Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Elegia I pe firul gândului călător/ Elegia II / Elegia III

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 01/06/2011

ELEGIA I pe firul gândului călător

 

Dincolo de graniţele acestei lumi un val plesneşte-n noapte şi un câmp se bucură de apă după arşiţa unei vieţi…

 

– E cineva pe aici sau doar lumina lumânării? te întrebam … – Bine te-am regăsit lumina păcii! mi-ai răspuns.

– Viaţa implică destinul şi factorii de destin! Se poate ca tu să-mi fi influenţat radical acum ceva, posibil eu să-ţi influenţez emoţional şi definitiv o parte a senzitivului tău, poate într-un mod aparte! îmi spuneai candva… – Viaţa poate să fie deviată asemeni unei corăbii, dar tu, cel de azi, cel din momentul Acum, ce-ţi doreşti? îţi spuneam atunci.

– Sunt aici, astăzi, îţi aparţin, sunt exact pe structura ta, îmi dai un centru de greutate, adică mă înfig bine în pământ cu picioarele! Ai grijă de lumina păcii! Contează atât de mult, oriunde! Sunt fericit că mă primeşti în fiinţa ta intimă şi vulnerabilă, nu în sensul de slăbiciune ci în sensul de sensibilitate, fragilitate! spuneai tu…. – Cred că spiritele noastre comunică cu mult mai mult, o profunzime interioară, dincolo de viaţă şi situaţiile ei! îţi spuneam…

– Două zile de şoapte şi atât a durat până a plecat pe acel drum!…De atunci încerc să găsesc o definiţie lucrurilor! mi-ai scris… – În acele clipe ţi-a spus totul, privirea a contat mult. În vis va regăsiţi! ţi-am răspuns printre litere…

– Ai plecat? te întrebam … iar tu: – Timpul nu curge într-o singură direcţie pentru toţi! Mai presus de toate există ceva. Nu ştiu ce este dar există. O energie pozitivă, ceva ce te face să pluteşti şi să te desprinzi uşor de tine.

În spatele pozei sunt eu, uşor decopertat acum. M-ai văzut rău şi amnezic în unele situaţii, nu-i aşa? mă întrebai … – Rău? Nu, dragul meu. Doar voalat şi o mare durere şi temere, aşa percepeam. Dincolo e adevăratul suflet. Poate că, sufletul meu e sufletul tău. Esti Tu sau sunt Eu? Privindu-te simţeam cum pătrund tot mai profund dincolo, în planul nevăzut, în adevăratul Tu!  îţi răspundeam…

– Te-am bulversat rău, ca să vezi ce reuşesc! Scot tot din adâncul omului! ţi-am spus… – Ştiam! Sufletul unui om este mai mare decât fundul unui ocean! îmi răspundeai….

M-ai întrebat: – Accepţi să citeşti trei rânduri scrise cândva, o mică scrisoare?… ţi-am răspuns: – Da! …

… şi, fără titlu, mi le-ai redat: ”Privesc la cel ce-mi stă înainte, la planul lui atât de stupid şi amar, la dorinţa lui de a mă apleca într-o zonă noroioasă şi crudă. Am nevoie de timp, de toată puterea şi lumina din mine, pentru că el este prea sigur de reuşită. Îl privesc încruntat pentru că am gustat prea viu din primejdie.Vreau să-l contrazic, dar, ridicându-mi ochii, mă izbeşte expresia privirii lui. Cineva mi-a spus odată, că în schimbul durerii se pregăteşte intodeauna ceva, mă gândesc că, poate, ar trebui să accept durerea şi să o las neatinsă, ca pe o taină.”…

Ai completat: – A scrie, nu înseamnă a avea încredere că poţi s-o faci! Aş posta un tablou alb şi aş scrie ceva şi aş fi eu, „nu ştiu să scriu scrisori, ştiu doar să le citesc!”. Scrisul implică altele, apare momentul de gândire cu sufletul, doar spiritul aşezat în inimă să-l ai. Destinul? Rămâne nota lui ca şi individ, rămâne stabilită de Sus. Nimic nu schimbă nota Do. Este Do de sus sau de jos. Nu ştie nimeni, unde va trăi în nota respectivă! Viaţa înseamnă destin iar cei din jurul nostru, peisajele, decorul şi întâmplările sunt influenţate de factorii de destin! … – Până la un punct contează mult, dar putem schimba decorul de încercăm. Prin voinţa fiecăruia păşim peste o graniţă, chiar dacă atâtea împrejurări au dus spre acea direcţie. Omul e pus într-un complex de împrejurări dar are libertatea deciziei. Mintea pusă în situaţii limită acţionează surprinzător. Pas cu pas învaţă omul. Ai uitat că şi mersul doar cu încredere ai reuşit? Lasă-te purtat pe aripile visului tău interior şi adu la suprafaţa lumina din tine! ţi-am spus.

( Pe firul undelor, un cântec transmis în poarta viselor… ecoul lui doar revine în dansul lunii prin umbra chiparoşilor… )

– Închide ochii şi spune-mi ce simţi ascultând cântecul? te întrebam… – Frunze pe alei, asta am simţit şi eu, o frunză pe alee purtată de vânt! îmi spuneai.

– Erai frunza sau zefirul ce purta în zbor frunza? …. – Nu ştiu ce era, eu asta am văzut! ….

– Frumos erai tu, acolo, liniştit, luminos, cel real! Păstrează-ţi amintirea să bată, acolo, în piept! îţi spuneam privind pe fereastra timpului… – Mereu sunt aşa!

Te-am întrebat: – Ce părere ai despre toate, viaţă, lume, univers?… – Nefiind în comuniune cu tine nu poţi fi nici în viaţă prezent, nici în lume nu exişti şi nici univers nu există! Este starea mea! Aşa sunt mereu! mi-ai raspuns…

Şi glasul meu îţi scria: – Mă bucur! Nu toţi reuşesc să redea clar asta căci ecoul răsună tot mai adânc. Înaintam în propriul labirint ghidându-ne după cântecul lăuntric. Visele subterane vor umfla izvoarele ce  ne conduc printre anotimpuri…. îmi îngâna glasul tău:  “ Daca-ţi fac apa jucăuşă şi sălbatică n-o să-mi mai apropii barca de malul tău ”.

Eu îţi spuneam:  – Da!…  – Nu! îmi spuneai Tu.

– Este un contrast divin acest Da al tău cu acel Nu al meu! Şi ce se ascunde se vede! Am fugit din mâna morţii… rămân aici! mi-ai şoptit pe unda vântului stingher… – Undeva-cândva! ţi-am  şoptit…

– Da, chiar! O vibraţie ce te înalţă sus, pe scara cerului! Te aştepta momentul, căci dorul implică o poveste, o stare, un sentiment, un vis! Trăindu-le într-o armonie în urmă rămâne dorul! În vis suntem doar noi! mi-ai confirmat….  – Un zburător, zburătorul meu cel luminos şi divin de frumos, cel care m-a dus sub marea oglindă în fundaţia petalelor de maci, în câmpul de flori care ne-aşteaptă, în cerul nostru interior de un albastru pur lăuntric! ţi-am spus…

– Doar, pur şi simplu! mi-ai zâmbit…. – Drumurile recuceresc câmpia mladioasă din noi, doar vântul ne schimbă destinul! îţi şoptea aerul ce multiplica gândul meu în spaţiul mistuit…

 

ELEGIA II pe firul gândului călător

 

 

El e în oglinda ochilor ei, în fântâna adevărului,
Are culoarea ochilor ei, culoarea liniştii,
Cufundat în umbra ei cu acelaşi contur
Nu poate dormi, ochii ei îl privesc mereu.

Prin oglinzi aerul multiplică singurul lor cântec,
Visele ei evaporă în abur lumina solară,
Îl fac să uite de el, să radă, să vibreze, să simtă,
Şi să vorbească doar pur şi simplu, să fie El.

(- O, privighetoare a inimii şi sângelui Lui!)

 

– Eşti Tu sau sunt Eu? Propagăm aceeaşi emoţie! Nu am cuvintele potrivite pentru simţirile mele. Aş vrea să-ţi scriu ce simt, dar nimic nu se aseamănă cu trăirile mele. Dai un sens deosebit emoţiei! continuă El… – Hai, lasă-te purtat, dragul meu, pe aripile visului şi readu lumina din ploile înlănţuite în spaţiul ce se mistuie oprindu-se în preajma inimii, dincolo de ochiul insinuant aţintit asupra noastră! Peste noi sunt desfăcute larg aripile delicate ale fluturelui Regina Alexandra (Ornithoptera alexandrae). Un fluture ce ne călăuzeşte drumul prin simple bătăi de aripi apărându-ne inima mai puternic decât orice alt scut! i-a răspuns Ea.
– Prin puntea dintre maluri, în trecerea de dincolo de cuvânt, prin umbrele oculte ce-şi caută lumina, printre lianele sufletului ce par să respire aceleaşi miresme ale paradisului sau infernului cine o înţelege, înţelege tot! Am gura plină cu litere sângerânde şi ce mai lipseşte din normalitatea scrisului, a gândului exprimat. Nu mă uit niciodată ce scriu! i-a spus El…şi Ea a scris stângace: – În cântec şi-n amintiri se-apleacă trestia iubirii prin vârtejurile ceţii. Am venit aici doar să visăm, căci şoapta ecoului vibrează adânc în noi!… – Ceaţa este o stare, nu te scoate nimeni din ea. Artificiile nu îmblânzesc vremea nimănui! a spus El….
– Oare ce este iubirea? l-a întrebat Ea… – Acel punct de topire sau atingere a luminii şi a stelelor cu mâna, împlinirea şi completarea întregului! La baza tuturor stă străfulgerarea! Iubirea durează cât strigătul unui luceafăr ce se stinge în mare! Ar trebui să-i facem loc şi confort deplin în dorul nostru intim! a redat El…
– Da, energia iubirii e vitală mai ceva decât aerul, apa, hrana! a spus Ea…. – Ca să mă înţelegi trebuie să fii pe scară cu mine sau mai jos! Acum depinde unde mă aflu eu! Singura moarte dulce, este din iubire! a răspuns El.
– Şi, oare, ce le lipseşte oamenilor să păstreze iubirea, emoţia ei? a întrebat Ea… – Iubirea nu este perfectă niciodată, adică de aici până aici! Dacă nu au un centru, în zadar este tot! Mulţi nu au curajul să dărâme un zid! Acolo unde-i libertate este motiv de creaţie a sufletului! Iubirea nu există, există doar o continuă căutare a ei! i-a răspuns El… – Un vis! În rest suntem pe-aproape sau doar e în noi, pe scări diferite! a completat Ea….
– Nimic nu influenţează spiritul omului, ce este aşezat în el, nu poate fi modificat, doar suferinţa diferă. Cu cât eşti mai încercat, cu atât păşeşti mai repede spre lumina dorită. E greu să acceptăm asta dar acesta este adevărul! a urmat El, pe firul emoţiei…  – Poate că scenariul a fost de toţi trasat şi aici avem libertatea opţiunii, a schimbării! a continuat Ea.
– La ceas de seară luminiţa ta pâlpaie încă! Ce frumos când apuci să zici iar azi! rosti El pe unda gândului… – Să simţi intens clipa, fiecare clipă! îi răspunse Ea.
– Acum sunt o baladă a durerilor negre, dulcea ei asperitate, pentru a-i simţi atingerile de catifea, umbroasa mea! Da, un om cu umbră, un om care vine şi pleacă dar rămâne umbra lui ce te cuprinde definitiv, ce este în tine, cu tine! îi şopti El…. – Dincolo de sfârşitul timpului, mergând pe verticala eternitatii vom respira nemărginirea universului! i-a şoptit Ea…
– Ştii ce este cel mai greu? întrebă El… – Spune-mi, suflete drag! spuse Ea… – Să ascunzi ce se vede! Nu există spaţiu pentru a ascunde acolo câte ascunde un om în sufletul lui. Unde te-am întâlnit eu pe tine? Frumoasă eşti! Ai carismă de duci omul pe urmele viselor! Umbroasă eşti şi porţi omul în visare! îi spuse El…
– Cum sufletul unui om e adânc multe pot fi depuse acolo de-a lungul vieţilor. Totul e să căutăm. Şi pierderea ce este? îl întrebă Ea… – Să nu poţi să mai spui “pur şi simplu”, adică fără pur şi fără simplu, fără natură şi naturaleţe! Toate-s iluzii, mâine vei constata că ai pierdut ziua de astăzi, iată adevărat pierdere! Pierderi mai sunt anii din viaţă trăiţi condiţionat, timpul neîmplinirilor, tot ce trece şi nu ne mulţumeşte, pierderea naturii tale, a celor dragi! răspunse El… şi Ea a completat: – Mare adevăr dar toate au un rost! Pierdem timp pentru a învăţa. Asta-i pierderea! Ca atunci când vom fi întrebaţi „ce-ai făcut cu timpul acordat” ce vom răspunde? Şi “una şi alta” vom răspunde!
– În ce constă lecţia dorită? Cine a pus subiectul lecţiei? a întrebat El… – În ce- ai dorit, tu! Ţi-ai dorit experienţa asta! i-a spus Ea.
– Cred în destin. Ştiu că putem influenţa partea negativă a lucrurilor prin voinţă şi dorinţă de a a face acel bine, dar mai mult nu putem! a spus El… – Şi totuşi, la nivel interior, tu ai dorit să experimentezi acel ceva dorit. Tu ai ales condiţiile şi scenariul, hazardul pluteşte în verticala stelei! a zâmbit Ea…
– Dar în momentul trimiterii mi s-a şters tot, nu am venit cu notiţe de acolo! a răspuns El…  – Altfel nu mai aveai liber-arbitru! Scenariul a fost scris dinainte şi cu alţii şi apoi aprobat de toţi. Aici trebuie doar să alegi o direcţie sau alta. Şi de aici se vor tot modifică planurile. E posibil să-ţi aminteşti frânturi, acel ceva ştiut lăuntric, un ecou!
– Să lăsăm atunci predicatul să dea viaţă subiectului, deja sufletele ne sunt uşoare! Cei mai mulţi oameni habar nu au ce-i cu ei! i-a spus El…  – Se vor trezi ei, căci dincolo de lumea materială e adevărata viaţă! a răspuns Ea.
– Omul poate, omul nu poate! A rezona înseamnă să poţi! Dincolo de trup este adevărul! a continuat El… – Să- ţi deschizi inima căci taina ei se va risipi din adâncuri prin lumina difuză! completă Ea…
– Este o primăvară gândul tău! Între uitare şi taină alerg spre tine! îi şopti El… cu glas stins Ea îi răspunse: – Eternitatea clipei, în veşnicia rece doar piatra zâmbeşte! Suntem piatra dintre izvor si cer, în adâncul amintirilor doar copacii mai ştiu frunzele scuturate în liniştea absentă! Mâine e doar inscripţia pietrei din deşertul tăcerii:  BANA IASTI ICI TIVA, CA BRUMA DI TAHINA… CANDA CHIARI VREAREA! Iar pe verso doar două litere I.L.!

 

ELEGIA III pe firul gândului călător

 

– Ai vrea să vii ?
Dacă ai şti ce îmi doresc?
Ce eu gândesc că tu poţi fi?!
– Ai vrea să vii? Ai vrea să ştii? De ce nu vii?

…………………………………………..- ………………………
– Sunt aici lângă tine, sunt acolo în lumea noastră!
(O undă oglindă a sufletelor diafane lunecă lin… )
La chemarea zidurilor adormite, din depărtări, ecoul
ne propagă respiraţia unind durerea şi iubirea, clipa şi speranţa…
Pe drumul început din nostalgie devenit pas, devenit dans,
devenit zbor şi timp, devenit tăcere, zi, noapte,
trecutul uimeşte aburul prezentului unui timp de amintire,
unui timp de regăsire, unui timp de uitare…
Sub cerul nostru cuvintele nasc inscripţii pe pietre,
pe frunze, pe petale, pe drumul unde zefirul le risipeşte…

– Bucuros de oaspeţi, dragul meu? întrebă Ea… – Tu un oaspete? Eşti a mea! îi răspunse El.
– Oaspete de prânz, cu monopol de suflet? zâmbi Ea … – Vedem noi de ce se agaţă monopolul, la stat nu te dau! zâmbi şi El.
– Gândurile mi se oglindesc în tine. Este o primăvară gândul tău! Cine-mi redă acest parfum tainic, acest dar fără rădăcini? Unde te-am mai întâlnit eu pe tine? o întrebă El… – Poate ne-am întâlnit în cer şi, în vis, continuăm firul început! îi spuse Ea.
– Adolescenţa este primăvara omului iar a o păstra este a te numi un om fericit! Oare să fii adolescentă este mai greu? întrebă El… – Nu ştiu, poţi să rămâi aşa la orice vârstă, tu alegi. Să simţi mereu în suflet primăvara, tremurul de cireş cu zăpada florilor ce te-nfăşoară, să te bucuri de lumina soarelui lăuntric! Nu-ţi şterge amintirile, lasă-le acolo, singure, să-ţi bată în piept! răspunse Ea.
– Tu, doar tu, ştii cum poţi fi un om total! Vând maturitate păstrând copilăria şi adolescenţa! spuse El…- Să păstrezi mereu copilul din tine, dragul meu! Când pleacă începem să îmbătrânim cu adevărat! îi spuse Ea.
– Ce înseamnă drag? întrebă El… – Drag? Cineva pe care-l simţi apropiat, cineva cu care eşti pe aceeaşi lungime de undă, cineva la câte ţii mult! E bine sau prea lungi explicaţiile? surâse Ea… – Cam lungi. Îmi placi şi gata ~ drag! răspunse El.
– Copilul meu este bebe înfăşat, se uită la lumea asta nebună! Ce este mai frumos decât un bebeluş! Eu îl conserv aşa! zâmbi El… – E bine, atunci îţi zâmbeşte! Privirea lui îţi aduce lumina! îi spuse Ea.
– Sper să-l păstrez, uneori, când îl las şi plec de acasă fac nebunii! spuse El…. – Ei, se mai întâmplă să mai şi creşti! zâmbi Ea.
– Copilul tău câţi ani are, draga mea? întrebă El … – Eu ştiu?! Variază în funcţie de stări! răspunse Ea.
– Asta trebuie să ştiu, dacă sunt şanse să se joace cu copilul din mine! spuse El… şi Ea, zâmbind, spuse: – Copiii doar prin joc învaţă! De noi depinde să rezonăm, să ne deschidem inima!
– Dincolo de trup este adevărul! Este o muzică de mare supleţe. Foarte rar întâlnim oameni cu un limbaj al trupului, adică o propagare a sufletului, un om cu carismă… Îmi place să arunc cu pietre în mare, pietre verzi, roşii, albastre, lucioase, să scriu pe nisip, să-mi încânt sufletul! spuse El… iar Ea: – Undele se propagă în multe cercuri concentrice!
– Toate pornesc de la un punct spre centru! adăugă El… iar Ea: – Dincolo de marginea vieţii mereu e o noua ,cu graniţe necunoscute, un nou tărâm cu un cer mai limpede, cu un aer mai proaspat, căci orice desprindere naşte un început uluitor!
– Eşti scump, dragul meu, ştiai asta? întrebă Ea... – Nu a pariat încă nimeni pe mine! Nu-mi ştiu valoarea, pornirea, prima strigare sau cum se zice, n-o ştiu! spuse El.
– Pariez eu toţi banii de vrei, dar nu e nevoie îţi cunosc lumina! spuse Ea… – La cât poate fi ultima strigare chiar nu ştiu. “N-ai nici tu nici împăratul. Bani să-mi cumpere băiatul!” răspunse El.
– Tu trebuie doar să fii, chiar dacă nu te ştii! îi spuse Ea… iar El : – O să mă aflu!
Zâmbind Ea îi spuse: – Eu nu te cumpăr, eu constat, te apreciez!… – Nu am remarcat asta până acum deşi am avut mare răbdare! răspunse El.
– Cine mă apreciază, care din voi două, Tu sau Fata din Vis? întrebă El… – Toate. Nu spuneai tu că toate te iubesc? spuse Ea.
– Am spus doar că toate ajung să mă iubească, căci pe ce pun mana începe visarea! spuse El… iar Ea zâmbi : – Aşa este!
– Şi Fata din Vis unde este? Cum o cheamă? întrebă Ea… – Îi construiesc fundaţia unde să vină. Pentru asta trebuie să-i pun un câmp de petale la temelie, căci orice act implică un pretext! Pentru Catrinel, Fata din Vis, fata fără vârstă, căci acolo sufletele nu au vârstă au doar lumină!
– Oare, de ce-ţi trebuie flori? întrebă Ea… iar El raspunse: – Un câmp de flori, un câmp de petale, aşa simte şi-mi cere sufletul! Să dorm pe petale într-un timp adormit, în turnul lui pentru totdeauna! Probabil nu ai dormit încă pe petale şi nici apele curgătoare nu au stat din cursul lor să-ţi asculte trăirile!
– Catrinel este acolo? întrebă El… – Da! şopti Ea, zâmbind.
– Transmite-i, te rog, un gând luminos! O aştept! îi spuse El… iar Ea: – L-a primit instantaneu, îti multumeste, dragul meu! Timpul de culoarea liniştii nopţii fixează eternitatea, în orizonturi noi, peste uriaşa luna!
– Aceasta-i temelia de flori! Sub clarul de ceas al liniştii albe, construcţia din petale nu se poate dărâma aici pe pământ! spuse El… – Mulţumesc pt lumina ta, o simt instantaneu. Ce frumos! spuse Ea.
– Vezi, în candela timpului, nu există distanţă între suflete! Intrând pe poarta lunii, în foşnetul clipelor avem un tărâm aparte. Undeva lăuntric, pe drumul acela toate florile îşi deschid petalele când intrăm! Acum mângâie petalele răsfirate de vânt! Pe aici inima va trebui să treacă, pe aici! Dar tu unde eşti? întrebă Ea… iar El: – Aici cu Catrinel,aşezam petalele răsfirate uitând de noi! Catrinel poate vrea pe pământ, îl consider o oportunitate!
– Probabil îţi ascultă bătăile inimii purtând-o pe aripile viselor. Şi pe pământ ce faci? întrebă Ea… – Investesc, sper să fie o investiţie bună, căci draga mea, pamântenul vrea să simtă materia! Când văd un pârau mic întru cu picioarele în el, când văd unul mai mare îi urmez cursul pe alături! zâmbi El.
– Vorbeai de rai? întrebă El… şi Ea: – De lumea creată, poţi să-i spui rai, vis, scara pe care urcăm spre noi! Călătorim, prin oglinzi de cristal, pe cărări nesfârşite, spre stele izvorâte din scoici de lumină!
– Ca să ştii cât de frumos este raiul trebuie să ştii şi cât de aspru este iadul, adică florile nu-s doar petale! spuse El… la care Ea răspunse: – Suntem atât de orbiţi încă căci nu reuşim să vedem dincolo de perdeaua acestor simţuri fizice. Abia după trezirea acelor noi simţuri vom începe să ne trezim la viaţă!
– Bravo! Acum ai sensul cuvintelor mele. Astăzi punem interzis iubirii şi dăm acceptul salbaticiei, dincolo de percepţia fizică şi reacţii animalice! Nu-s legi scrise pentru asta, totul este ca şi o provocare! spuse El… – Gândul, o mare forţă de care omul nu este conştient! răspunse Ea.
– Tu eşti? întrebă El… Eu? Poate că, involuntar, produc şi eu cataclisme. Ştiu, te-am cam zdruncinat, ieri! răspunse Ea.
– Da, uneori eşti cam posesivă, dar fondul tău este din petale! Ai grijă de visele tale, ai grijă de Catrinel! adăugă El… – Dincolo de fiecare oglindă, un copil doarme şi steaua care-l însoţeşte îi multiplică, în aer, visul-evantai! răspunse Ea.
– Nu te teme de vise, căci nimic nu te poate răni acolo, nici gândul, nici cuvântul, nici raza de soare în aerul ce trece prin oglinzile timpului! spuse El… iar Ea: – Ne vom continua drumul. Cât timp în sufletul meu va fi Universul, după sute sau mii de ani, ne vom revedea. Pe cărarea albastră, arc peste timp, cu un nufăr în palme, prin umbrele stelelor, te voi întâlni! Deschide-ţi braţele, tu, clipă a visului meu, tu, zburătorul nopţilor mele!

 

autor Irina Lucia Mihalca

http://cititordeproza.ning.com/profile/IrinaMihalca

 

 

Anunțuri

Comentarii închise la Elegia I pe firul gândului călător/ Elegia II / Elegia III

%d blogeri au apreciat asta: