici broaștele cele holbate, fie ele verzi, maronii, ca cele de pădure, sau broaștele râioase cele veninoase ,apoi rudele lor, salamandrele negre, cu pete galbene și mai pașnicii tritoni. Mai modești, melcii de apă scoteau la suprafață niște ochi  mirați, în vârful cornițelor, iar racii și scoicile tulburau mâlul, ca să participe cumva la adunare. Se mai adunaseră prin iarbă șerpi, șopârle, gușteri și alte târâtoare, iar de sub mușuroiul din mijlocul poienei apăruse și cârtița cea oarbă.Întârziat ca întotdeauna, apăru și melcul de grădină, urmat îndeaproape de melcul de pivniță, cel fără casă, cunoscut și ca limax. Cocoșul de munte, numit Trompețilă din cauza glasului său pătrunzător, fiind cocoțat pe creanga lungă a unui stejar bătrân, trâmbiță de câteva ori, cerând liniște în adunare. Broaștele, ieșite pe malul lacului își umflau mereu bucile obrajilor și traduceau ce se spune în poiană peștilor din apă care, după cum se știe, sunt cam surzi și mai ales muți, deși acolo, în lumea lor de sub nuferi știu să se înțeleagă între ei de minune mai ales prin unduiri, pe care le simt cu un organ special al lor, numit „linia laterală”. De altfel apa aproape că începuse să clocotească datorită mulțimii de pești curioși, care-și scoseseră boturile din apă. Bărzoiul Compas, cocoțat pe o pereche de picioare lungi, subțiri și roșii, începu să măsoare în lung și în lat poiana, păcănind supărat din ciocul său mare, mai ales la adresa broaștelor, care nu mai încetau cu pălăvrăgeala lor și cărora, după lege, în seara aceea nu avea voie să le facă nimic rău. Lupul Colțatu încerca să se dea aproape de căprioara Grațiela, zâmbindu-i prefăcut, cu toată gura sa mare și plină de dinți ascuțiți, dar căprioara se trase neîncrezătoare îndărăt, văzând sticlirea vicleană din ochii galbeni ai lupului, în lumina lunii ce tocmai răsărise.

 

Drum de pădure, artist Constantin P. Popescu

 

–         Ia treci la locul tău, îl apostrofă supărat căpriorul Corn de Argint, trecând între ei și proptind vârful coarnelor în coastele lupului, unde se mai vedeau cicatrici de la niște răni mai vechi.

–         Au! strigă lupul, fraților, săriți,că vrea să mă înjunghie nevinovat!

–         Cine, bre, cine, cine? cârâi coțofana Caragaț de deasupra lui, legănându-se curioasă pe o creangă, în timp ce-și admira coada lungă într-un ciob de oglindă, coțofănit de pe la vreo casă de oameni.

–         Căpriorul Corn de Argint! Mereu are ceva contra mea și caută să mă ucidă!

–         Ei, aș, i se pare, pufni cerbul Cornel Rămurilă, vedeți numai că se cam gâdilă dumnealui. Ce l-aș mai gâdila și eu oleacă, uite, tot acolo unde i se văd urmele gâdilatului de data trecută.

–         Când mi-oi înfige colții în beregata ta cea încornorată, o să vedem cine se gâdilă mai bine, mârâi lupul printre dinți și trăgându-se mai aproape de jupânul urs Mormăilă Scotocilă.

–         Ha, ha, ha, ce nostim este să te gâdili, rîse și rîsul Lynx Zâmbărețul, scuturându-și urechile moțate.

–         Și mie-mi place să gâdil gâștele, șopti vulpea Șterpelina.

–         Câh-câh-câh! pufni Miaulina, pisica sălbatică, întinzându-se agale de-a lungul unei crengi, potoliți-i pe aceștia că miiiauuu stricat…somnul.

–         Liniște, liniște! strigă și iepurele de câmp numit Țup, bătând cu piciorul în pământ, acompaniat de Țop, iepurele de vizuină, cel cu urechile mai mici.

–         Da,  da, ga-ga-ga, nu mai vorbiți toți odată, că nu se mac-mac, mai înțelege nimic!

–         Fraților și suratelor de prin pădure și de pe câmp, începu cerbul cu glasul său de bariton, ca fiind mai înalt și putând astfel să-i vadă pe toți, avem de luat hotărâri împortante îm marea noastră adunare și nu avem timp decât până în zori!

–         Cra-cra-cra, are dreptate, întări cioara Câra.

–         Uhu-buhu, așa-i, întăriră și bufnițele, huhurezii  și ciufii de pădure, deschizând ochii lor mari și rotunzi și învârtindu-și capetele rotund în toate direcțiile pentru că, păsări de noapte fiind, se trezeau de abia la apusul soarelui, ca să adoarmă în zori.

–         Haideți mai repede, că mie mi-e…cam  somn, hurui Huștiuluc, guguștiucul cel răgușit.

–         Și mie, și mie, sări și Țivlip, vrăbioiul peltic, țopăind de colo-colo. Și apoi noi tlebuie să ne întoalțem în olas… cale lungă…

Huștiuluc și Țivlip erau delegați oficiali din oraș, trimiși să participe și ei la marea adunare, ca să dea de veste și jivinelor ce trăiau prin parcuri și grădini despre cele hotărâte în codru. Din sat au venit, ca reprezentanți ai pisicilor și câinilor fără stăpân, motanul Jupuilă, care ,având obiceiul să tot jupoaie coaja pomilor cu ghearele, fusese lovit de o creangă uscată drept peste coadă, pe care i-o jupuise nițel, așa , ca să vadă și el cum este să fii jupuit, și cățelul Cojiță, numit așa pentru faptul că primea la micul dejun câte o cojiță de salam. Cei doi veniseră împreună din sat, dar se certaseră tot drumul, pentru că nu se înțeleseseră care are întâietate în a lua cuvântul în fața cinstitei adunări și acum tăceau îmbufnați amândoi.

–         Știți cu toții cu ce greutăți ne confruntăm, reluă cerbul Cornel Rămurilă, ca unul mai înalt și mai înțelept ce era, și mai toate aceste greutăți ne vin din cauza purtării nesăbuite a oamenilor, care, după ce că ne-au tăiat pădurile, pe cele rămasee le-au umplut și de gunoaie.

–         Ba mie-mi convine, bombăni ursul Mormăilă Scotocilă, pentru că așa găsesc mâncare aruncată la tot pasul…. Chiar și în orașele lor am fost și habar n-aveți voi ce risipitori sunt oamenii  aceștia cu de-ale gurii și cu altele, care nu ne prea interesează.

–         Ptiu, groh-groh, îi replică disprețuitor mistrețul Tampon, numit așa după râtul său cel mare, cu care ara prin codru și care semăna cu un tampon de la vagoanele de cale ferată, ia uitați-vă ce mai urs gunoier avem aici!

–         De parcă pădurea n-ar fi plină de fructe și rădăcini bune de mâncat, adăugă și madam Tampon, străduindu-se să potolească vreo zece tamponei zglobii, cu blănițele dungate ca pijamaua.

–         Ia auziți, cine vorbește, mormăi supărat ursul, păi ați uitat cum băgați voi râturile în…în toate ălea?

În acest timp viezurele Săpăligă se distra tachinând purceii pentru dungile pe care ei le aveau din belșug, în timp ce părinții lor nu aveau deloc.

–         Și tu ai dungi pe cap, îl puse la punct Tamponel-Obrăznicel, și dacă ai fi avut și  pe corp, n-ai fi fost așa de…neisprăvit!

–         Cronc-cronc, potoliți-vă acolo, jos, că altfel vă dau afară din pădure, croncăni corbul Croncănel, în calitatea sa de secretar de ședință. Așadar, reluă el ideea începută de cerb, văzând noi, jivinele pădurii și ale câmpului purtarea din ce în ce mai rea a oamenilor față de noi…

–         Chestia asta nu-mi miroase de fel a bine, îl întrerupse dihorul Parfumel, strâmbând din năsucul său mic și negru.

–         Nici mie, nici mie, adăugă nevăstuica Ațișoara, strecurându-se foarte agilă printre picioarele celor de față.

Jderul Guleraș se scărpina nervos după ceafă, pufnind și scrâșnindu-și dințișorii de supărare că nu începea odată ședința aceea, pe când ariciul Țăpligă își căuta cu disperare scobitoarea, pe care o pierduse prin iarbă. Croncănel sări pe o altă creangă și se întoarse cu spatele.

–         Fraților, reluă cerbul, dacă noi nu ne înțelegem, cum să așteptăm mai multă înțelegere de la alții? Ascultați la mine ce vă spun , ca de la unul  mai bătrân și mai înțelept, care a văzut multe la viața lui și, mai ales, s-a consultat cu alții mai înțelepți decât Cornel Rămurilă, slujitorul vostru, aici de față. I-am consultat până și pe piticii de rouă, pe care-i vedeți aici, prin iarbă, numai ochi și urechi. Să știți că tocmai la ei am găsit sfatul cel bun, care ne-ar putea scoate din necaz. Ultima noastră speranță ar fi tocmai puii oamenilor, adică copiii.

–         Dacă cu cei mari nu ne-am putut înțelege, cum am putea tocmai cu copiii?

–         Și apoi, până la urmă…copiii tot oameni ajung!

–         Da, dar depinde ce fel de oameni! Dacă vor ajunge oameni buni, deștepți și învățați, atunci vor ști să ne acorde și nouă atenția pe care o merităm și vor înțelege că fără noi nici viața lor nu va fi mai bună!

–         Bine, aici ai dreptate, jupâne corb, dar , din păcate știm cu toții că limba oamenilor o puteți învăța doar voi, corbii, mierlele și, poate, coțofenele, și asta destul de greu. Cu ceilalți, care nu au talent la limbi străine, ce facem?

–         M-am gândit și la asta, adăugă cerbul.Nici eu nu pot învăța limba oamenilor așa că am cerut ajutorul prietenilor noștri și ai copiilor, care sunt…

–         Piticii de rouă!

–         Am explicat păsul nostru piticilor de rouă, și cum ei sunt mulți, pentru că fiecare copil are piticul său de rouă, ei nu vor pregeta să pună, de câte ori au ocazia, câte o vorbă bună pentru noi pe lângă copiii aceștia care, crescând la rândul lor mari, nu ne vor uita.Până atunci vor stărui pe lângă părinții lor să se poarte mai frumos cu vietățile pădurii și ale câmpului și cum  toți părinții își iubesc copiii, sunt sigur că vocea lor și a noastră va fi, în sfârșit, ascultată.

–         Da, da, cu  copiii m-am înțeles întotdeauna foarte bine, spuse și veverița Ronțăilă. Ei îmi dau de fiecare dată când mă întâlnesc o mulțime de nuci, alune, ghindă și  semințe.Și nu numai  atât, dar într-o zi, copiii de la școală mi-au făcut și căsuță!

–         Și mie, spuse pițigoiul

–         Și mie, adăugă și sturzul.

–         Și mie, și mie! zise cucul, luându-l gura pe dinainte.

–         Ha, ha, ha, mincinosule, cine a mai auzit de cuib de cuci? sări și gaița.

–         Bun, să lăsăm astea, croncăni sobru corbul, mai bine să vedem cine este de acord cu propunerea noastră?

Labe, lăbuțe, aripi, ciocuri și boturi se ridicară în semn de încuviințare.Numai ursul Scotocilă ațipise cu botul pe labe, dar se trezi la rândul lui, mai ales că-i apăruse un mușuroi între labe.Făcu așadar ochii mari și se trezi nas în nas cu cârtița.

–         Salut, Scotocilă! chițăi aceasta, după ce-l mirosi și-l pipăi pe nas. Numai botul lui și era cam cât toată cârtița.

–         Ce e, cocoană cârtiță? Oare tu n-ai auzit ce s-a hotărât în măreața noastră adunare? Drept să spun, eu n-am prea priceput nimica…

–         Hm, nu  prea văd eu bine, în schimb aud perfect, poate mai bine decât voi toți, așa că am auzit și ce surpriză ți-au pregătit oamenii dacă le mai răstorni tomberoanele de gunoi!

–         Zău? O surpriză? Ura, ura, păi eu ador surprizele!!!

–         Numai că asta precis că n-o  să-ți placă de fel.

–         Daaa? Și…mă rog frumos, ce fel de surpriză zici că mi-au pregătit?

–         Mai întâi or să te împuște…

–         Au! Au!

–         Nu cu glonț de omorât ci cu ceva…adormitor, după care să te apuce și să te pună într-o cușcă…

–         O cușcă? Vaaai, ce urât!

–         Stai, că asta nu e totul! După aia te vor duce departe-departe, în cine știe ce pădure sau coclauri, pe unde n-a umblat neam de neamul tău.

–         Ah, ah, nu nă mai joc așa….Și…și asta este…împotriva legii, încalcă drepturile ursului!

–         Ehei, până-ți găsești tu avocat, ai grijă pe unde umbli…

–         Cronc-cronc, iar o  luați razna și n-am terminat! Buun, dacă toată suflarea aici de față este de acord, putem să trecem la discutarea punctului următor de pe ordinea de zi și anume împărțirea noastră pe cinuri și  căprării.

–         Uite, putem folosi numărul de picioare, unii avem două, alții – patru! propuse bărzoiul Compas, admirându-și cataligele.

–         Eu am șase! Și doi clești, sări racul din lac, folosind drept tălmaci un broscoi verde, cu ochii bulbucați, pe nume Orac.

–         Ssssă nu ne grăbim, sâsâi șarpele Sâsâilă, eu n-am nici un picior, pe mine unde mă puneți?

–         Eu am șase picioare, albina are tot șase, dar mai are și două aripi. La noi, la furnici, doar reginele au aripi, când pleacă în zborul de nuntă, dar după aceea le pierd și ele…

–         Păi, dragele mele surate,văzând această încurcătură, zise și vulpea Șterpelina, ce-ar fi să ne împărțim în două neamuri, în neamul codos, adică cel prevăzut cu coadă, așa ca mine, și neamul berc, adică fără coadă…

–         Da, da, foarte bine ai zis, neamul codos! aprobă lupul, legănându-și coada înfoiată.

–         Excelent! sări și veverița, înfoindu-și la rândul ei coada.

–         Este o idee foarte bună, adăugă și mica codobatură Bâțâlica.

–         Perfectă! cârâi și coțofana Caragaț.

–         Ba e prfect…greșită! mormăi ursul. Ce, vreți să mă puneți PE MINE, ditamai dihania, laolaltă cu… cu broaștele? Asta nu primesc în ruptul capului!

–         Hi,hi,hi, ruptul capului, după ruptul cozii, se hlizi vulpea.

–         Ce zici? Ce tot șușotești acolo?

–         Ia, nimica, admiram și eu…luna de pe cer.

–         N-ar fi mai bine să ne împărțim în…în neamul ciocos  și în neamul…botos? întrebă pițigoiul Piți.

–         Ia, aș vrea să-l văd eu pe ăla care are curajul să-mi zică mie botos! mârâi lupul Colțatu, aruncând priviri fioroase în jur.

–         Păi, atunci…ce-ar fi să ne împărțim în neamul zburător și neamul mergător, propusee careva.

–         Și eu sunt zburător, spuse liliacul care tăcuse pănă atunci, atârnat cu capul în jos, dar nu vreau să fiu pus laolaltă cu păsăretul ăla gălăgios și fără minte!

–         Atunci…să ne împărțim în neamul penat, că e curat și neamul păros, că e frumos, propuse un grangur galben și lingușitor, pe nume Fluieră-vânt.

–         Da, da, așa ar fi cel mai bine, se auziră mai multe voci.

–         Ssssă nu ne grăbim, am mai sspussss….Sssă fim și noi al teilea neam, cel sssolzosss, împreună cu șșșopârlele șșși cu peșșșștii, propuse șarpele de dudău.

–         Oac! Și noi? Cu broaștele cum rămâne? Noi nu avem nici pene, nici păr, nici solzi…Noi, cu salamandrele și cu tritonii suntem…în pielea goală! Pe noi cum să  ne cheme, neamul…golaș? Oac, oac, dar nu sună bine deloc!

–         Iar noi avem o carapace tare, spuse și broasca țestoasă Farfurioara. Doar scoicile mai au ceva asemănător, dar nu au cap , picioare și coadă, ca noi.

–         Scoicile au totuși un picior…

–         Și pe noi cum să ne cheme? Neamul…carapacios?

–         Eu insist să fim neamul codos! grăi vulpea Șterpelina.

–         Ba eu, păros, bombăni ursul Scotocilă.

–         Ba eu, penat! țipă strident gaița.

–         Ba eu, solzos, țâfni gușterul.

–         Ba eu, zburător, preciză și vulturul.

–         Eu zic să ne numim neamul mergător-pânditor, propuse și popândăul Pândilă.

–         Vreau șșși eu ssssă fiu neamul codossss…

–         Păi da, jupâne șarpe, că dumneata ești alcătuit numai din cap și…coadă, bombăni viezurele supărat, că doar nici el nu prea avea coadă.

–         Cronc, cronc, cronc! Tăceți odată că mă înnebuniți de cap! Vă purtați de parcă ați fi niște…niște oameni! Vreți să suspendăm ședința? Propunerea cu numele părții pe  care o folosim la mâncat și la vorbit mi se pare cea mai bună! Fiecare dintre noi are un bot sau un cioc, sau, în sfârșit, ceva asemănător, spre deosebire de oameni, care au numai gură. Propun așadar să ne împărțim doar în două cinuri, sau neamuri, dacă vreți, și care să fie…

–         Neamul botos și neamul ciocos! sări gaița Trăncănici.

–         Mrrr, care va să zică eu sunt botos? mârâi lupul amenințător.

–         Da, lupule, tu ești cel mai botos dintre toți, îl asigură cerbul.

–         Lasă, că vezi tu…

–         O să văd un lup rău și prost, luat în coarne de un cerb, asta o să văd, dacă vrei neapărat!

Până la urmă au fost toți de acord cu această propunere, deși vulpea își tot admira cu jind coada lungă și stufoasă, încurajată de coțofana ce, de asemenea, se lăuda mereu cu coada ei, care de fapt mai mult o încurca la zbor.

Discuțiile se mai prelungiră până când spre răsărit apăru o geană de lumină. Atunci se iscă oarece rumoare  printre animale.

–         Da, dragii și dragile mele, ședința noastră s-a terminat. Bine că am izbutit, în sfârșit, să ne lămurim problemele și să știm ce avem de făcut de acum încolo. Plecați cu toții  în pace, la treburile voastre și nu uitați să vorbiți cu toți piticii de rouă  pe care îi veți întâlni, grăi corbul drept încheiere.

–         Ura, ura, trăiască jupânul corb! strigară toți într-un glas și foarte sincer, pentru că probabil de la aceste urări i se trage corbului viața sa cea lungă, de vreo două sute de ani și mai bine.

R.A., 9 oct. 2008.

autor Andrei Radu

http://cititordeproza.ning.com/profile/AndreiARADU

 

 

 

 

Comentariu critic:

Nostim, dar după Kipling, e tare greu să te instaurezi sapienţial în lumea zoomorfă. Textul are însă viaţă, degajă emoţie şi vioiciune, personificările sunt bine distribuite, cearta fără de sfârşit a vieţuitoarelor, după modelul oamenilor, are umor şi farmec. Mă gândesc ce scenariu hazliu de film ar ieşi de aici, într-o limbă română ingenioasă şi hazlie! Păcat că nu există şi o întâmplare, ceva care să creeze şi un mic suspense.

Virginia Paraschiv – critic

Anunțuri

Comentarii închise la Poveste din codrii de aur ( însoțit de comentariu critic)

%d blogeri au apreciat asta: