Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Basmul căprioarei

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 02/06/2011


 

 

Trăia odată la marginea unei păduri, departe de orice aşezare omenească, un bătrân înţelept. Înţelepciunea-i nu avea margini, întocmai ca şi singurătatea lui. Iubea pădurea ca pe propriul său copil, dar tare mult îşi dorea un fiu. În fiecare seară le şoptea copacilor şi lui Dumnezeu despre dorinţa sa, dar niciodată nu fusese ascultat, până într-o zi când, norocul, sau chiar Dumnezeu însuşi, care-i ascultase suspinele, i-a adus la uşa casei o mogâldeaţă înfăşurată în zdrenţe, aşezată într-un coş de răchită. Era un băiat.

I-a pus numele Petru şi l-a crescut ca pe propriul fiu. Crescând, Petru s-a făcut un flăcău înţelept şi puternic, dar pe măsură ce el devenea din ce în ce mai frumos şi mai bun, tatal său îmbătrânea şi mai mult, iar ceasul morţii sale se apropia cu repeziciune, aşa că într-o zi, tatăl său i-a pus cobiliţa cu merinde şi apă pe spate şi i-a grăit:

– Dragul tatii, dacă ai să urmezi sfatul meu, ai să ajungi om mare. Du-te la capătul pământului, într-o pădure cu frunze veşnic verzi şi moi, unde o să găseşti un pădurar de-o vârstă cu mine. El o să te-nveţe ce copaci să tai şi când anume, cum să-i îngrijeşti şi să-i respecţi, la fel te va învăţa şi despre păsăretul şi animalele ce-şi au sălaşul acolo. Să-l asculţi şi să-l respecţi. El te va povăţui, în locul meu, de acum înainte.

– Aşa o să fac părinte drag, să fii fără de grijă. Sărut mâna şi rămas bun!

– Drum bun dragul tatii!

Băiatul porni la drum şi merse şi merse fără a se opri, şapte ani întregi. Aşa ajunse într-o pădure precum cea de care îi povestise părintele său; cu frunzele verzi si moi, deşi era mijlocul lui Gerar. La marginea pădurii întâlni o colibă veche de când lumea, din lemn.

Bătu la uşă şi un bărbat cu barba căruntă şi deasă, îi deschise morocănos.

– Bună seara, uncheşule. Sunt Petru şi am venit la tine mânat de sfatul tatălui meu, ce-şi are sălaşul la celălalt capăt al pământului.

Faţa pădurarului se însenină şi îl cuprinse pe băiat într-o îmbrăţişare ca de urs.

– Bună să-ţi fie inima copile, ştiu că tatăl tău te-a trimis aici, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că ai ajuns cu bine. Dacă nu ai fi ajuns întreg, nu mi-aş fi iertat-o niciodată… De-ai şti tu de cât timp te aştept…

Bătrânul îl duse în colibă, îi dădu haine de schimb şi apă să se spele, îi potoli foamea şi setea, iar mai apoi îi grăi:

– De poimâine ai să-ţi începi ucenicia, odihneşte-te bine aceste zile, căci va fi muncă grea şi multă de făcut, aici în pădure.

– Nu mă tem de muncă uncheşule, încep şi de mâine dacă-i musai.

-Nu dragul uncheşului, dormi şi te odihneşte, că de multă vreme eşti pe drumuri.

Cum zise pădurarul aceste cuvinte, Petru adormi buştean. Se trezi abia peste două zile, aşa cum îi zisese pădurarul, dar cu forţe proaspete şi dornic de muncă.

Aşa a muncit băiatul, şi a devenit un pădurar pe cinste, un an întreg, până când într-o zi, în timp ce se plimba singur prin pădure întâlni o căprioară rănită. Prima oară se gândi să o împuşte şi să ducă la colibă trupul neînsufleţit, ce avea carnea cu cea mai multă savoare ca oricare alta, dar căprioara spuse pe o voce abia şoptită, gâtuită de durere:

– Nu mă omorî, copile, că am şi eu suflet ca şi tine …

Petru, gata-gata să leşine se uită mirat la căprioara care tocmai grăise. Pesemne că era vreun farmec la mijloc şi nu-l pricepea el.

– Nu te speria, muritorule. Ajută-mă şi îngrijeşte-mă, iar răsplata îţi va fi pe măsură.

Fără a scoate un cuvant, Petru, speriat de moarte, purtă pe braţele-i puternice căprioara la colibă, gândindu-se că mai apoi va vorbi cu pădurarul şi că acesta îl va povăţui ce să facă.

Zis şi făcut, dar când ajunse la casa pădurarului, ia-l de unde nu-i. Parcă intrase în pământ.

Căprioara cu o voce speriată de astă dată, îi spuse:

– Flăcăule bun, adu-mi ierburile de la rădăcina copacului de lângă colibă şi dă-mi-le să le înghit. Repede, repede, până nu-mi dau duhul!

Petru îi aduse repede iarba, neînţelegând nimic din ce se petrece. Tatăl său îl învăţase să fie înţelept, dar acum nu pricepea ce întâmplare minunată îi fusese dat să vadă: o căprioară care vorbea.

Îi dădu ierburile să le înghită şi cum atinse prima frunză cu botul umed, căprioara se vindecă pe dată.

-Petru, pentru că ai fost bun, deşi te-ai speriat la început de mine, îţi voi dărui cea mai mare bogaţie a lumii acesteia: cornul abundenţei. Ori de câte ori vei dori ceva, vei avea într-însul tot ceea ce-ţi pofteşte inima şi niciodată nu vei avea grija zilei de mâine, căci bogaţiile sale sunt infinite. Ia-l şi bucură-te de el, spuse căprioara scoţînd din urechea dreaptă un corn de sidef din care bogaţii de tot felul dădeau să se reverse.

Băiatul aşternu pe iarba din faţa colibei masa şi se aşeză împreună cu minunata căprioară să mănânce.

După ce se ospătară, se gândi că cel mai bine ar fi să plece în lume, să-şi caute o soţie, dar căprioara îi citi gândurile:

– Dacă ai să-mi aduci cea mai mare floare de pe acest pământ am să-ţi dăruiesc şi eu cea mai potrivită nevastă pentru tine.

– Primesc bucuros aceasta, dar unde aş putea găsi eu aşa o minunăţie? Voi pleca în lumea întreagă să o caut, de va fi nevoie, numai spune-mi unde anume o găsesc. Am să străbat munţi şi văi, voi călători pe apele învolburate şi întunecate ale mărilor, numai să ştiu că o voi găsi şi ţi-o voi aduce.

– E chiar sub nasul tău, Petru, dar niciodată nu ai văzut-o, pentru că era încă înbobocită. Acum, a înflorit pentru tine.

Petru se gândi că nu avea să găsească minunata floare niciodată, dar cum îi zisese că a fost în tot acest timp chiar sub nasul său, începu să o caute prin pădure. În timp ce umbla pe o cărare umedă, acoperită de liane verzi, dădu peste pădurar ce se odihnea după atâta trudă.

– Ce ai dragul uncheşului, de esti aşa posomorât?

– Uite uncheşule, am găsit o căprioară rănită, ce vorbeşte cu grai omenesc, pe care am adus-o la coliba noastră şi am vindecat-o cu ierburi aşa cum m-a povăţuit ea. În dar, mi-a dat un corn al abundenţei şi mi-a zis că de acum înainte nu vom mai avea nicio grijă, vom avea tot ce ne pofteşte inima. Dar dacă vreau să-mi caute soţie, să-i aduc cea mai mare floare de pe întreg pământul.

– Si de ce esti necăjit?

– De ce n-aş fi uncheşule? De unde să ştiu eu unde-i cea mai mare floare din lume?!

– Asta e nenorocirea pentru care eşti tu trist, fiule?

– Cum să nu fiu trist, uncheşule? Viaţa fără o femeie şi fără copii nu-i viaţă.

– Petru, fiule, mergi în spatele colibei noastre şi uită-te de jur împrejur.

Petru urmă sfatul pădurarului şi se duse în spatele colibei. Acolo găsi o floare pe care nici nu o putea cuprinde cu braţele, atât era de mare. Avea petalele de culoarea sidefului şi atât de mari încât păreau aşternuturile unor zâne minunate. Smulse floarea din pământul umed şi o duse la colibă. Căprioara, cum o mirosi, se transformă pe dată într-o frumoasă fată de crai, cu părul bălai ca spicul de grâu şi ochii albaştri precum cerul dimineţii senine de mai.

– Ai făcut ceea ce ţi-am cerut şi iat-o pe cea care îţi e sortită, zise fata roşind, bucuroasă.

-Dacă ştiam care-mi va fi aleasa, veneam ca vântul şi ca gândul cu floarea, domniţă dragă!

Cei doi tineri rămaseră împreună, aşa cum le fusese sortit de la Dumnezeu, şi trăiră împreună fericiţi la marginea pădurii, având mulţi fii şi fiice şi o viaţă îndestulată.

Bătrânul pădurar a mai trăit mulţi ani, crescându-şi nepoţii şi chiar strănepoţii, înţelepţindu-i cu poveştile sale din moşi strămoşi, aşa cum făcuseră şi bătrânii lui înaintea sa.

Şi-am încălecat pe un vătrai şi-am spus o poveste pentru un ciur de mălai,

Şi-am încălecat pe-o floare şi vreau să-mi daţi acum ceva de mâncare.

 

autor Agatha Georgescu


 

 

 

 

 

Anunțuri

Comentarii închise la Basmul căprioarei

%d blogeri au apreciat asta: