Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Caruselul

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 30/05/2011


 

Din copilărie te acaparează caruselul cu multe scaune zburătoare. Nu există nicio jucărie mai impunătoare decât caruselul. Dacă te urci pe el, nu vei uita niciodată că este prima încercare de zbor peste lume, peste tine, atunci te întâlneşti cu imagini care ar putea fi ale tale, le vezi desenate doar mental, cum simţeau nevoia strămoşii să comunice, prin intermediul pictogramelor plasate pe pereţii bârlogului, drept enigmă pentru secolele următoare … aşa era şi pentru mine o enigmă arhaică atracţia caruselului… în primul rând nu ştiam niciodată câte scaune poate să aibă un carusel? Zece, douăsprezece, douăzeci, nu ştiu care este numărul preferat de această tehnică, nici la discovery nu am văzut, din ce se fabrică sau de ce se fabrică asemenea minunăţii, poate ca să ajungi Vlaicu, Coandă, astronaut, să-ţi închipui că eşti pe Lună, pe Marte, în rai, să-ţi imaginezi că este viaţă şi dincolo de Terra, cu care te distrezi cumplit de degajat în anii tinereţii ca să te ageţi cu toate fibrele antrenate şi vlăguite de o emisferă, care este dispusă să te primească şi după viaţă.

Când mă dădeam pe carusel mă visam mare, peste nevoile primare, pe nivele care absorb tot ce este cognoscibil sau necognoscibil şi tindeam să le cunosc… vroiam să ajung deasupra sinelui, deasupra eului cotidian…vroiam un eu cadou, fără fundiţe, un eu care nu se pune la pomul de crăciun, dar îi stă bine pe gard, pe prispă, în balcon, în vârful crengilor care cântă de mai, în vârful degetului arătător, în vârful capului pe care îl atingi şi te întrebi: pe unde mai departe?

Nimeni nu m-a provocat: dacă aţi începe din nou, cum aţi proceda?! Dacă m-ar fi întrebat, începeam din prima să zbor, apoi să studiez tehnica zborului, mă făceam Vlaicu, Coandă, numai să plac iubitului meu, cui şi aşa îi plăceam, dar să-mi plac mie mai mult. Deci, este vorba de dragostea de sine? Întotdeauna este vorba despre dragostea de sine… doar clipe, momente, dispoziţii despre altcineva sau altceva…

Pe ea (dragostea de sine) o poţi plimba pe stânci, în autobuze, în metrou, în cărţile scrise şi citite, o poţi oferi vulturilor care stau vicleşug la pândă sau “vaporilor dansatori” care au iscusinţa de a se băga în orice unghi imposibil de a salva un alt vapor…, vreau să fiu salvată, mă găsesc la reanimarea naturii şi aştept vaporul dansator, care se poate întoarce în orice direcţie, cu cea mai mare viteză…

O renaştere care îmi explică mersul lucrurilor, întotdeauna mi-au plăcut teoriile univoce, mi se păreau mai uşor de contrazis, dar teoriile care povestesc despre viaţă? Nu cred că sunt teorii despre viaţa mea, în cel mai bun caz, post mortem.

Hai să vorbim despre câştig care interesează pe orice persoană: eu câştig, tu câştigi, el câştigă, noi câştigăm, voi câştigaţi, ei câştigă! Dar ce? Vrei adevărul?

Întreabă-mă şi lasă-mă să tac.

S-a oprit caruselul şi eu vroiam să mă urc pe scaunul cel mai apropiat, şi m-am urcat şi am zburat, şi zbura în spatele meu un flăcău aprins la fire, un brunet mult prea reuşit şi mult prea matur pentru cosiţele mele blonde, dar mă atrăgea necunoscutul în acelaşi raport în care mă speria, şi ne legam cu lanţurile de pe atunci, să nu fie libertatea deplină pentru zborul de mai târziu, să nu cădem pe pământul ţării, ar fi fost o povară mult prea grea pentru el, şi zburam spre cer fără nori, doar cu lumina albastră aprinsă, nu ştiu cum făcea feciorul, dar mă ajungea, şi venea după mine înverşunat şi se arunca feroce şi mă prindea în aerul acela rarefiat, doar de lanţul din faţă susţinut, eu mă aşteptam ca el să aterizeze pe pământ după asemenea mişcări periculoase, dar nu, el stătea în scaunul lui înaripat şi mă răsucea cu atăta putere, de simţeam universul din mine cum se împrăştie, până mă desfăceam era o minunăţie şi un desfrâu, o rugăciune şi o dezvirginare, toate la un loc, am uitat cum se chema sau trebuie să ghicesc eu cum s-ar putea chema o asemenea vrajă, când te roteşti în cerc mare odată cu toată lumea, dar mă învârteam şi în jurul axei mele, datorită unor ochi bruni aprinşi.

 

A doua oară m-am urcat într-un scaun cu un grec, la Braşov, pe teleferic, nicio o boabă nu cunoşteam din vorbele sale, dar ne-am înţeles de minune,  am savurat tainele naturii, pe cele interioare şi când s-a agăţat de mine în disperare, am ştiut că-i e frică de înălţime… şi de sentimentele lui faţă de ea, o româncă reuşită, care vroia să muncească, dar să şi trăiască distrându-se…

S-a agăţat de mine că-i era frică de înălţime şi mie de mine însămi, i-am povestit în cele treizeci de minute toată viaţa mea fără să-mi ştie limba. Tocmai de aceea. Dacă ştiam cânta, aş fi cântat, el trebuia să-mi audă numai vocea, o voce umană ca să ştie că nu-i singur şi nu se va topi în natură laolaltă cu peisajele care zburau departe şi se făceau nimic. Nu contează, a recepţionat tonul vorbirii mele, muzica mea interioară care se afla ca întotdeauna în armonie cu rădăcinile.

Grecul m-a înţeles perfect şi nu-mi cunoştea limba. Nu ca alţii care îmi cunoşteau limba… şi nu puteau zbura cu mine.

 

Caruselul de la Budapesta m-a înnebunit de-a dreptul, mergea în valuri, nu ştiam cât de înalt ţâşnim, nu ştiam cât de adânc ajungem, nu ştiam dacă vom ajunge vreodată pe un teren stabil, era un joc cu viaţa, îmi venea să vărs, dar n-am vărsat, îmi venea să zbier şi am zbierat, am coborât ca o avalanşă haotică şi mă întrebam, dar nu aveam vreme pentru întrebări, şi am urcat către cer care nu ne-a primit, pe motiv ca prea devreme aţi venit… şi când, în sfârşit am aterizat, am mai vrut să urc… oare de ce? Poate… după răspunsuri. Ce este în acest zbor care ne atrage fără condiţii? Sau zborul ca atare declanşează întrebările care vin. Zborul să imite un pazel de cer decupat?

 

Ultimul zbor a ţinut 35 de ani! La început am zburat chiar peste pământ, atingând vârful copacilor, apoi la nivelul florilor, albinelor şi ierbii care îngăduie orice, chiar şi tăvălirea, după care te ridică, apoi am atins chiar solul din zbor, am ras iarba fragedă, am scobit pământul şi am făcut găuri de trecere că doar trebuia să supravieţuim şi noi, şi toţi care vroiau să convieţuiască în cuplu, am săpat tuneluri, de eliberare, dintr-o astfel de închisoare … un ham care nu te mai lasă să zbori, să respiri, să spui poezii, să gândeşti nealterat, dar ştii din picturile existenţiale că o închisoare consimţită e mai bună decât libertatea fără garduri.

Niciodată nu ştii cum ar fi fost alternativa la prezent sau la trecut. Cu viitorul mai poţi jongla, stând în faţa geamului şi închipuindu-ţi drumuri în mai multe direcţii. Dar numai în faţ geamului.

De aceea şi azi alegi să zbori cu caruselul vremii, prin alţii, care se mai urcă în scaune şi merg până la cer, îi însoţeşti cu gândul tău care se înalţă deasupra lor şi a ta, şi ştii că la acea intersecţie dintre scaunul tău şi vectorul cerului, e visul tău… un alb de crin trepidant care dansează într-un vals mov cu mângâieri verzi şi sfioase, furând lumina galbenă care se apleacă şi te atinge.

Caruselul trăieşte în noi,  trăieşte pentru sine.

 

autor Deac Suzana

Anunțuri

Comentarii închise la Caruselul

%d blogeri au apreciat asta: