Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Doamna Înţelepciune

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 01/06/2011

Uneori, simţeam că inima îmi bate atât de tare, încât e gata-gata să îmi iasă din piept. Atunci cuvintele mi se opreau pe buze şi explicaţiile ce mi se cereau rămâneau în mine, lovindu-se de pereţii gândurilor, într-un vacarm ce mă speria şi mai tare…
Pe vremea aceea, eram o fetiţă care scria primele ei poezii. O fetiţă puţin mai ciudată. Emotivă şi tăcută, destul de veselă de felul ei, dar care vorbea prea puţin despre sine. Aş fi avut ce spune, dar nu interesa pe nimeni sau cel puţin aşa aveam eu impresia. Cei mari aveau un obicei pe care nu îl înţelegeam. Mă priveau de acolo de sus, spunându-mi fel de fel de lucruri, toate pe tonuri ce semănau cu cioburile unui obiect spart. Mii de cuvinte ascuţite, de vorbe răstite, de zgomote stridente şi asurzitoare coborau pe neaşteptate, înfigându-se dezordonat în sufletul meu, ca nişte păsări violente şi înfometate, ce nu cunoşteau mila. Îmi era greu să le fac faţă, mai ales că lumea îmi părea destul de ciudată, mai ales lumea lor, a celor mari. Nu mai spuneam nimic, lăsam capul în jos, aşteptând să vină ziua când voi fi şi eu mare şi voi putea să răzbesc mai uşor prin asemenea zile ce îmi păreau că nu mai au sfârşit… Anii au trecut, am crescut, iar cei mari au rămas parcă tot acolo, uitându-se cu sprâncenele încruntate, în acelaşi fel, iar cioburile vorbelor lor cad la fel de ascuţit şi de asurzitor, exact când mă aştept mai puţin. La fel de asurzitoare sunt uneori şi tăcerile lor orgolioase, care te îmbrâncesc într-o periferie a existenţei, de acolo de unde, orice ai spune, nu te mai aude parcă nimeni.
Într-o zi, în casa noastră a apărut o doamnă. Era înaltă, foarte slabă, îmbrăcată în negru. Nu îmi aduc aminte chipul ei. Nu ştiu să fi fost frumoasă, nu ţin minte mai nimic despre ea. Doar de mâinile albe, lungi, uscate, ce parcă pluteau peste obiecte mângâindu-le, îmi aduc aminte cu precizie. Eram vrăjită privindu-le. Mâinile acelea semănau cu vocea doamnei, o voce caldă, deloc sonoră, cu un timbru potolit, grav… şi, în aceeaşi măsură, deloc dramatic. Era profesoară de istorie şi se mutase cu serviciul în alt oraş şi pentru câteva săptămâni, până să primească o locuinţă, stătea la noi. Deşi îmi părea atât de minunată, am aflat că cei doi băieţi ai ei nu prea o luau în seamă, iar soţul o ignora cu totul. Domnul doctor, şef de secţie, căruia femeia aceasta ii părea lipsită de farmec şi senzualitate, nici nu o vedea. Pe vremea aceea nu m-am mirat prea tare, iar azi, nici atât.
Pentru mine, fiecare etapă a unei zile, alături de ea, avea un farmec nebănuit. Dimineaţa, în locul agitaţiei şi a grabei care mă derutau mereu, făcându-mă să încep ziua cu regret, apăruse o stare nouă… ceaiul din căni era auriu, porţelanurile cântau, mierea licărea ca soarele toamnei în borcan, hainele erau deodată ale mele, drumul spre şcoală, plin de speranţe. Amiaza era cea mai frumoasă… De pe balcon, casele poleite sub soarele moale spuneau poveşti noi, iar lângă mine, cineva se bucura de hohotele ploii. Apoi tăcerea… serile în care se furişa tăcerea, ca o pisică înţeleaptă, torcând lângă veioză… Se auzeau doar paginile cărţilor citite pe îndelete, împreună, iar cărţile erau vii… vii…

 

artist Natalie Schor

 

Nu am încercat să mă port cu ea altfel decât eram obişnuită. Nici nu m-aş fi priceput, dar după o vreme, am observat cu încântare că nu o stingheream cu nimic. Ba dimpotrivă, părea să se simtă foarte bine în preajma mea. Doamna ştia să privească, de parcă mi-ar fi citit intenţiile. Dar o făcea cu drag, fără reproş. În preajma ei nu mă simţeam în plus, gândurile mele se deschideau sfioase, fără teamă, fără grija de a fi repezite. Eram o fiinţă, eram o lumină, mi se îngăduia să exist, să ies la iveală. Într-un dans abia schiţat, întrebător, ca şi cum, fără să văd prea bine, pipăiam totuşi lumea cu propriile mele întrebări, simţindu-i conturul, aspru şi nou, uşor agresiv, uşor presimţit, prin cine ştie ce vise, începeam şi eu să fiu.
În una din seri, m-am oprit tăcută în faţa ei şi i-am întins, cu degete tremurânde, o foaie de caiet scrisă strâmb şi mâzgălită stângaci cu stiloul. Era o poezie. Prima mea poezie. Plină de ştersături, de reveniri, de şovăieli. Aşa cum îmi era şi firea. A luat-o fără cuvinte, fără grabă, a parcurs-o cu privirea, apoi m-a privit lung, în tăcere. Zâmbea… „Cami, e cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată, pentru că aici, în hârtiuţa aceasta, e sufleţelul tău. Cum aş putea să-ţi mulţumesc?”
Era prima dată când cineva mă lua în serios, când nu îmi spunea că mă joc sau că, nepricepându-mă la ceva practic, încerc în fel şi chip să fiu luată în seamă. Nu mi se reproşa că sunt aiurită, cu capul în nori, cu gândul unde nu trebuie. Era prima dată când cineva spunea că ceea ce fac e bine, ba chiar mai mult. „Iubirea există, îmi spuneam, nu mi se pare, iată, sunt şi alţii care o văd, care nu ceartă… care…”
Nu am putut să îi rostesc nici un cuvânt din tot ce simţeam, deşi aş fi vrut să îi spun că eu sunt cea care îi mulţumeşte, pentru că există! Că şi eu o iubesc! Aş fi vrut să îi sar de gât, să o îmbrăţişez, aş fi vrut să îi spun să nu plece, iar dacă pleacă… să mă ia cu ea! Aş fi vrut să îi spun măcar să mai vină, să o mai văd, câte aş fi vrut să îi spun… Nu am putut rosti o vorbă… cred că m-am înroşit şi în sinea mea speram cu disperare să înţeleagă ea pentru mine restul. Şi peste ani, simt încă acel regret, că nu am putut să rostesc un singur cuvânt. Dar ea a fost desăvârşită. În puţinul timp care îi mai rămăsese, a stat aproape numai cu mine şi mi-a vorbit, şi m-a privit, şi m-a mângâiat şi când a plecat, aveam atâtea lacrimi în ochi şi sufletul plin şi atâta înţelepciune că mi-a ajuns mulţi ani după aceea. La plecare, mi-a spus… că eu am ajutat-o să se regăsească şi că voi înţelege mai târziu…
Da, am înţeles mai târziu… am înţeles că nimic din ceea ce face un om, din ce înfăptuieşte sau creează, nu se vede, nu se aude, nu respiră, dacă nu are picătura aceea de suflet. Nimic nu rămâne, dacă nu aduce bucurie, nu mângâie pe nimeni. Totul se risipeşte ca nisipul luat de vânt… iar faptele noastre, făcute din obligaţie, din interes, din convenienţă, toate rămân uitate. Nimeni nu îşi va aduce aminte de ele, nici chiar copiii noştri. Întâlnirile, timpul petrecut împreună fără iubire este ca şi cum nu ar fi. Nici o urmă nu rămâne, nici o amintire.. chiar şi înfăptuirile, o carte, o casă, o şosea, toate pier…
Am învăţat să am un fel de a privi, din înăuntrul meu. Aşa mi-am ales de atunci cărţile, obiectele din casă, cuvintele, prietenii, micile bucurii, răspunsurile, întrebările… căutându-mă în ele, pe mine. Am învăţat că nu vei face pe nimeni să uite de singurătate, să se simtă iubit, dacă nu îi faci loc în viaţa ta, în întâmplările mici, în cele mari, în visele tale, în gânduri, în încercările vieţii şi în momentele grele… Am învăţat, într-un cuvânt, să ascult şi să iau de mână pe cel drag fără teamă, zâmbindu-i, pentru ca el să ştie că, dacă toată lumea îi va fi împotrivă, eu voi fi mereu alături. Iar pe cel ce se dă deoparte, oricât l-ai iubi, e bine să îl laşi, să nu te agăţi de el, pentru că undeva, în lumea asta, există cineva care îl aşteaptă şi pe care va vrea să îl ia, la rândul său de mână, găsindu-şi pacea. Am învăţat că iubirea înseamnă libertatea lăsată celui de alături de a fi aşa cum este el şi de a te bucura fără efort. Am învăţat că bunele intenţii pot aduce nefericirea altuia, dacă îl obligi să fie cum îţi e ţie bine şi lui nu.
Adevărata înţelepciune… pentru mine a rămas o doamnă înaltă şi îmbrăcată în negru, cu degete lungi şi sensibile, cu voce scăzută, al cărei chip nu îl ţin minte, dar care a ştiut, nu să îmi controleze temele la matematică, ci să audă cântecul ascuns în sufletul meu mic şi speriat. Adevărata înţelepciune… o doamnă ce vine în vizită, poate o singură dată în viaţă şi pe care, unii o văd ca pe un musafir oarecare, alţii… ca pe acea prezenţă ce ar putea să le schimbe viaţa la plecare.
Poate că nu mereu ea arată la fel, de aceea e bine să privim cu atenţie, cu multă atenţie, ca nu cumva, pe lângă noi să treacă tocmai cea care ar putea să ne răspundă la întrebările sufletului, tocmai Doamna Înţelepciune, iar noi, grăbiţi, să nu băgăm de seamă…

 

autor Camelia Iuliana Radu

http://cititordeproza.ning.com/profile/CameliaIulianaRadu

Anunțuri

Comentarii închise la Doamna Înţelepciune

%d blogeri au apreciat asta: