Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Detalii @13

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 04/06/2011

***

În conul privirii, căutând infinitul, orizontul diluat risipea frânturile zborului presupus, păsărilor crestate pe bulhacul norilor înveliţi în derma porţelanului fin, aparenţelor de aripi dislocate de pojghiţa apei, de crustele cerului, de visul şi dorinţa atingerii adevărului. Dincolo de sciziunile luminii, între straturile umbrelor suprapuse, aidoma lamelor de ghilotină, deformând secantele imaginilor răsărite din neant, se întrezăreau zimţii mării poleite, probabil, cu smoala aurului topit, scurs din soarele dimineţii întârziate. În apropierea jurubiţelor de vegetaţii necunoscute, încadrat de zimţii frunzelor pământii, de tulumbele tuberculilor, de rădăcini împletite în fuioarele nisipii, tulpini şi flori de nuanţe fluide, trebuia să existe râul, un râu cu ape tulburi, izvorâte din culoarele visului sau oazele orizontului, gonind spre limanurile îndepărtate, în timp ce ignora dârmonul ploilor şi vertijul frunzelor prinse în dansuri confuze. Pe hartă acel râu fusese însemnat cu cerneala violacee, cu o nuanţă evidentă, conferind uşurinţa segmentării de paleta monocromă a întregii reprezentări. În realitate, însă, în acel hartan de coloane lemnoase, umbre şi divagaţii de lumini bizare, împletind din fasciculele privirii landşaftul latenţelor aparente, în locul lanţului lichid şerpuia canelura cilindrică, tăiată în regiunea diametrului presupus. Pe moment i s-a părut că pătrunsese în dimensiunea picturilor realizate până la ultimul detaliu. Dar, treptat, cu fiecare pas făcut spre ţintele imprecise, realiza că, în fapt, spaţialitatea acaparantă diminua orice eventualitate a reveriei. Totul era cât se poate de clar, prezent şi dureros de apropiat. Chiar şi trunchiul platanului bătrân de care se sprijinise pentru că resimţii un fel de moleşeală sau spontana sleire a puterilor, scoarţa fierbinte a copacului noduros, atingerea corpului străin al cărui suflu se rezuma la presupuneri rezervate, prea puţin credibile, o înţepătură la nivelul omoplatului îl aduseră la realitate. Era acolo; era prizonierul închipuirilor din copilărie, din acei ani în care se visa pierdut la marginea pământului; se ştia singur, pregătit de aflarea originilor misterului divinizat. În fapt, realizând că nu mai există nici o cale de întoarcere, conchidea că nu era altceva decât o ruptură din întregul tablou, un element complementar, demn de a distruge, chiar şi printr-o simplă neatenţie, perfecţiunea zămislirii mirajului memorabil. Nutrea un bizar sentiment de dispreţ faţă de propria persoană, faţă de actele înaintea cărora nu putea ridica stăvilarul refugiului dat de puterea raţiunii din anii tinereţii. Şi totuşi, înainta. Găsea cutezanţa necesară pentru a înfrunta boielile divagărilor năucitoare. Refuza să privească în direcţia mării pentru că de acolo, în orice moment şi sub orice formă, cât de straniu nu ar părea, putea apărea oricine.
Resimţind un fel de nod în gât, întorsese privirea spre apus, înspre locul de unde răsări un sunet ascuţit; ceva ce amintea o izbire puternică dintre două obiecte metalice. „- Dangăt de clopot sau iluzie?” se întrebă, amintindu-şi că există locuri în care oamenii dispar pur şi simplu. Plesniturile sau zbaterile aripilor presupuse, ecourile înecate în supoziţii eronate, sacadările văzduhului insuportabil şi tot ce se diminua dincolo de posibilitatea percepţiei, diluau orice formă de speranţă ulterioară. Mark se opri în dreptul posibilului belceu; mai precis, o lamă curbată, tăiată din fier sau din alt metal ruginit, probabil, lama fierăstrăului folosit de pădurarii timpurilor apuse, legată cu două lanţuri, pierind din conul privirii undeva între zimţii penumbrelor coroanei.
Locul acela, acel leagăn aidoma pendulului, măsurând curgerea perpetuului ireversibil, părea inima pădurii nemărginite, străvezii şi imposibil de plăsmuit în absenţa elementelor primordiale: cărări inexistente, smocuri de iarbă atinsă de vreun corp străin, steiuri pământii, semnele sufletului rătăcit, căutând locul refugiului. Nu ştia ce anume ar fi putu vieţui într-o asemenea beznă. În acea deschidere cu siguranţă exista ceva lamentabil, ceva ce putea să-i anuleze propria existenţă. Se simţea secătuit de orice forţă de ripostă. Gândul că ea putea exista oriunde, că putea să se ivească din orice ungher al umbrarului, că îl aştepta în vreo tăietură de lumină, îl obliga să înainteze, să ignore asediul stavilelor, stanelor crescute din împletirea realităţii posibile cu năvala închipuirii. În cele din urmă, găsi drumul; un drum larg şi drept, asemenea bulevardului din oraşul al cărui nume nu şi-l mai amintea, drumul ce ducea spre o destinaţie oarecare: casa pădurarului, pescarului sau, în cel mai rău caz, vreo cabană părăsită în tenebrele fixităţii. Trunchiurile copacilor seculari inventau camuflajele râpoase, pereţii diformi, aidoma ruinelor îmbrăcate în dantela ligamentelor de vegetaţii neştiute. Unindu-se la răzorul unei depărtări imprecise, confereau, totuşi, un fel de protecţie necesară. În cel mai rău caz te fereau de lumina inflamantă a soarelui probabilei amiezi. „ – Timpul nu mai avea nici un sens!” îşi zise, simţind că labirintul dimprejur era construit cu un scop precis. Bănuia că drumul pe care înainta în căutarea adevărului, spontanele poteci ce se iveau la cele mai neaşteptate cotituri, luminişuri sau spaţii de vid, ivite în urma abundenţei de arbori, acea geometrie confuză cu siguranţă că fusese proiectată de vreo minte iscusită, vreun vânător sau pescar ce te putea întâmpina dincolo de orice aşteptare.
Ştia că în acele perspective persistă forţele ce influenţează în mod direct naşterea şi moartea vegetaţiei aflate într-o metamorfoză continuă. Se duc lupte constante, lupte pentru subzistenţă, pentru particule de lumină, atomi de apă şi aer curat. În acele înfruntări sălbatice fiecare tendon de rădăcină jinduieşte chiar şi o singură picătură de apă, broboană de pastă vâscoasă, rămasă în urma putrefacţiei frunzelor. Stratificările supremaţiei, întorsăturile luate de incidentele neprevăzute, intervenţia omului, în cele din urmă, înjgheabă treptele trecerii spre etern. Absolut totul se subordonează interdependenţei. Nimic nu poate exista în absenţa celuilalt element. Pentru Mark, privită din perspectiva în care ajunsese, pădurea apărea ca un haos deplin, melanjul insipid de bedreaguri putrede şi ciuperci parazite, de lumini vâscoase, conferind scoarţelor striate nuanţa smoalei prelinse din crugul aflat într-o fierbere persistentă. Părea că întreaga zugrăveală fusese pictată cu guaşe fermentate, ţinute un timp îndelungat în scrinul din mansarda casei părăsite.
– Da, Mark! Pădurea e un tablou abominabil. Nu te poţi aventura în labirintul ei dacă nu eşti înarmat cu vreo halebardă, vreun ferăstrău sau, în ultima instanţă, cu năvodul necesar de cele mai multe ori. Poţi fi rănit în cel mai neaşteptat mod, zise Karl, ivindu-se dintr-un ungher întunecat.

 

autor Nicolae Cornescian

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicolaeCORNESCIAN

Anunțuri

Comentarii închise la Detalii @13

%d blogeri au apreciat asta: