Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Pagini de memorialistică

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 21/05/2011

Prolog

La Ipoteşti începe povestea vieţii lui Eminescu, această fiinţă creată, al cărei suflet, nemuritor fiind, există în lumina fără sfârşit.
În “Patria luminii nestinse”, cu voalurile aurei care are strălucirea iubirii lui pentru semeni, Eminescu se ridică mereu, spre bucuria contemplării Cuvântului Primordial. Se desluşesc sensurile scopului ultim al omului, simţi cum a intervenit direct Causa Prima şi în ce mod a stabilit legătura între trupul şi sufletul său.
Un medic materialist din secolul trecut afirma într-o celebră frază: ,, Am făcut operaţii cu bisturiul şi n-am găsit niciodată un suflet” (dar întorcându-ne la tomişti ne putem convinge de contrariul celor afirmate). Adepţii lui Descartes au atribuit gândirea numai organului trupului(creierul) negând sufletul( spirit pur) ajungând la materialism. Alţi gânditori moderni au considerat, trunchiind filosofia lui Descartes, că omul este doar conştiinţă, libertate şi gândire, realitate spirituală, negând-o pe aceea a trupului şi văzând în el doar o aparenţă, o iluzie. Idealiştii nu au luat în seamă faptul că inteligenţa acumulează cunoştinţe plecând de la experienţa trupului, de la realitatea sensibilă. Sufletul se manifestă şi se exprimă prin trup( entitatea prin care fărâma de divin intră în relaţie cu lumea înconjurătoare).

Vorbind despre Eminescu şi surprinzând această unitate trup – suflet, Caragiale scria: “Era o frumuseţe ! O figură clasică încadrată de nişte plete mari, negre, o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru“. N. Petraşcu, privindu-l pe poet, observa: ,,…surprindeai în ei pâlpâitul unei lumini incandescente ca un scăpărat al focului tainic ce-i ardea sufletul”.
Ne interesează atât fluxul luminos interior, cât şi învelişul său – trupul. Din legea morală aflăm că ,,trupurile celor răposaţi trebuie tratate cu respect şi cu dragoste, întrucât ele au fost temple ale Duhului Sfânt…”
După câteva ierni în care, preocupată de viaţa lui Eminescu şi mai ales de perioada minunatei sale copilării, am citit tot ce se putea citi referitor la timpul cuprins între 1850 – 1860, am descoperit câteva lucruri trecute cu vederea de cercetători.
În anul 2000 în calitate de muzeograf la “Memorialul Eminescu” din Ipoteşti, am reuşit să pun bazele unui muzeu de tip eclezial în biserica veche a familiei Eminovici: am adus veşminte vechi preoţeşti cusute cu fir de aur şi de argint, având o vârstă egală cu cea a lăcaşului de cult în care le expuneam. Le-am descoperit la Botoşani, şi am făcut acte de custodie cu speranţa că acestea vor fi donate bisericii de la Ipoteşti într-o zi. A fost începutul. Căutând răspunsuri la întrebările care mă asaltau, răsfoind un album bisericesc din anul 1906 (care cuprinde monografii scurte ale localităţilor care compuneau Botoşanii în secolul al XIX-lea), cercetându-mi totodată rădăcinile în lungul şir al preoţilor din vremea aceea, am descoperit fotografia preotului Dumitru Stamate, făcută la o vârstă înaintată. Pe vremea aceea, serviciul preoţesc la biserica Uspenia din Botoşani era asigurat de Ioan Stamate (iconom stavrofor) dar şi de fiul acestuia, Dumitru(Dimitrie) Stamate, diacon. După ce a devenit preot, el a slujit mai departe la Uspenia. Am mai găsit însemnat faptul că acesta venea uneori şi la Ipoteşti, deoarece multă vreme această parohie nu a avut preot.

 

 

Botezul poate fi acordat şi de diacon. Ioan Stamate, preot bătrân, a stat, probabil, la o masă, înregistrând datele în actul de botez, iar fiul său, diaconul, a celebrat slujba scufundându-l pe Mihai în cristelniţa de bronz, după datină, la 21 ianuarie 1850.
Nepublicată până la acea dată în vreun material referitor la Eminescu, fotografia preotului (prin mâinile căruia a venit asupra micii fiinţe lumina divină şi – de ce nu ? – geniul) a fost introdusă ulterior între alte imagini în două apariţii editoriale.
Tot în acest album bisericesc am descoperit filiaţiuni ale propriei familii cu cea a poetului; erau lucruri despre care îmi aminteam vag din povestirile străbunicii care m-a crescut, presb. Singlitichia Grigoraş(fiica presbiterei Zenobia şi a preotului Manoliu Conachi). De la ea am aflat despre biblioteca familiei sale pe care o numiseră ,, Adevărul’’( majoritatea cărţilor au fost distruse, furate, în timpul războiului, când toată familia s-a refugiat). Cărţile păstrate mi-au fost de real folos mai târziu.
Pe vremea când Raluca Eminovici vindea moşia de la Orăşeni, stră-străbunicii mei locuiau acolo. Având aproximativ aceeaşi condiţie socială existau relaţii între familiile lor. Ştiu că îşi împrumutau cărţi, unii altora. Scrisorile mamei lui Eminescu pe care le văzusem în copilărie, şi pe care un membru mai pragmatic al familiei mele le-a înstrăinat, fuseseră expuse chiar în casa în care am copilărit. Multă lume le-a văzut, le-a citit. Bunicul meu, preotul cărturar Dimitrie Grigoraş, mare colecţionar, călător, poliglot, om preocupat de tot ce însemna spiritualitate, amenajase un muzeu în propria casă părintească! Cu banii lui a achiziţionat tot felul de obiecte vechi, strângând aproximativ 250 de piese. Trebuie să amintesc şi de cărţile moştenite de la tatăl său, preotul Gheorghe I. Grigoraş, autor de monografii, proprietar al unei biblioteci de excepţie pe care o numise, sugestiv, ,,Mângâierea’’, după cum se poate vedea şi astăzi în ex-libris-urile sale. Era acolo şi un „colţ Eminescu” în care, între alte obiecte, se aflau cele două scrisori. După moartea lui mi-au rămas: o icoană, o pianină, monede, câteva cărţi rare. Între acestea se afla şi „Codul Judiciar” de Alexandru Ioan Cuza, legat în piele şi cu foile colorate în roşu, galben şi albastru, pe care l-am donat muzeului de la Ipoteşti(se potrivea perfect în biblioteca familiei lui Eminescu deoarece tatăl său făcuse parte din comisia formată pentru împroprietărirea ţăranilor din Ipoteşti şi folosise acest cod de legi…)
Am găsit fotografii ale călugăriţelor (una din familia mea) care se stabiliseră la Agafton după mutarea de la Schitul Orăşenilor.
După ce muzeul sătesc a fost desfiinţat în mod abuziv în 1966 şi lucrurile adunate cu trudă de bunicul meu au fost duse la Botoşani, am suferit şi eu: mă ataşasem de camera cu obiecte vechi care-mi deveniseră familiare. Uneori veneau vizitatori şi eu, un fel de mic muzeograf, cu nevinovăţia vârstei, dar pătrunsă de importanţa momentului, luam o „poză gravă” şi îi conduceam cu evlavie spre „colţul Eminescu”, explicându-le tot ce ştiam despre acele exponate.
Multă vreme, piesele au stat pe scările Muzeului de Istorie din Botoşani. Mai târziu au fost transferate la Muzeul de etnografie, dar ani în şir, nu a apărut o notă într-un ziar, ori o plăcuţă cu text explicativ, pe care să fie trecut numele său, măcar ca donator. Poate că de aici s-a născut această răbdare în a mă apleca spre cercetarea unor lucruri ce ţin de trecut.
Citeam o publicaţie veche în care tocmai găsisem numele stră – străbunicului meu, preotul Ioan Grigoraş, care făcuse parte din soborul de preoţi prezenţi la sfinţirea pietrei fundamentale a bisericii noi a satului Ipoteşti… Se ştie însă că un lucru aflat, atrage după sine un altul…
În scrierile pe care le parcurgeam căutând informaţii privitoare la momentele naşterii şi botezului poetului, găseam date privind biserica veche şi cimitirul satului. Aşa am ajuns la următoarea concluzie: la Ipoteşti, în afară de părinţii şi cei doi fraţi ai lui Eminescu, au fost, cu siguranţă, înmormântaţi încă trei membri ai familiei sale.
Vine un timp când anumite lucruri ies la iveală, timpul fiind un catalizator tăcut al evenimentelor. Nu cred în hazard şi aş fi mulţumită dacă acest studiu ar avea şansa de a fi acceptat. Astfel, în cimitirul satului şi al familei poetului, ar apărea un semn comemorativ tip cenotaphium(cenotaph), pentru cei neuitaţi de semenii lor – creştini care au cultul morţilor.
Am intrat în lumea mirifică a „tărâmului Eminescu” mergând pe drum anevoios. Spinii nelămuririlor m-au rănit …
Cărţile mă privesc acum cu cei o mie de ochi clarvăzători, iar ex-libris-urile celor care au păşit pe aceeaşi cale mă îmbărbătează: oameni de ieri, oameni de azi – verigile unui lanţ uriaş, neîntrerupt. Şi ei au pus o cărămidă la temelia unui edificiu vrăjit: templul spiritualităţii românilor. Vor fi, oare, paginile mele, firul de nisip care va umple un gol dintre pietrele lui ?

Stolnicul Vasile Iuraşcu – bunicul lui Eminescu
Într-un,,Izvod de toţi boierii moldoveni”, în 1830, Vasile Iuraşcu a declarat ,,manu propria” că s-a născut la Dolhasca, fiind fiul lui Ion (Iov) Iuraşcu din Hotin (născut în 1750) şi al Mariei., având la data întocmirii actului vârsta de 50 de ani. În 1803 s-a căsătorit cu Paraschiva Donţu şi din ei s-au născut: Maria (Marghioala) care s-a căsătorit cu stolnicul (devenit apoi….) Mihalache Mavrodin, Safta (alintată Săftica) care a devenit soţia clucerului D. Velisar, Fevronia (maică la Agafton), Sofia (maică la Agafton, moartă înainte de 1876), Raluca – (mama lui Eminescu, 1816 – 1876), Olimpiada sau Olimbiada (maică şi apoi stareţă la Agafton până în 1902) şi trei băieţi: Iordache (Iorgu), Costache (monah ce a luat ulterior numele de Calinic) şi Iancu (Iachint sau Iachift după numele monahal– arhimandrit la Iaşi).
În 1834 a murit Paraschiva Iuraşcu, soţia stolnicului. În 1839 îl găsim asesor la Judecătoria oraşului Botoşani până în 1841. Ion Roşu în cartea sa ,,Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu. Originile”, la pagina 181, scrie că bunicul poetului n-a închis ochii la Agafton, cum susţinea I.D Marin în cartea sa “Eminescu la Ipoteşti”. Actul de moarte atribuit stolnicului Vasile Iuraşcu, tatăl Ralucăi, era de fapt al unui oarecare V. Iuraşcu, necăsătorit (bunicul poetului era văduv din 1834!), în vârstă de 55 de ani. La acea dată stolnicul ar fi avut 90 de ani, el fiind născut în 1780! Iar dacă actul este într-adevăr al stolnicului, înseamnă că tatăl Ralucăi s-a născut în 1815 iar fiica în 1816…Aberant ! Cade, aşadar această ipoteză şi rămâne în picioare cea a lui Ion Roşu. Matei povesteşte în „Mărturisirile” sale că imediat ce Gheorghe Eminovici şi-a adus familia la Ipoteşti, după şederea în Botoşani, „a stat şi el o vreme (stolnicul) căci era la aşa adânci bătrâneţe”. În 1848 tatăl poetului a cumpărat 288 fălcii de teren şi casa de pe moşie (veche de vreo 70 de ani). A stăpânit acest domeniu până în 1878 (10 februarie). Această amintire a lui Matei anulează afirmaţia lui Gheorghe Ungureanu conform căreia stolnicul ar fi murit în 1852. Tot Matei afirmă că „Mihai nici nu era dat la şcoală”. Anul morţii bunicului poetului poate să fie 1856 (Ion Roşu) sau, îndrăznesc eu să susţin, chiar 1857, deoarece nici în 1857 Mihai nu a mers la şcoală.
Paşaportul poetului fusese eliberat pe 17 august 1857 „pi zăbavă de 11 luni” Actul de deces al stolnicului nu e de găsit prin mitricile Ipoteştiului (ştim ce destin a avut bisericuţa cumpărată de Raluca Eminovici în 1848 cu 250 de galbeni) şi nici prin Arhivele Statului, la Botoşani… Amintesc aici că în cartea “Eminescu, Ipoteşti, Eminescu” (Valentin Coşereanu), la pagina 127 este relatată întâmplarea prin care actele de la arhive au ajuns pe mâna băcanului din Botoşani. Acesta „îşi învelea peştele sărat în hârtii din arhiva Eminoviceştilor”. La pagina 25 găsim, referitor la data începerii şcolii de către poet, următoarele:„…abia în anul şcolar următor (1858 – 1859), îl găsim trecut în cataloagele Cernăuţilor, direct în clasa a III-a”. Se ştie că pentru primele două clase, mulţi elevi de familie bună erau pregătiţi la domiciliu, şi pentru că viitorul poet avea o capacitate mare de acumulare a cunoştinţelor, părinţii, care au observat acest lucru, nu l-au trimis de timpuriu departe de casă. La Ipoteşti venea o guvernantă de origine germană. Ea se ocupa de copii învăţându-i, printre altele, limba lui Goethe. Era o treaptă imperios necesară pentru trimiterea copilului la Cernăuţi, unde limba de predare era germana. Mihai a plecat la şcoală abia în a doua parte a anului 1858.
Valentin Coşereanu, scrie mai departe: ,,Întorcându-ne la Mihai, timid cum era, poate că nu a luat examenul, poate că a existat un alt motiv, care ne scapă şi care să fi determinat înapoierea cu tatăl său, acasă”. Motivul, îndrăznesc să spun, a fost moartea stolnicului. Tatăl Ralucăi nu era un om simplu, iar în mănăstirile Moldovei avea rude şi cunoştinţe, apropiaţi şi prieteni. Matei povesteşte despre stolnic, amintindu-şi vag relatările mamei sale şi, poate, datorită curgerii timpului, răstălmăcind…
La moartea stolnicului Vasile Iuraşcu, Matei(născut în 1856) nu avea nici doi ani. Dacă nu-l cunoscuse pe bunic mai bine povestirile puteau intra pe o ureche şi ieşi pe cealaltă…Când Matei ajunge la vârsta înţelegerii, când un eveniment ar fi putut să fie reţinut, de la moartea stolnicului trecuseră câţiva ani (alte griji şi necazuri venind în prim- planul discuţiilor). De aici, poate, uşurinţa cu care face afirmaţii despre stolnic, dezavantajându-l…lucru care se observă în toate cazurile în care este vorba despre acele rude ale lui pe care le considera bigote…Este posibil ca stolnicul să fi fost foarte diferit de descrierea pe care i-o face Matei.
Bunicul, stolnicul Vasile Iuraşcu, îi spunea poveşti lui Eminescu, în vremea copilăriei. “E mult de-atunci” – ne spune şi nouă poetul prin cuvintele adresate Henriettei, sora sa. “E mult de-atunci, de când ne spuneau moşnegii poveşti…” Aşa îşi spunea stolnicul: ,,moş, moşneag, bătrân’’…căci…,,era la aşa adânci bătrâneţe”…Darul neîntrecut de a povesti al Ralucăi era moştenit de la Vasile Iuraşcu.
Când a murit bunicul său, Eminescu era de aproape şapte ani, vârstă la care copii iubesc nespus poveştile şi pe cei care le spun. Cum putem, aşadar, să-l trecem cu vederea pe cel care-l ţinea pe genunchi pe Eminescu spunându-i cu blândeţe: „…măi Mihai, măi, vino…”? Era un religios şi acceptarea de către acesta, a alegerii vieţii monahale făcute de către cinci dintre copiii săi, nu era întâmplătoare. Bunicul lui Eminescu este înmormântat la Ipoteşti, dar Matei nu a spus niciodată acest lucru, omiţându-l probabil. Matei vedea în cuvintele stolnicului…”vino la moşu…măi” semne clare de senilitate. Lui Matei, (pragmatic, milităros), nu-i plăceau manifestările de tandreţe, de afecţiune. Poate pentru că şi-ar fi dorit ca acele mângâieri să-i fi fost adresate lui, ori pentru că moştenise firea dură a lui Gheorghe Eminovici. Am remarcat acest lucru în aproape toate amintirile sale în care apar persoane cu firi mai boeme, romantice, inadaptate poate, din cauza sensibilităţii lor. Eu văd în cuvintele,,moş, moşneag”, nu gradul de rudenie, ci pe bătrânul cu plete albe ca zăpada. Se regăsea în firea copilului, în care ghicea semnul unei vieţi de excepţie, cu acea capacitate de prezumţie a oamenilor trecuţi de o anumită vârstă. Instinctele se domolesc în favoarea spiritului care, liber, atinge înalte cote de sensibilitate. Abstras, îţi simţea sfârşitul aproape şi punea în mângâierea din glas şi în poveştile lui, toată viaţa din trup. Moş cu plete dalbe, deci bătrân cu ani mulţi, ca în poveştile în care apar ca protagonişti, moşul şi baba – bătrânul şi bătrâna.
În 1857, toamna, Eminovici – tatăl a plecat la Cernăuţi cu Mihai, dar o veste rea îl întoarce din drum. Vestea, fără voie, e auzită şi de băiatul care era atât de legat de Ipoteşti şi de oamenii buni cu care venea în contact.
Motivul care scapă cercetătorilor este tocmai moartea stolnicului – vestea rea care îl aduce pe căminar la Ipoteşti fără să-şi fi înscris copilul la şcoală. Ce veste este mai rea decât moartea unei fiinţe apropiate ? Mihai nu mai putea fi convins ca să plece la şcoală… Şi mai era un motiv pentru care prezenţa lui Gh. Eminovici era necesară la Ipoteşti: Raluca era însărcinată. Sensibilitatea ei, sarcina la o asemenea vârstă – 42 de ani, moartea tatălui, erau motive pentru care ea, nesprijinită de nimeni, ar fi putut să se piardă. Stolnicul murise. Era 1857 şi avea 77 de ani. Era o persoană de vază, deosebit de religioasă. Maicile de la Agafton– fiice ale stolnicului– Sofia, Fevronia, Olimpiada, Xenia Velisar (fiica Saftei), arhimandritul Iachint şi monahul Calinic– fiii săi, dar şi atâţia oameni care-l cunoşteau pe stolnicul ce trăia de 23 de ani în starea atât de preţuită în mediul monahal(văduvia), veneau la Ipoteşti într-un lung pelerinaj.
Bunicul care-i încântase lui Eminescu sufletul, murise. „Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”, plecau odată cu el. De ce ar mai fi plecat la Cernăuţi în toamna aceea sensibilul copil, care stătuse de-atâtea ori pe genunchii bătrânului sorbindu-i cuvintele? Pleca odată cu el adierea zefirului timpului binecuvântat– copilăria. Asculta înmărmurit glasurile triste ale marelui sobor bisericesc adunat lângă micul lăcaş cu turle aurite şi rememora o altă mare tristeţe…

Maria, sora lui Eminescu -„…o copilă ca un înger…”
Relatările biografilor coincid atunci când este vorba de anul de naştere al Mariei, al şaselea copil al familiei Eminovici.
Părinţii poetului se căsătoriseră pe 26 iunie 1840. În 1842 îşi cumpăraseră casă în Botoşani, în 1848 alta, la Ipoteşti.
În 1851, în octombrie, au închiriat casa din Botoşani (cf. I. D. Marin) pe perioada 23 aprilie – 26 octombrie şi s-au mutat la Ipoteşti. A. Z. N. Pop susţine(în cartea sa „Pe urmele lui Eminescu”) că în 1853 – 26 octombrie alţii susţin o dată cuprinsă între 1853 – 1854 (ori chiar 1855). Raluca a născut unsprezece copii şi aici toţi biografii sunt de aceeaşi părere (cu mici contraziceri, uneori se vorbeşte despre zece copii).
Petru Rezuş în ,,Mihai Eminescu”, Ed. Cartea Românească, 1983, la pag. 20, notează:
,,În vremea de care este vorba, familiile binecuvântate se bucurau de mulţi copii, aşa că Gheorghe Eminovici şi Raluca au avut 11 copii: Şerban (n. 1841), Nicolae (n. 1843), Iorgu (n. 1844), Ruxandra (n. 1845), Ilie (n. 1846), Maria (n. 1848), Mihai (n. 1850), Aglaia (n. 1852), Henrieta (n. 1854), Matei (n. 1856) şi Vasile (n. 1856).” Aceşti copii au murit în: 1874 – Şerban, 1884 – Nicu, 1873 – Iorgu; Ruxandra, născută la 5 mai 1845, a murit la câteve zile după naştere şi a fost îngropată la Botoşani (la Botoşani este îngropată şi Harieta). Ilie a murit în 1863 (dec. 28), Maria în 1856, Mihai în 1889, Aglae în 1900, Henrieta în 1889 (14 oct.), Matei în 1929. S-a afirmat că Vasile a murit la un an şi jumătate
În ,,Eminescu. Memorialistică. Mărturiile contemporanilor” de Cristiana şi Victor Crăciun, găsim la pagina 60, în capitolul “Matei Eminescu. Memorii asupra familiei Eminescu”, următoarea relatare: ,,Maria a murit înainte de a mă naşte eu, în vârstă de 7 ani”. Leca Morariu în lucrarea menţionată în bibliografie, susţine ( C. Botez de asemenea) ca dată de naştere 1848 – 1849 şi 1856 ca an al morţii. Ne-o imaginăm pe Raluca după cum ne-o prezintă Corneliu Botez în „Amintiri”…: „resemnată, tăcută şi visătoare, cu un zâmbet dureros pe gură, evlavioasă şi înţeleaptă”. În 1845 la 5 mai o naşte pe Ruxandra care moare de mică (a fost botezată la câteva zile de la naştere). Abia în 1848, peste trei ani, se naşte o altă fetiţă, al şaselea copil şi poate cel mai dorit până la acea dată: Maria, botezată cu numele surorii sale mai mari, pentru care avea o afecţiune specială (la un moment dat Raluca a locuit împreună cu familia, la Botoşani, la Maria Mavrodin, sora ei). Încă de la sfârşitul anului anterior (1847) au fost începute actele de cumpărare a moşiei Ipoteşti (perfectate în 1848).
Epidemia de holeră din Botoşani îi ocolise, deoarece au locuit în vara anului 1848 la Ipoteşti, în casa veche.
Fetiţa creştea înconjurată de dragostea tuturor. Iarna stăteau în Botoşani, iar vara se întorceau în arealul binecuvântat al Ipoteştilor.. Cât de iubită trebuie să fi fost copila de toţi membrii familiei!
Mihai vedea în Maria icoana purităţii şi a frumuseţii copilăriei. Era lângă el şi Ilie, doar cu patru ani mai mare, dar jocurile fetiţelor sunt preferate de copii în primii ani. Cu doi ani mai mare, ea îl legăna şi-i cânta cu vocea ei subţire cântecele adormitoare ale Ralucăi. În glasul ei, cântecul se transforma şi devenea un ecou ciudat al glasului mamei. Erau cântece doar de ei ştiute, învăluite în vraja aromată a verilor copilăriei. Părerile biografilor coincid atunci când este vorba despre vârsta Mariei în momentul morţii: 7 ani şi jumătate, deci sfârşitul anului 1856 (anul naşterii lui Matei, noiembrie 1856), dată la care Eminescu avea aproape 7 ani; la această vârstă, amintirile nu numai că sunt păstrate, dar imaginaţia, candoarea, fantasmele copilăriei, pot exacerba trăirile interioare, evenimentele putând marca persoana, astfel, pentru totdeauna.
Maria, nume binecuvântat, numele mamei lui Isus, la icoana căreia Raluca lăsa mereu candela aprinsă! Maria, numele drag al primei fetiţe care a trăit în casa căminarului! Maria, numele frumos al copilei care l-a legănat pe Eminescu atunci când fraţii fugeau la jocurile lor dure de băieţi zvăpăiaţi şi când Raluca, mereu ocupată cu treburile gospodăriei, o lăsa cu fratele mai mic. Mihai, despre care ştim că de-a lungul vieţii a dat atâtea dovezi de duioşie, nu se poate să n-o fi iubit pe Maria, cu acel sentiment cu nuanţe amestecate, căci ea, ca toate fetiţele din lume, avea pentru micul său frate, acea grijă a unei mame- copil.
Satul vechi întemeiat pe pământul călugărului Ipatie, era pentru ei locul din mijlocul lumii, raiul despre care Raluca le vorbea adeseori (vezi dr. Valeriu Târziu ,,Ipoteşti. Monografie”). Eu găsesc ecouri ale acestui trist eveniment – moartea Mariei – în multe dintre poeziile lui Eminescu (de ex. în ,,Mortua est”), dar despre acestea am scris în alte articole.
Maria a murit în 1856 şi familia, care locuia la acea dată în Ipoteşti, a îngropat-o în cimitirul satului (lângă biserica veche ai căror proprietari erau părinţii poetului).
Peste ani, învăluit de amintirile copilăriei, Eminescu avea să-şi amintească de Maria întrebându-se: „Au sens e în lume ?
Copila îmbrăcată „cu haină albastră (culoarea preferată a Ralucăi), stropită cu aur”, ca o copie în miniatură a Sfintei Fecioare, „cu lauri împletiţi în cunună, înger cu faţă pală şi cu surâs rămas încă viu”, este imaginea primei dureri a copilăriei. Îşi amintea cum îl liniştea Raluca spunându-i că mica lui soră se transformase în înger, ,,umbră de argint strălucită, cu păr lung de raze, cu ochi de lumină” şi plecase în locul în care sunt ,,castele, cu arcuri de aur zidite din stele, cu râuri de foc şi poduri de argint, cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt”.
Va fi, oare, la Ipoteşti, o făclie de veghe în amintirea Mariei, al cărei ,,grai dulce” îl bucura pe Eminescu ?
Când în ,,orele sfinte “ vom auzi un ,,sunet de clopot” am putea rememora, în faţa unei marmure cu numele ei, imaginea anilor în care Eminescu era copil, iar cerul părea ,,câmpie senină cu râuri de lapte şi flori de lumină”, iar ,,norii cei negri […] sombre palate…”

Vasile, fratele lui Mihai Eminescu


Motto: ,,Cum oare din noianul de neguri să te rump…?”
Eminescu
Leca Morariu scrie în ,,Frăţinii Eminovici” (cf. relatării lui Matei) că Vasile a murit la un an şi jumătate.
Ion Creţu în ,,Mihai Eminescu – Biografie documentară” susţine că ,,trei dintre fraţii poetului n-au depăşit vârsta copilăriei”. Leca Morariu, George Călinescu, G. Munteanu şi alţii, relatează din mărturisirile lui Matei, al zecelea fiu al familiei Eminovici.
Ion Roşu, despre care profesorul Cervatiuc de la Arhivele Statului din Botoşani, spunea că ,,a stat multă vreme şi a răsfoit printre vechi documente…”, nu a găsit acte referitoare la Vasile. Nici alţi biografi. Uneori, însă, faptele se pot lega logic, aşa încât, chiar dacă actele lipsesc, faptul demonstrat poate să rămână în picioare, sprijinit fiind de restul evenimentelor petrecute în perioada respectivă despre care sunt date certe. George Călinescu scrie că Vasile ,,a încetat din viaţă la vârsta fragedă de un an şi jumătate , născându-se şi murind nu se ştie când…” Implicându-ne sufleteşte, putem porni la drum pentru a înnoda evenimentele petrecute între 1856 – 1860…
Matei s-a născut în noiembrie, 1856. Ştim că Vasile s-a născut după Matei. Socotind, aflăm că Raluca nu putea să-l nască pe Vasile mai devreme de 1857 şi nici mai târziu de 1860,deoarece Matei spune: ,,abia mi-l amintesc…”
Am demonstrat că stolnicul a murit în 1857: căminarul a trebuit să amâne călătoria sau chiar, să se întoarcă din drum. Bunicul poetului putea să fie în agonie şi moartea să fi survenit ceva mai târziu, astfel încât dând la o parte planurile căminarului, Mihai nu a mai mers la şcoală la Cernăuţi în anul şcolar 1857 – 1858(fiind ori prea târziu, ori cheltuielile făcute cu înmormântarea au schimbat hotărârea tatălui poetului). Raluca putea să fie însărcinată sau pe cale de a naşte chiar, în toamna anului 1857. Era în dificultate şi de aceea prezenţa căminarului era necesară la Ipoteşti.
Dacă Matei spune că abia îşi aminteşte de Vasile, putem presupune că la data morţii lui Vasile avea trei sau patru ani(aprox.1860).
Este posibil ca Raluca, având proaspătă în minte durerea provocată de moartea tatălui ei, Vasile Iuraşcu, să dorească pentru fiul ei abia născut numele acestuia. Am în familie un caz asemănător. Este un lucru foarte des întâlnit, acesta făcând parte din tradiţia strămoşească: copilul primeşte la naştere numele tatălui sau al bunicului, mai ales când acesta trece din viaţa pământească.
Poate că ultimul vlăstar al Ralucăi se născuse în preajma sărbătorilor Crăciunului sau ale Anului Nou, când prăznuirea Sfântului Vasile era aproape. Când a murit stolnicul, în 1857, Raluca îşi purta fiul în trup şi, într-o promisiune mută, alese patronimicul Vasile pentru acesta. Se gândea că, dacă micuţul va fi băiat, numele bunicului care dusese o viaţă exemplară, avea să fie pentru el benefic. Şi tot posibil este ca însuşi stolnicul să-i fi şoptit fiicei sale, la moşia căreia alesese să-şi petreacă ultimii ani de viaţă, pentru delicateţea şi sensibilitatea de care dădea mereu dovadă:
„– Ralucă, de-o da Domnul ca pruncul să fie băiat, pune-i numele Vasile…”
Băiatul, născut după moartea stolnicului, a primit numele Vasile. Toate acele feţe monahale care participaseră la înmormântarea lui Vasile Iuraşcu (călugăriţe şi călugări, surorile şi fraţii Ralucăi) doreau acest lucru, văzând în el semnul continuităţii neamului Iuraşcu. În clasa a IV-a, în 1860, pe vremea când Mihai era elev la Cernăuţi, pe semestrul al doilea, în dreptul său, se vede o lipsă de 10 zile. După informaţiile pe care le avem de la Matei, ştim că Mihai a mers atunci pe jos, voiniceşte, peste 100 km, de la Cernăuţi până la Ipoteşti
Denigratorii lui Eminescu suspectând orice gest sau act al poetului, care rămăsese fără mărturii scrise, iau acest fapt drept dovadă sigură de inadaptare, dezordine interioară, semne prevestitoare ale ,,bolii” de mai târziu.
Când am citit cartea apărută la Editura Semnele Timpului, ,,Recurs Eminescu – Suprimarea Gazetarului” de Călin L. Cernăianu, am şters, fără să vreau, un semn de întrebare pe care şi-l pune autorul la un moment dat… Un pic de atenţie, puţină bunăvoinţă şi…gestul lui Eminescu de a cere douăzeci de ouă crude atunci când a fost prins la baia publică din Bucureşti mi s-a părut aşa cum a fost cu adevărat – normal, şi nu cum a fost interpretat – ca gest al unui dezaxat, semn sigur de nebunie( ciudat ar fi fost dacă ar fi cerut douăzeci de ouă fierte). Eminescu avea ulceraţii pe picioare, consecinţă a hranei insuficiente, a ruperii de mediul natural, sănătos, în care trăise în copilărie. Ştia de la Raluca mai multe leacuri empirice. O baie fierbinte, şi la sfârşit alta , schimbând apa, şi punând conţinuturile unor ouă crude, are un efect imediat, benefic .
Ouăle puse la sfârşit, în apă curată, aveau să hrănească pielea cu ajutorul substanţelor pe care le conţineau gălbenuşurile şi să o usuce, vindecând-o, prin acţiunea albuşurilor, care, se ştie, uneori se folosesc în arsuri de grade mici…
Iertată să îmi fie această paranteză, dar tot atât de uşor au fost făcute observaţii nefondate referitoare la Eminescu în multe puncte care ţin de istoria literară; am vrut să arăt că nu trebuie neapărat acte atunci când unele lucruri se pot explica, gândind pur şi simplu. Vai de cei care, judecând lumea după conformaţia lor interioară malefică, interpretează eronat, umbrind bunul nume al celor care nu mai pot să se apere! De mortuis nisi bene…Iar dacă nu poţi să spui nimic bun, taci ori acordă circumstanţe atenuante, căci există o singură entitate care poate să judece drept.
În 1860 Mihai a fugit acasă stând doar două zile până la 22 mai 1860 (atât cât i-a permis căminarul care, a spus: ,,Câte treburi am Ralucă…şi trebuie să-l duc…”). A mers pe jos, voiniceşte, peste 100 km, de la Cernăuţi până la Ipoteşti… Nu era „dorul de Ipoteşti” ci de fiinţa plăpândă pe care o cunoscuse destul de puţin, dar de care se simţea foarte legat. Natura era într-adevăr în plină floare, dar nu vine un copil de 10 ani şi jumătate 100 km, pe jos, degeaba. Adevărul este dureros: erau necazuri mari acasă: murise ultimul născut, Vasile. Avea doi ani şi jumătate. Copilul nu a trăit mult, dar Mihai se bucurase de gingăşia micii fiinţe. Iată de ce a făcut Eminescu acest drum lung şi obositor.

Epilog

 

Motto:”… conture triste şi umbre-au mai rămas.”
Eminescu
La Ipoteşti, în ţărână, dorm somn lin şapte persoane din familia domnului Eminescu: bunicul poetului Vasile Iuraşcu (1780 – 1857), tatăl – Gheorghe Eminovici (1812 – 1884), mama – Raluca Eminovici, născută Iuraşcu (1816 – 1876), un frate mai mare, Nicolae (1843 – 1884), Iorgu, fratele care a fost ofiţer – (1844 – 1873), Maria – sora sa (1848 – 1856), Vasile, ultimul născut ( 1858 – 1860)..
Eminescu spunea, amintindu-şi de Ipoteşti: „în ţărâna aceea doarme ce-am avut mai scump în lume”. Cele mai scumpe îi erau amintirile, familia, copilăria.
Pentru persoana care urcă ori coboară zilnic Dealul Crucii mergând spre Ipoteşti, toate evenimentele copilăriei lui Eminescu nu par o poveste inventată. Citind mereu şi lucrând în apropierea casei şi grădinii de altădată, capeţi un fel de apartenenţă, devii un fiu adoptiv al acestor locuri. Îţi cresc rădăcini şi, fără să vrei, constaţi că oamenii care făceau parte din familia lui sunt, într-un anume mod, şi persoane dragi ţie. Dacă te implici sufleteşte, lumina ţi se strecoară în suflet şi descoperi că fiecare fiinţă are pe pământ un scop precis pentru care trebuie să trăiască. Lumina descreşte când fiinţa este prinsă în negurile viciilor sau a lipsei de iubire pentru cei din jur.
În Anul Eminescu, prin iunie 2000 – un călugăr înalt, cu barbă lungă, şi o maică subţiratică, păşeau sfios, cu pioşenie, pe aleile pietruite ale Memorialului.
Condusesem nişte vizitatori şi ajungând în zona bisericii familiei poetului am aprins o lumânare de ceară curată la morminte… Descoperisem chiar în acea zi alte lucruri: săpăturile făcute pentru alei şi postamente lăsau să iasă la suprafaţă peceţile timpului apus( o monedă de la 1884, nasturi albaştri, mari, cu păsări flamingo, bronzul timpului uitat, oase…).
Mesagerii mănăstirii păşeau neauzit. Au intrat în mica biserică veche, s-au închinat cu evlavie mare şi au ieşit urmăriţi de privirea blândă a mamei lui Isus. ,, Suntem de la mănăstirea Agafton. Noi am venit să ţinem o slujbă”, mi-au spus ei, mergând cu paşi hotărâţi spre cimitir…şi trecând prin mine cu privirea…Nu apucasem să le povestesc despre osemintele descoperite… Lumina caldă a soarelui le mângâia după atâta vreme, pătrunzând prin firidele micii grote deschise lângă mormintele familiei poetului Eminescu…Călugărul cânta. Era un psalm desprins din cartea timpului biblic. Cu voce domoală călugăriţa dădea răspunsurile…I-am rugat apoi să cânte ,,Lumină lină’’. Deodată timpul luă alte dimensiuni, necunoscute mie. „Ieri şi azi” şi-au pierdut identitatea şi, pentru o clipă, am înţeles sensul cuvintelor : trup, suflet, moarte, viaţă…Aşa am ajuns să vorbesc despre „ochii plini de suferinţi”… ,,Nu afirmăm divinul pentru că îl cunoaştem, ci îl cunoaştem pentru că el este prezent deja’’(G. Călinescu – Istoria credinţelor şi ideilor religioase). Celor care mă vor acuza de prea multă fantezie le voi spune, citându-l pe Călinescu, că ea, fantezia,, nu este facultatea de a deforma realitatea ci de a vedea limpede şi exact, dând cel puţin o evidenţă anume… În arta cuvântului se găseşte „rezultatul luptei dintre raţiunea umană şi natură, dintre premeditaţie şi spontaneitate, o clarificare a unei ordine întrevăzute. Imaginaţia ne ajută să vedem concret universul”. (,,Cronicile optimistului”). În pământul binecuvântat al Ipoteştilor, aşteaptă lumina Învierii, şapte persoane din familia Eminescu.
Trupurile lor au fost casa sufletelor( fiind nemuritoare, se află acum într-o stare pur spirituală cu cele două funcţii ale lor: inteligenţa liberă şi voinţa liberă). Sufletele imateriale au devenit acum conştiente de ele însele. Cunosc acum printr-un act al inteligenţei tot ce divinul permite. Moartea aduce, ciudat, cunoaşterea şi descoperă, mai bine decât orice psihanaliză, tot ce este în inconştient şi tot ce există în noi, fără a mai exista nimic ascuns iar sufletele văd lumina printr-o favoare gratuită din partea Adevărului Absolut. După întoarcerea în trup, sufletul va anima trupul şi nu-şi va mai pierde conştiinţa clară de sine pe care o câştigă în clipa morţii. Vom alege atunci între bine şi rău, comunicarea se va face astfel – va fi un limbaj spiritual.
Până atunci, trebuie să recunosc, actele noastre, oricât suflet am pune în ele, rămân contingente şi este loc mereu pentru mai mult, mai bine, mai adevărat. „Lumina…un gând de aur…”
Bibliografie

Leca Morariu: „Frăţînii Eminescu”, Cernăuţi 1923, Institutul
de arte grafice şi Editura Glasul Bucovinei
Dr. Valeriu Târziu: – „Ipoteşti Monografie”, Nord Cernăuţi,1939
Ion Roşu: – „Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu.
Originile
”, Cartea Românească, 1989
Albumul monografic: – „Cultul ortodox. 1906”, Botoşani
Vasile Gherasim: – „Mihai Eminescu. Studii şi articole”;
Editura Junimea, Iaşi 1977
Pavel Ţugui: – „Eminescu – Creangă. Documente biografice inedite”;
Editura Vestala, Bucureşti 1996
Gh. Ungureanu: – „ Documente inedite pentru cunoaşterea
copilăriei lui Eminescu”;
Universul Literar, 24 iunie 1939 şi
,, Eminescu în documente de familie”, ediţie îngrijită de
Gh.Ungureanu (Documente literare); Editura Minerva, Bucureşti 1977
Augustin Z. N. Pop: – „Eminescu şi biserica străbună”;
Editura Institutului biblic şi de misiune al B.O.R.;
Bucureşti, 1979 (tiraj 50 ex.)
Augustin Z. N. Pop – „Pe urmele lui Mihai Eminescu”;
Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1978
Augustin Z. N. Pop – „Noi contribuţii documentare la
biografia lui Mihai Eminescu”
, Editura Academiei,1962
Augustin Z. N. Pop – „Contribuţii documentare la biografia
lui Mihai Eminescu
”, Editura Academiei, 1962
I. D. Marin: – „ Eminescu la Ipoteşti” – Editura Junimea; Iaşi 1975
Cristiana şi Victor Crăciun: – „Eminescu. Înfăşurat în
manta-mi…Memorialistică”.
Gala Galaction: – „Mihai Eminescu”; Editura Junimea
G. Călinescu: – „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, vol III,
,,Editura Ştiinţifică’’, Bucureşti, 1991
Ion Creţu: – „Hyperion – Viaţa lui Eminescu”; Editura Minerva, Bucureşti,1973
Pr. Prof. Dumea Claudiu: – „Psihologia superioară”: – cap.
Spiritualitatea sufletului uman; Nemurirea sufletului;
Sufletul separat
”; Iaşi,1992
Valentin Coşereanu: – „Eminescu, Ipoteşti, Eminescu’’, Colecţia Ipoteşti, 2000
G Călinescu: – „Cronicile optimistului” ; Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964
Petru Rezuş: – „Mihai Eminescu”; Editura Cartea Românească, 1983
Istoria Omului. Morala creştină”; Editura Arhiepiscopiei de Bucureşti, 1996

Vladimir Dogaru: – „Ei l-au cunoscut pe Eminescu”;

Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1984

 

sursa foto: http://www.bucurestifm.ro/15_ianuarie_ziua_eminescu-3406

 

autor Maria M. Cassian

http://cititordeproza.ning.com/profile/MariaMCassian

Anunțuri

Comentarii închise la Pagini de memorialistică

%d blogeri au apreciat asta: