Arhiva revistei literare Faleze de piatră

De vorbă cu îngerul de pe monitor

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 12/05/2011

Unde te pot găsi cel mai repede când te pierd?

-…

-Abracadabra?

-Sunt un scriitor amator, la fel cum sunt un om amator, nu ştiu cum să trăiesc, sunt ceea ce se cheamă diletant prin naştere, fantezistă atât cât m-ai recunoaşte pe stradă după mers, dar mai ales după haine, când mă vezi pe trecerea de pietoni să te împiedici şi să îţi aminteşti de “poemul cu eşarfă în jurul gâtului”, nu aş spune neglijentă, aş spune mai degrabă indiferentă la semafoare. Îmi place cel mai mult să fiu întunericul din jurul unui far, îmi aminteşte de vremurile cu tine, când tu erai o construcţie înaltă prevăzută cu o lumină puternică, niciodată nu mă rătăceam, sunt un scriitor amator, un fel de pui de căprioară care nu mă ţin pe picioare şi alerg aiurea după mirosul laptelui, până într-o zi când va trebui să mănânc şi iarbă şi atunci va fi ce la greu, am multe cărţi risipite pe jos ca nişte copii care mă aşteaptă să-i schimb, să le dau de mâncare, să-i duc la grădiniţă, în genere sunt un palimpsest, oricât aş crede că am ştres cu guma trecutul rămăşiţe se mai observă, exact ca pe o foaiă albă urmele paşilor, niciodată albul nu va fi imaculat. Casa mea este într-un istm, acolo în spaţiul intermediar dintre apă şi pământ stau seara pe stânci cu picioarele în apă şi adulmec îngeri, mă hrănesc doar cu fâlfâit, scara lui Iacob este la îndemână, deocamdată nu-mi stârneşte nimic, am plastilină toate culorile, “he’s shaun the sheep, he’s shaun the sheep, he even mucks about with those who cannot bleat, keep it in mind, he’s one of a kind, oh…life’s a treat with shaun the sheep”

-Ai zile care nu-ţi aparţin?

-De obicei simt gustul ness-ul amar de la prima oră a dimineţii, care îmi place nespus şi la fel de pregnant mai simt seara, ce este drept destul de devreme, cum somnul începe să mă acopere încet, încet. Dihotomia trezire-adormire, face din cele două stări de agregare punctele culminante ale zilei, una mă ridică în picioare şi alta mă întinde, în restul zilei nu-mi aparţin, starea intermediară între ochii deschişi şi ochii închişi este etapa pe care nu o mai recunosc. În tot acest timp iau diverse forme, sufăr mutaţii, îmbinări forţate, chei care intră uşor în mine dar şi chei mincinoase, în tot acest interval fiecare individ mă vede diferit, unul frumoasă, altul crispată, coaja este din ce în ce mai crăpată, prin mine se văd coridoare lungi, atunci sunt obosită, atât de obosită încât nu-mi pot trage fermoarul de la stern în jos, este de-a dreptul ruşinos, îmi spun, să mi se vadă aşa în amiaza mare resturile zilei ce a trecut cum fandează în torace. Toate zilele îmi aparţin ca fundal, sunt ale mele şi nimeni nu mi le poate lua, dar eu mă întreb, dacă eu aparţin zilei? Eu plec, între trezire şi adormire, plec, mă mulez după cei care au răni şi mă lipesc de ei ca un leucoplast steril, binefăcător, devin o extensie, un fel de a treia mână, aşa mă dezintegrez până seara, bucată cu bucată şi eu nu-mi mai aparţin. Când întunericul se lasă se întâmplă fenomenul aducerii acasă, închid ochii şi toate părţile din corpul meu pe care în timpul zilei le-am lăsat prin diverse locuri se recompun ca un puzzle, timp în care adorm.

-Ce ai vrea să faci şi nu poţi?

-Am încercat să ţin un jurnal, dar mi-am dat seama când am început cu propoziţia : ”azi m-am trezit la ora 6”, că nu am nimic de scris despre viaţa mea, absolut nimic, aş fi vrut să ţin un jurnal de-a dreptul foarte personal să nu public niciodată, dar nu am nimic de notat. Constanţa Buzea în „Creştetul gheţarului” – jurnal 1969-1971, spune că ar vrea să scrie o carte despre „mizeriile purităţii”, nu trec repede de oximoronul de-a dreptul subtil-infiorător pentru că redă de fapt condiţia umană, de la bucuria naşterii unui om, de la puritatea venirii pe lume ajungem să înghiţim zi de zi toxine de toate felurile, de la tristeţi şi până la gaze de eşapament, în ambele cazuri mânjirea nu se vindecă. Aş fi dorit să ţin un jurnal, fără ornamente, fără prea multe brizbrizuri, unul sobru, notând strict ce am făcut şi de ce întâmplări am avut parte, la pensie m-aş distra teribil pe scaunul din curte pândind la ce fac puii de cloşcă, ar fi fost de-a dreptul miraculos să am un caiet cu notiţe care să mă întinerească, mi-aş fi retrăit tinereţea mult mai încet şi mult mai cu atenţie. Acum deplâng un caiet nenăscut ca o femeie sterilă care nu va naşte niciodată. Cert este că nu sunt suficient de febrilă să trec prin creion/ tastatură nimicuri care la senilitate mi se vor părea medicamente de supravieţuire. Aş fi vrut să ţin un jurnal pentru acele timpuri, când sunt prea bătrână să mai mă dau jos din pat şi citind însemnările m-aş trezi bucuroasă pentru întâlnirea cu iubitul, poate mort demult. Jurnalul este un fel de investiţie, un fel de plasare de capital sau de pensie privată, unde depui o fărâmâ din tine şi când vrei să te bucuri îţi dai seama că nu ai niciun profit, doar nostalgii; şi nu cred că de asta am nevoie în scaunul cu rotile, cred că abia atunci este momentul scrierii unui jurnal, când ai acea politeţe metafizică şi când experienţa vârstei îţi dă o aristocraţie aparte; bătrâneţea te face nobil, oamenii vorbesc mai încet, nu se mai preocupă de valori materiale, devin mai înalţi, depăşindu-şi propriul cadru, propria ramă a corpului; bătrâneţea este un concept imuabil, de aceea era bine să fi pus pe hârtie jurnalul; de aici şi tema (temă dar se poate citi şi teamă) asta perpetuă a omului de a avea trup (inferior îngerului), mai bine pun îngerul să ţină  jurnalul sau măcar să-mi dicteze, pentru că eu, după cum spuneam, nu pot, am aceast handicap al cotidianului, şi aici trebuie să dau un citat: „Ce are omul în plus faţă de îngeri? – (în contextul în care Dumnezeu a ales ca fiul să se întrupeze în om şi nu în înger) – are în plus minusurile”, Andrei Pleşu, „Despre îngeri”.

-De ce trebuie să ascunzi bătrâneţea?

-Pentru că reproducerea mea este una proastă, ca o pictură falsă, puţini sunt cei care ştiu să descopere, care ştiu să decripteze, pentru asta e nevoie de o pregătire specială. Eu am îmbătrânit demult, uneori văd pe stradă oameni care-mi zâmbesc mărunt, ştii cum e zâmbetul acesta mărunt? este foarte suav, limpede, puţin ironic şi devastator, ei îşi spun în gând: “da, se vede prin tine viaţa cum fumegă”, eu îmi dau seama de asta, ştiu că sunt vulnerabilă în faţa celor care duc în spate raniţa de singurătate, şi trec şi eu nepăsătoare, ca şi când nu mi-am dat sema: “ei şi ce dacă fumegă”. După câţiva paşi ne surprindem unul pe altul cum întoarcem capul, cu pofta aia tâmpită: “oare singurătatea ta cum e!?”, dar suntem prea trişti să ne oprim, aşa că ne ducem tot mai sus după fum. “Singurătatea este starea celui care trăieşte singur sau se simte singur”, aceasta este definiţia din dicţionar, în ambele cazuri, înalţă. Fără nicio falsă modestie, eu mă simt mult superioară semenilor mei, nu ştiu de ce, am în mine o forţă incomensurabilă care nu mă pune cu picioarele pe pământ, gravitaţia este un element derizoriu, ceva care nu mă doboară şi mă ţine mereu sus, deasupra oraşului. În “Scrinul negru”, George Călinescu spune: ”Totdeauna să ai în minte acest adevăr: că un bărbat nu este, ca o femeie suma însuşirilor şi cusururilor vizibile. În el rămâne ceva imponderabil şi impenetrabil”. Mereu m-am întrebat ce este acest ceva imponderabil şi impenetrabil pe care femeile nu-l au. Când am citit cartea, cu ani în urmă, eram foarte geloasă pe aceste însuşiri menite să-i înalţe şi să să-i ascundă. Acum îi dau dreptate, femeile sunt mult mai josnice, nu neapărat preocupate de pământ, în sensul treburilor zilnice, ci pur şi simplu mai ticăloase. Îmi amintesc acum o povestire în „Rătăcitorul”, se numeşte: „Schimbul”, scrisă de Khalil Gibran:
“Odată, la o răscruce de drumuri, un poet sărac s-a întâlnit cu un prost bogat şi au început să vorbească. Şi tot ce şi-au spus nu a scos la iveală decât nemulţumirea lor. Apoi a trecut pe acolo Îngerul drumului, care şi-a pus mâna pe umerii celor doi bărbaţi. Şi s-a întâmplat o minune: cei doi bărbaţi au făcut schimb de avere. Apoi au plecat. Dar ciudat, poetul s-a uitat şi nu a găsit nimic în mână decât nisip uscat care se scurgea; iar prostul a închis ochii şi nu a simţit decât un nor mişcător prin inimă.” Nu voi face nicio teorie pe marginea moralei pentru că e limpede finalul povestirii, bogăţia materială este cea din mână – un nisip uscat iar bogăţia spirituală este cea din inimă – un nor mişcător; schimbul în sine dovedeşte că cele două bogăţii se aseamănă, poetul este la fel de bogat iar prostul la fel de sensibil, dar pentru asta e nevoie de o terţă intervenţie, fără ea, cei doi sunt lipsiţi de adevăr.

-Unde te pot găsi cel mai repede când te pierd?

-…


-Cum ar fi ora de tăcere? Cum ar fi dacă s-ar învăţa tăcerea, dacă ar trebui predată în şcoli, ce ar spune profesorul?

-Ar fi ca şi cum aş muşca dintr-un măr cu poftă. Dacă aş fi profesor, aş ruga elevii, studenţii să îşi ia o foaie, un pix, să nu se uite la alţi colegi, să închidă telefoanele şi să tacă. În cazul în care doresc să scrie ceva, să deseneze ceva să aibă la îndemână instrumentarul. Le-aş spune că pot desene floricele, stele, cuburi, alimente, că pot să scrie despre ei înşişi, despre vecini, pisici, cutii de conserve, pot chiar părăsi sala daca nu reuşesc să tacă o oră, să spargă ceasul, să se manifeste cum doresc. Dacă aş fi elev, student aş scrie ceva, şi am făcut experimentul, iată ce am scris: „Îmi amintesc naşterea mea în felul următor: era o zi de vară, mama era în bucătăria din curte, eu am plecat în sera de legume, de obicei ea mă trimitea dimineaţa să deschid uşa să intre aer fiindcă altfel se făcea prea cald. Cred ca aveam deja 6,7 ani sau mai puţin, nu fac legătura cu şcoala. Avem o rochie  cloche roşie cu buline albe. M-am dus în grădină şi cum am intrat puţin în seră, pentru că aveam obiceiul să dau şi o tură prin ea, să văd dacă s-a uscat ceva şi cum mai merg lucrurile, văd un fenomen neobişnuit. În fiecare din cele patru colţuri ale solarului erau sute de fluturi albi, îi ştiam că sunt fluturi de varză, dar nu văzusem atât de mulţi. Nu am stat prea mult pe gânduri şi mi-am umplut poala, îmi amintesc cum luam cu pumnul plin fluturi de sus, mă ridicam puţin pe vârfuri şi mi-i puneam în rochie. După ce am luat cât am putut, am plecat ţinând bine strâns să nu scap vreunul. Am ajuns în faţa bucătăriei şi strig: „mami, mami”. Ea iese foarte repede speriată şi mă întreabă ce am păţit, timp în care eu îmi dau drumul la rochie şi fluturii se întind peste mine, puţini au zburat, cred că erau încă mici, şi mi se urcaseră pe mâini , pe cap, atunci mami a spus: „era bine să îţi facem o poză”, dar noi nu aveam aparat foto, atunci îmi amintesc cum m-am născut şi iată fotografia naşterii mele de atunci, o conserv bine şi acum.

-Ce este frigul?

-Stăteam pe o bancă, priveam în stânga, în dreapta, în sus dar mai ales prin pământ, poate dau de-o urmă – îmi tot spuneam în gând. Un bărbat rătăcit se plimba de ceva vreme prin faţa mea lingându-şi rănile, uitându-se la telefon din minut în minut, cu rucsacul în spate, cu pantofii trecuţi prin toate lacurile, semn că nu l-a interesat prin ce merge: “e liber?!”, “sunt libere toate băncile!”, dar el nu i-a în seamă şi se aşază lângă mine. “e o stradă pustie, duce doar la banca asta”, eu râd: “toate străzile pustii duc la mine!”, “hai să facem ca ea!”, “cum?”, “simplu, să fim noi doi două străzi care duc una la alta, adică să ne sărutăm”, “este un exerciţiu simplu, o fericire temporară”, “da, un alt fel de drog”. I-am spus că de cinci ani sunt singură şi asta brusc m-a făcut mai înţeleaptă, mă asculta încontinuu ca pe un veteran de război, care totuşi a scăpat teafăr, aveam acest capital de singurătate care îmi dădea dreptul să fiu deasupra lui, puteam chiar să zbor, dar mi-am păstrat spectacolul pentru altă zi cu soare, când ochii mei se fac roşii, nu trebuie să ştie toate secretele, e doar un început. El se făcuse mic, forte mic, prin tăcerea lui devenise aproape copil, mă ţinea de mână ca şi când şi-a găsit mama după mulţi ani. Am plecat amândoi fericiţi cu gândul să facem provizii de iarnă, să nu ieşim din casă decât pentru ţigări şi multe portocale, să ne refacem unul pe altul, să ne punem iar mâini şi picioare, să nu mai fim ciuntiţi pe dinăuntru, să ne schimbăm inima între noi, să stăm înfofoliţi unul în altul dacă e prea frig şi liftul nu merge, să decorticăm poeme pentru pomul de Crăciun. Frigul este o stare interioară, dacă vreascurile pentru foc din pădure s-au terminat degeaba încerc să mai adun de pe marginea drumului în speranţa că mâinile vor fi mai calde, iubirea nu o pot imita.

-Unde te pot găsi cel mai repede când te pierd?

-…

autor Manuela Macelaru

http://cititordeproza.ning.com/profile/CarmenManuelaMacelaru

Comentariile sunt închise pentru De vorbă cu îngerul de pe monitor

%d blogeri au apreciat asta: