Avangarda românească

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Momente şi nume ale avangardei româneşti

În urmă ci câţiva ani, am publicat în „România literară” un articol cât s-a putut de concentrat, cu titlul „Un secol de modernism românesc”. Postat de un redactor, probabil antimodernist, articolul a apărut pe penumilta pagină cu litere de 9 sau mai mici, iar singura satisfacţie a fost un telefon de la un artist plastic care mi-a mulţumit şi m-a felicitat. Nu discut de remunerare, nimeni nu trăieşte din scris, ci din furat, să mă ierte specialiştii. Reiau tema într-o cheie mai atractivă, zic eu , pornind de la o carte merituoasă semnată de Ovidiu Morar , „Avangardismul românesc” (Ed.Ideea Europeană- 2005).
Avangarda nu a fost bine primită de România interbelică. Oficialii nu gustau modernitatea, extrema dreaptă nu era mulţumită că printre avangardişti erau şi evrei, chiar numeroşi, extrema stângă, adică PCR şi simpatizanţii erau temători că avangarda „abate” pe muincitor de la scopul luptei de clasă. Totuşi, orientarea avangardei, ca şi în Franţa era de stânga. Fondatorul DADA-ismului, care a premers suprarealismului, a fost Tristan Tzara ce avea să se înscrie în PC Francez. Presa legionară şi legionaroidă a combătut cu vehemenţă, ca şi naziştii din Germania, „arta degenerată” a avangardei. Dar Geo Bogza, Miron Radu Paraschivescu, Gh. Dinu cu pseudonimul Stephan Roll, ş.a. au susţinut şi au participat la manifestările avangardei. Ion Vinea, Ilarie Voronca, B. Fundoianu s-au afiliat şi au fost promotori ai avangardei. La fel Paul Păun, Sesto Pals, alţi poeţi, prozatori mai puţin cunoscuţi. Mai vizibilă a fost avangarda din artele plastice – Victor Brauner, Maxy, Perahim, Marcel Iancu, Ianchelevici, ş.a au ilustrat această tendinţă majoră din veacul XX. Chiar şi Mihail Sebastian a admirat , fără a participa, noile tendinţe. Adversarii cei mai acerbi ai modernismului au fost Nicolae Iorga şi Brătescu-Voineşti. Vladimir Streinu a încercat să ia apărarea artiştilor şi scriitorilor avangardişti, dfin păcate, tradiţionalismul este mereu învingător, dar pentru o scurtă perioadă, de obicei, avangarda nu mai este avangardă, modernismul nu mai este modern şi apar alte tendinţe, mai violente, dacă nu intervine un realism necruţător precum cel nazist sau socialist. Printre ultimii avangardişti, rămaşi în ţară amintim pe Saşa Pană, Ionathan X..Uranus (Mihai Avramescu),Virgil Teodorescu, oarecum Margareta Sterian, Gellu Naum. Muzica nu a avut răsunetul avangardist aşteptat, sincronismul european a funcţionat mai puţin. În 1983, Marin Mincu a publicat o antologie de „Avangardă literară românească”. Unul dintre martirii avangardei a fost Urmuz (Demetrescu) care s-a sinucis în 1923, când avangarda abia se încropea. Alt martir a fost Ghersaim Luca, poet stabilit la Paris, unde a suferit mult sub aspect material şi s-a sinucis în 1994, aruncându-se de pe Sena, de pe vestitul Pod Mirabeau, cântat de Edith Piaf. Nici astăzi avangarda nu este apreciată cum ar merita, cel mai proeminent istoric literar, Nicolae Manolescu fiind refractar la acest fenomen pe care nu prea l-a înţeles. Mai receptivi au fost regretaţii Adrian Marino şi Matei Călinescu, care au încercat să definească avangarda în coordonatele ei româneşti. Tradiţionalismul sub forma păşunismului, poporanismului, semănătorismului, neaoşismului, tracomaniei, protocronis mului, realismului „real” şi apoi socialist, apoi naţional-comunist, patriotard, fals, toate aceste ghiulele au frânat evoluţia normală a artei şi lşiteraturii, astfel că nu este de mirare că pe plan literar şi artistic, românii s-au afirmat mai mult în afara ţării, decât în interior. Acelaşi lucru s-a întâmplat în cinematografie. Iorga, Pârvan, Nae Ionescu, Eliade, Noica au rămas neclintiţi în condamnarea avangardei. Pentru Eliade este de mirare , fiind cunoscut faptul că modernismul a avut ca surse de inspiraţie şi culturile asiatice, iar prietenia cu Eugen Ionescu, a lui Eliade ar fi trebuit să-l iniţieze în teatrul absurdului. Arghezi a cochetat cu avangardiştii, i-a încurajat, fără a se afilia sau a se lăsa influenţat. Nici Ion Barbu nu poate fi considerat un avangardist, deşi ermetismul poezie sale l-ar recomanda, dar poetul nu s-a recomandat ca atare. Poziţia sa se aseamănă cu aceea a lui Paul Valery, un matematician-poet ca şi Barbu. Mulţi adulţi şi copii cunosc poezia lui Urmuz, „Cică nişte cronicari” , titlu sub care Iordan Chimet a publicat la Ed. Universal Dalsi, în 1999 o antologie unde găsim numele lui Urmuz, Saşa Pană, Jacques Costin, Uranus, Cugler, Geo Bogza, Arghezi, Ştefan Zeletin, Brunea-Fox, H. Bonciu, Eugen Ionescu, Tzara, Voronca, Virgil Gheorghiu, G. Ciprian, Gellu naum, toată „floarea” modetrnismului românesc, fără ca toţi să fie şi avangardişti, cum am arătat. „Contimporanul”, „Punct”, alte reviste, unele cu titluri licenţioase au promovat avangardismul interbelic înfruntând riscul unor suspendări, iradieri, arestări, etc. Indiferent cum s-a numit curentul, expresionism, constructivism, futurism, suprarealism, obiectivul era de a rupe punţile spre trecut, uneori , poate prea brutal, dar în genere necesar. Stagnarea în artă înseamnă sinucidere. Ov.S. Crohmălniceanu a lăsat un studiu publicat postum de Geo Şerban , „Evreii în mişcarea de avangardă românească”. Sunt parcurse itinerariile lui Tzara, Fundoianu, Voronca, Costin, Brunea Fox, Saşa Pană, Dan Faur, H.Bonciu, Raul Iulian, Gherasim Luca, Paul Păun, D.Trost, Sesto Pals. Nici unul nu mai trăieşte.
În domeniul artelor plastice vom aminti pe sculptorul Idel Ianchelevici, născut la Bucureşti în 1909, devenit apoi cetăţean belgian, Marce Iancu, arhitectul cu numeroase proiecte realizate în Bucureşti, strămutat în Israel, unde s-a dedicat exclusiv artelor plastice, pictorul Victor Brauner ( au scos albume, cu lucrări ale lui Brauner, Amelia Pavel , Emil Nicolae, ş.a.), M.H. Maxy, un post-avangardist, Vadsile Cazar, ş.a. O avangardă puternică, în artele plastice, comparabilă cu aceea din Franţa sau din Germania (până în 1933) nu a existat în România. Cel mai important a fost, fără îndoială Victor Brauner ( n. 1903 la Piatra neamţ, decedat în 1966, la Paris) , artist ce poate sta alături de Salvador Dali, ş.a.