Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Miracolele de la Glodeni

Posted in Numărul pe luna martie (3) by Hopernicus on 25/02/2010

CUNOAŞTEREA NU TE FACE FERICIT,  DAR TE fereşte de UMILINTELE  IGNORANTEI.

(profesor de socialism ştiinţific, după  „ două mari” de haraşpincă)

artist Anca Jitariu, Iisus Hristos

PROLOG (rezumatul unor nedumeriri exprimate aproape coerent în locuri publice, respectiv la bufetul sătesc şi prelucrate de autor).

Aşa cum ne arată dicţionarele conceptul de miracol se defineşte ca fiind un fenomen supranatural, o minune, un fapt uimitor şi, fără îndoială, extrem de rar… Puţin, foarte puţin, dacă stăm şi ne gândim bine! Păi, ce poate fi mai miraculos decât faptul că, la noi, în oraşul GLODENI, bietul COSTANDACHE a fost trăsnit pe când ducea, nu se ştie de ce, pe timpul unei furtuni, coasa pe umăr, el care nici nu ştia la ce foloseşte aceasta şi de fapt tocmai ieşise de la bufet şi pleca să se bată cu alde BOSTAN pentru un litru de ţuică pierdut la un pariu. Sau când MILUŢĂ, dimineaţa, nemâncat fiind, a simţit că-l ia aşa ca un vârtej (ştiinţific, este vorba de un vortex energetic) şi a căzut lat în grajd deşi el nu are nici măcar capre, iar grajdul îl folosise doar în tinereţe când se mai zbenguia cu câte o codană. Ce forţe necunoscute îl îndemnaseră să intre oare în grajd şi mai ales de ce!? Să fi fost numai cele trei litruţe pe care le ţungălise până atunci? Greu de crezut! Dar când primul tractor al aşezării îl călcase pe badea TODAN deoarece acesta dormea ca tot omul, în şanţ şi blegul de tractorist venise cu dihania să claxoneze la poarta unei mândruţe pe care-o curta el de două săptămâni şi aia se făcea că nu-l bagă de seamă. Cum putem explica una ca asta, că doar era duminică pe la prânz, iar GLIGOR, tractoristul, nu băuse decât un kil de prăştină, ori el bea de la trei în sus şi tot nimereşte casa?!  Da’ ce să mai spunem de ăl mare a lui COSTEA, când se dusese el să bea apă de la izvor duminica, în timpul horei, de a fost răpit de iele şi s-a trezit luat de viitură marţi, că dormise două zile pe malul pârâului şi fusese rupere de nori pe dealuri? Sau când, cu ceva vreme în urmă, NUCA lu’ BELDIE pe atunci tânără şi frumoasă foc a născut de fecioară trei copii în trei ani, iar când se căsătorise era tot fecioară!? Şi ce impuls misterios îl făcuse pe GHENUŢĂ, pe timpurile acelea pionier, să ducă la postul de miliţie geanta contabilului de la ferma zootehnică, geantă plină cu bani, lăsată de acesta în dosul cârciumii unde se odihnise câteva ceasuri înainte de a purcede spre fermă, când se ştie foarte bine că ce găseşti al tău rămâne, dacă spui doar: „binecuvântează, DOAMNE”. Ori, cum el nu făcuse tocmai acest lucru atât de simplu, mai întâi tatăl său, apoi şi fraţii, cei mai mari decât el, l-au stâlcit din bătaie şi i-au spus TÂMPU, aşa cum îi zice şi acum toată lumea, deşi e cam ajuns de bătrâneţe şi destul de hodorogit. I-au folosit oare cele zece gorgoaze acre pe care i le-a dat contabilul drept răsplată că făcuse o faptă frumoasă trecută mai apoi, spre nemurire, la gazeta de perete a organizaţiei de pionieri? Eeee! Păi vedeţi? Miracolele sunt pentru cei curaţi la suflet şi ele se produc frecvent, însă cine mai are acum ochi pentru aşa ceva? Şi cine poate crede că până şi în inima unei câmpii arse de soare vara şi pustiită iarna de geruri năprasnice, da, da, acolo unde vânturile bat fără încetare zi şi noapte, ar putea să se producă un miracol?

Ei bine, se produc! Şi nu unul, ci câte unul aproape în fiecare săptămână, iar oamenii care locuiesc pe acele binecuvântate meleaguri le trăiesc simplu şi cu mare smerenie, aşa cum se cuvine trăit un asemenea eveniment, nu cum vedem în filmele de la HOLLYWOOD, cu ţipete isterice, cu spume şi căzut în adoraţie, sau ţopăind fără rost, cu atât mai mult cu cât pe aici nu rulează decât filme sovietice cu eliberarea BERLINULUI.

Scepticii ar spune că, hai domnule, ce astea-s miracole, sau şi mai rău, ar încerca să dea explicaţii pretins carteziene fenomenelor, făcându-se de râs cu logica lor de doi bani. Şi cum ar putea fi altfel dacă ei nu cunosc istoria acestui loc, misterele ei şi modul absolut straniu în care această aşezare a rezistat furtunilor sfidând mândră timpurile cele vrăjmaşe şi privind cu dispreţ la alte localităţi, mult mai făloase, dar care au dispărut până şi din amintirile bătrânilor cei vestiţi pentru ţinerea lor de minte. Haideţi să răsfoim împreună filele vechilor cronici, căci ele vorbesc despre lupta necontenită a acestor oameni de mare ispravă, însă mereu obidiţi şi năpăstuiţi de puternicii zilei, dar niciodată înfrânţi! Pentru ei mândria de a fi liber este mai presus de orice! Şi prin câte nu trecuseră în vâltoarea anilor…

ISTORIILE MAI VECHI ŞI MAI NOI ALE ACESTOR BINECUVÂNTATE

MELEAGURI. JURNAL ŞTIINTIFIC

Adevărul este că nimeni nu s-a învrednicit să  consemneze data la care primii oameni au ajuns, sau au fost aduşi, pe aceste coclauri, ea pierzându-se astfel în negura timpului. Legendele spun însă, că în jurul celor sosiţi atunci, c-o fi fost de voie, c-o fi fost de nevoie nu mai ştim, era pământ cât vezi cu ochii şi că gospodarii acelor timpuri şi-au luat cât le-a dorit inima, că nimeni nu-i oprea. Desigur, la început, pe când îşi marcau cu ţăruşi moşiile, au procedat gospodăreşte (of course), conform tradiţiilor din moşi strămoşi, adică s-au mai bătut, s-au mai tăiat cu coasa, s-au mai omorât cu toporul sau cu parii, însă până la urmă au lăsat totul pârloagă, că era de prea multă bătaie de cap şi cum omul nu are decât o viaţă, nu se face să ţi-o risipeşti trudind ca boul câtu-i ziua de mare. În consecinţă s-au rezumat la grădina din jurul bordeiului pe care au amenajat-o strict ergonomic pentru a realiza conceptul de agricultură de supravieţuire, un concept destul de straniu chiar şi pentru acele vremuri. Primele plante cultivate au fost nişte salcâmi, din lemnul cărora au făcut garduri de nuiele, grinzi pentru acoperişul de paie al locuinţelor, bineînţeles că şi ghioage, ciomege sau bâte în care se sprijineau cu mândrie în momentele de repaus dintre bătăi. Pe atunci meiul creştea sălbatic şi turtoaiele făcute din mălai de mei în cuptoarele de lut erau hrana de zi cu zi, ecologică şi simplă aşa cum se cade pe masa unui creştin adevărat, mai ales că erau udate din belşug cu vin de poroambe, o altă plantă sălbatică ce creştea tot aşa, din proprie iniţiativă, pe acest pământ. Cercetători serioşi, nu de puţine ori s-au întrebat dacă nu cumva acesta era adevărata grădină a EDENULUI cea pomenită în scripturi, că prea bine se potriveau cele scrise cu realitatea istorică.  Apoi, când a fost adus pe acele meleaguri porumbul, mitul paradisiac s-a mai spulberat oarecum, deoarece oamenii au început să-l cultive pentru fiert, pentru floricele pe timp de iarnă şi desigur pentru alt fel de vin fabricat din respectiva plantă după reţete proprii strict secrete care i-ar fi învineţit de oftică pe mayaşi sau pe incaşi. Norocul lor era că, probabil din prudenţă, dispăruseră la timp ca să nu vadă ce se putea face din planta lor sfântă. Se mai cultiva sfecla albă pentru dat la raţe iarna, că vara se descurcau singure pe baltă, sfeclă roşie pentru consum propriu şi vin de altă calitate (de altfel una din calităţile de referinţă ale acestor oameni era că puteau transforma aproape orice material în băutură); şofran, pelin, schinduf şi scaieţi erau din plin în flora spontană pentru medicina tradiţională; ceapă, usturoi, ştevie şi lobodă pentru mesele mai simandicoase, adică la nunţi, botezuri sau cumetrii şi, bineînţeles, mulţi, mulţi corcoduşi pentru ţuică. Desigur în lumea atât de diversificată a unui sat modern, cum era pe atunci GLODENIUL se mai cultivau cu totul şi cu totul întâmplător nuci, viţă de vie sălbatecă, se mai creşteau porci scheletici şi găini cu aspect de ciori, se vâna cu arcul şi se consuma măcriş, o plantă nepretenţioasă ce conţine vitamine, iar ca desert cătina, ce creştea şi ea, din voia Domnului, prin toate şanţurile. Dar cum vitaminele nu aveau nici o relevanţă pentru acei oameni ei foloseau cătina, ca de altfel toate buruienele, ori în ciorbă ori ca salată şi erau foarte sănătoşi deşi nu ştiau de ce, mai ales că pe la patruzeci de ani erau deja străbunici, albiţi de ani şi îndemnaţi cu dragoste de toţi cei din jur să nu mai facă umbră pământului degeaba. Se înregistraseră şi cazuri cu totul şi cu totul sporadice când unii săteni atinşi, în mod sigur de vreo boală de cap extrem de gravă, se apucau să are pământurile din exterior să le semene cu cine ştie ce, iar spre toamnă să-şi fure singuri recolta ca să nu o facă ceilalţi. Asemenea situaţii durau însă foarte puţin şi nu îngrijorau pe nimeni la modul serios. Mai târziu, cam prin evul mediu, aveau chiar şi un bufet ţinut de unul ŞMIL (de fapt o dinastie cu acest nume şi chiar prezenţa unui evreu într-un asemenea loc ţine tot de miracol, să ştiţi!), aşa că nu le mai trebuia nimic. Tot pe la vremea aceea însă, era la mare modă, câte o năvălire a tătarilor, nişte tipi năprasnici, foarte chitiţi să spargă (conceptul se referă strict la cap, singurul obiect de spart ce se putea găsi în teren), să ardă şi să fure totul în drumul lor. Aşa se face că într-o zi pe lângă aşezare a trecut o hoardă de călăreţi, urâţi ca spaima de întuneric, ce făceau probabil întreceri în galop. Evident, fiind nişte bezmetici vitezomani, nu au văzut, din cauza bălăriilor, sălaşurile satului şi au trecut ca nebunii mai departe. După vreo cinci kilometri de goană, mârzacul lor, un tip inteligent, şcolit la SAMARCAND răcneşte nedumerit:

– Ptruuu boalelor! Bă inadaptabililor, voi chiar sunteţi cretini? Nu ştiţi că din informaţiile primite de la ultimii noştri colaboratori autohtoni, ăia pe care i-am jupuit şi apoi i-am tras în ţeapă, pe undeva pe aici e un sat? Păi ce!? Trecem pe lângă el şi nu-l jefuim? Ce figură vom face în istorie? De mămăligi? De hahalere?

Extraordinara sa cultură se observa şi numai dacă luăm în seamă că, pe vremea lor, mămăliga nu se inventase încă. Ei da, dar la SAMARCAND… Călăreţii, mijesc ochii în zare. Nimic! Nici în faţă, nici în dreapta, nici în stânga!

– Bă, să ştii că trecurăm de ei! rosti GEALEP un războinic ce mai fusese pe aici. Caii fornăiră sub strânsura frâului şi hoarda se repezi înapoi. Cum însă nu aveau cu toţii G.P.S. alunecară din nou pe lângă sat pierzându-se într-un nor de praf. În urma lor sătenii, convinşi că sfatul ţării le organizase jocuri şi întreceri ca să-i atragă de partea lui, ieşiră din bufet şi se bucurară în mod tradiţional, aruncând căciulile în aer, plus nişte zbierăte despre mamele călăreţilor, la fel de tradiţionale. Cu toate că aceştia, călăreţii, erau deja departe, auzul lor ascuţit îi făcu să se oprească din goană. Se întoarseră râzând, deşi ca să fim sinceri o asemenea manifestare la tătari nu este ceva obişnuit şi nici recomandată spre a fi privită de copiii sub cincisprezece ani şi nici de gravidele actuale. În mijlocul aşezării, oamenii îi primiră pe oaspeţi cu multă veselie, îmbiindu-i să bea şi ei din ulcelele cu vin sau prăştină, ba chiar să şi guste din terciul de mei ce forfotea într-o oală de lut (aici este vorba de ospitalitatea tradiţională). Cel ce părea a fi şeful bandei îi privi foarte uimit (călătorise mult, prin două continente, dar aşa ceva încă nu văzuse) şi refuzând băutura din cauza unor convingeri religioase foarte stricte, dădu ordinele necesare pentru desfăşurarea jafului în conformitate cu normele în vigoare. În consecinţă, cinci tătari mici şi crăcănaţi se repeziră să scotocească peste tot pentru a fura, alţii (nişte piromani înrăiţi) dădură foc acoperişurilor de paie şi, în fine, ultima grupă se concentră pe secţia violuri. Totul sub privirea severă a comandatului şi sub cele pline de mirare ale sătenilor. Motivele de mirare erau destule! În primul rând ce fel de religie o fi aia care să nu-ţi dea voie să bei? Apoi ce oare, Doamne iartă-ne, căutau băieţii ăştia caraghioşi, când se ştia că nimeni nu are nimic, în afară de ce e în burtă şi nici acolo nu prea era cine ştie ce? Dar pe muieri de ce le trăgeau de păr că ele stăteau bucuroase şi dacă le-ar fi dat numai nişte dupaci, cum erau obişnuite de mici? Cât despre buruienele ce ţineau loc de acoperişuri, acestea ardeau greu că erau ude şi scoteau un fum gros şi înecăcios, numai bun pentru filmări. Dar cine să filmeze că încă nu se putea vorbi de aşa ceva? Păcat, mare păcat…

Cert este că, în scurt timp, tătarii ofticaţi peste măsură  că nimic nu le ieşise ca lumea şi prestigiul lor era în pericol, la o nouă  poruncă, se aruncară pe cai şi valeaaa…

Comandantul nohailor ajuns în tabără se prezentă la mârzac şi-i povesti tot ce realizase. Îşi dădea seama că face o mare prostie fiind sincer, dar ei nu puteau minţi, tot din cauza aceleiaşi religii ciudate, care le interzicea asta. Mârzacul îl ascultă cu multă atenţie, iar în  noaptea ce a urmat, ca măsură de precauţie, asasină plin de grijă, cu mâna lui, întreg grupul, pentru ca nu cumva să mai audă şi altcineva de ruşinea păţită de aceşti războinici vestiţi. Dădea rău la dosar! Apoi, în raportul său către Marele Han, folosi întreaga artă diplomatică şi felurite exprimări poetice pentru a ascunde adevărul, dar cu mare grijă ca nici el să nu mintă. Marele Han era însă un fin şi rafinat cunoscător al tuturor machiaverlâcurilor, aşa că, se prinse imediat care-i treaba, şi după ce se scărpină gânditor în barbă dădu o circulară prin tot imperiul:

„Prea drept credincioşii mei viteji! Se interzice cu fermitate, prin tăierea capului, a se pune copita în nenorocitul de GLODENI! ALLAH, fie-i numele pe buzele tuturor, e cel ce singur îi va spulbera pe aceşti nemernici ghiauri! Pace vouă!”

Scurt şi la obiect! Erau vremuri în care pălăvrăgeala era contraproductivă. Numai că ele au trecut repede fără  să lase urme… În consecinţă, abia peste câteva secole, turcii care habar n-aveau de limba tătară  se pomeniră şi ei că râvnesc la bogăţiile satului GLODENI. Au intrat la fel de vijelios ca şi ceilalţi în urmă cu veacuri şi la fel au fost întâmpinaţi cu băutură, dansuri populare şi terci, de data asta din mălai de porumb. Refuzul nu i-a jignit pe ospitalierii locuitori ai satului, numai că turcii oameni mult mai puţin grăbiţi ca tătarii, s-au aşezat temeinic pe treabă. Mai întâi cu jaful. Eşec! Apoi violurile. Dezamăgire! După primele runde, spahii, ienicerii, ba chiar şi bostangii fugeau de rupeau pământul când muierile veneau cu noi propuneri de viol, chiar şi în grup, sau cu idei trăsnite de specialităţi amoroase, cărora, bieţii de ei, nu se simţeau în stare să le facă faţă, ba mai mult, râdeau şi curcile de ei când se înfierbântau cele în putere, sau şi mai rău, când erau alergaţi de babe cu tot felul de aprecieri de-a dreptul scandaloase cu referire la vigoare. Mai rămăsese tortura! Dar şi aici, bătăile, afumatul cu ardei, sau ţinutul cu capul în jos nu dădeau rezultatele scontate. La un moment dat însă, a preluat conducerea operaţiunilor un alt agă, deoarece primul, un depresiv vai de mama lui, de ruşine se sinucisese, deşi porecla lui era Sfarmă oase. Este şi acesta un exemplu tipic de megalomanie care, precum vedem are, în timp, rezultate dezastroase.

Noul agă fusese educat la curtea unui principe autohton (eee, rafinament, nu glumă!!) şi cunoştea slăbiciunile oamenilor de pe aceste meleaguri. Procedă deci foarte simplu, legându-i pe săteni de picioare şi lăsându-le sub nas o ulcică de vin la care nu puteau ajunge decât dacă mărturiseau. Spre seară apăreau deja primele rezultate!  Înnebuniţi de durere oamenii intraseră în sevraj şi bâiguiau despre uriaşele bogăţii ale solului şi ale subsolului, despre râuri repezi, ape line, munţi şi văi, codri verzi, despre averile spirituale şi comorile tradiţiei, oricum ceva groaznic şi complet în afara realităţii. Turcii îşi dădeau cu iataganele în cap de oftică! Ca să nu se îmbolnăvească de nervi se prefăcură că au treabă în altă parte, îşi luară rămas bun promiţând cu mâna pe CORAN că se vor mai întoarce şi duşi au fost, dar numai pentru câteva secole până şi-au perfecţionat stilul de jaf, înfiinţând societăţi comerciale mixte…      Isprăvile de atunci rămaseră însă înscrise în celebrele cronici pictate ale imperiului şi aşa se face că au fost cunoscute de urmaşi, iar grecii, nemţii şi chiar ruşii nu au mai pus piciorul prin, de acum vestitul, sat al curajoşilor răzeşi.

Numai că, la un moment dat, un boier autohton, un hapsân desigur, a pus ochii pe averile lor, le-a propus să le cumpere pământurile, ba chiar să le construiască şi o biserică în mijlocul satului, nu prea departe de bufet. Zis şi făcut! Oamenii au primit bani frumoşi pe pământuri şi cinstiţi, ca buni creştini ce erau, l-au avertizat pe boier că locul este blestemat şi cine să apucă să muncească nu prea are mari şanse… Destul de delicaţi de altfel, deoarece fraierul de boier credea că-i poate pune la muncă şi astfel să le strice tradiţia. A adus el tot felul de scule, pluguri, grape, cotigi, ba chiar şi animale de povară, a mai pus arnăuţii pe capul lor, ba cu biciul, ba cu ciomagul, însă nimic! Gospodarii păreau făcuţi din fier, nimic nu-i putea clinti! Până la urmă boierul şi-a luat zilele de disperare, iar pământul a fost vândut altuia, apoi altuia şi aşa mai departe, că toţi o sfârşeau prost, pământurile rămâneau tot pârloagă, iar sătenii îşi vedeau de ale lor. Mai apoi a venit pe tron un principe cu idei revoluţionare, una din ele fiind împroprietărirea ţăranilor săraci. Glodenii erau primii! Pământurile, ca un făcut, le-au revenit şi au fost desigur vândute imediat altui moşier inconştient. Istoria s-a repetat de câteva ori, iar ultimii care au călcat pe aici au fost comuniştii, că ăştia călcau tot, iar entuziasmul sincer, declarat acţiunilor de colectivizare, de către cei mai săraci dintre săracii ţării, i-a convins de justeţea cauzei lor. Mai întâi, le-au mai fost o dată restituite pământurile, că mde, erau obidiţi şi fuseseră exploataţi fără milă secole de-a rândul, apoi le-au fost luate înapoi şi înfiinţate colhozurile în care se iţiseră şi nişte muncitori cu tractoare, batoze şi aparent chef de treabă. Apăruseră aşa numiţii proletari agricoli, o specie absolut nouă, adusă din import. La rândul lor sătenii erau bucuroşi nevoie mare că are cine să trudească, iar ei au din nou de unde să fure. La început, cu sprijinul deplin al miliţiei populare care îi deznoda în bătaie şi-i obliga să iasă la muncă, au rezolvat problema muncii folosind talentele femeilor, cele care, ca totdeauna în istorie, au fost sacrificate, iar acum trimise pe ogoare, însă numai de la ora opt la ora şaisprezece, bineînţeles cu pauză de prânz.  Apoi, toamna îşi intrau în rol bărbaţii urmând, firesc, runde susţinute de bătăi pentru furturile din recoltă şi tot aşa până când, peste numai cincizeci de ani de armonioasă simbioză, iar s-a schimbat regimul şi oamenii şi-au reluat (pentru a câta oară!) pământurile. Dezastru! Ce să facă cu ele? La ce ne folosesc, se întrebau ei plini de grijă şi răspundere? Om putea noi oare să-l ăăă… ăăă… aia … cum îi zice, ăăă, muncăăăă, nu, nu, asta în nici un caz…, mai bine îl… păi nu, că doar aşa am făcut dintotdeauna!? Or mai fi alţi oameni care să… ăăă (cuvântul muncă cu toate derivatele lui se cam pierduse prin nefolosire), nu, nu poate fi posibil, cred că sunt toţi ca noi, nooo, că doară ce rost are…?  Întrebări cu sau fără răspuns bântuiră câteva zile întreaga comunitate, strânsă ciopor la bufet.  Dezbaterile nu au durat însă prea mult deoarece, după cum bine ştim deja, PREABUNUL veghează asupra copiilor săi cei nemuşcaţi de şarpele îmbogăţirii şi le-a trimis un tânăr agronom de la oraş care, i s-a părut lui, că va face avere din agricultură! Sărmanul, nu avea încă şcoala vieţii…      A făcut afacerea, a cumpărat la preţ bun pământul, a mai făcut şi un împrumut la bancă pentru construirea unor grajduri cu instalaţii din import, a adus vite de rasă şi le-a promis ţăranilor salarii mari dacă lucrează la el. Un hohot uriaş de râs l-a făcut să-şi piardă minţile şi să fie convins că asta este o reacţie de bucurie. Când şi-a dat seama că se înşela era deja în faliment, iar banca vindea pământul unor italieni. Exista iată, abia acum, atât de târziu totuşi, speranţa întemeiată că în sfârşit, puternicele noastre tradiţii vor fi cunoscute şi în acel occident atât de refractar la interculturalitate…

Hai, să mai vedem dacă vreun sceptic mai are curajul să  spună că înalta protecţie divină, manifestată  secole de-a rândul nu este miraculoasă! Sau poate că  prăbuşirea marilor imperii o fi mai de înţeles în timp ce o mână de oameni străbat viforul istoriei având în suflet numai credinţa şi sfânta tradiţie. Haida, de! Păi, dacă nu sunteţi atenţi la planul subtil al evenimentelor, cum să nu vorbiţi prostii?! Vai de capul vostru! Pfuiii, sceptici! Aţi stricat o lume cu îndoielile voastre! Ia, mai bine ascultaţi aici…

ARGUMENTE, FAPTE, ÎNTÂMPLĂRI

GLODENI... În zilele noastre, o aşezare omenească, în inima unui bărăgan mai cumplit decât nisipurile mişcătoare, foarte greu accesibilă, căci aşa cum o arată şi numele, în majoritatea anului este paradisul noroaielor, imposibil de străbătut dacă nu eşti tractor sau explorator înrăit şi foarte antrenat. Deşi noi ştim acum că nu se cunosc date de identificare istorică certă, nimeni nu este supărat din această cauză, cu atât mai mult, cu cât legendele, apărute între timp şi cunoscute evident numai de localnici, îl introduc în afacere pe marele domnitor ŞTEFAN, pe motiv că e imposibil să nu fi avut el o iubire şi prin aceste coclauri, cunoscută fiind firea lui cea năstruşnică. Sau, o altă ipoteză, ce-i drept mai puţin vehiculată, vorbeşte despre surghiunirea unor răufăcători, cam tot din acele timpuri, în locuri unde se părea că nu poate nimeni supravieţui.    Ne dăm seama iată, că de-ar fi să ne luăm chiar numai după poveşti, aflăm că o fi fost el domnul ŞTEFAN mare, dar uite, se mai şi înşela uneori, mai ales cu privire la talentele moldovenilor de a supravieţui în orice condiţii, talente devenite între timp pilde istorice. Şi, cum asta, ultima, ar fi varianta cea mai probabilă, iată se dovedeşte, că deşi bunul domn nu prea ştia de glumă când venea vorba de pedepsit relele apucături, nici supuşii săi nu erau de ici de colo când era vorba de rezistenţă la vitregii. Cu siguranţă însă, că niciodată nu am fi aflat de acest leagăn de cultură milenară (expresia este obligatorie de la o vreme), dacă într-o bună dimineaţă de primăvară (mă rog, aşa se spune!), aerul curat, cu mirosuri specifice de bălegar şi fum de iarbă, n-ar fi fost agresat de emisiile, absolut necunoscute prin părţile locului, ale noxelor evacuate de motoare ce folosesc motorină iar liniştea, milenară şi ea, n-ar fi fost zguduită de răcnetele unor străini îmbrăcaţi în salopete.

La garduri, pitiţi pe după ostreţe, primii care au făcut observaţii asupra fenomenului au fost gospodarii ieşiţi în ogradă la acea oră, îmboldiţi de nevoi strict omeneşti. Ochii lor, cârpiţi încă de somnul neîmplinit, ardeau de curiozitate şi sete de cunoaştere. Setea au stins-o rapid cu o moşoaică de molan, asta ca să capete curaj, iar pentru cunoaştere le-au trezit pe femei, că ele sunt, lucru dovedit de istorie, cele mai bune în materie de cules informaţii. Aşa se face că, după câteva minute pe uliţe se vânturau de colo-colo, doamne şi domnişoare de la faşă la broboadă, având şi ele priviri însetate de tot felul de pofte, pe categorii de vârstă. Astfel, cele bătrâne şi fără speranţă chiteau din ochi haidamacii prăvăliţi acum, de osteneala muncii, în bălăriile de lângă garduri, socotind în gând cam cât pot scoate dacă le dau de băut şi de mâncare, deoarece se aflase deja, că de la oraş fiind, le-ar fi fost imposibil să reziste tentaţiei unei ciorbe de cocoş, unei tochituri cu murături de la putină sau unei porţii de brânză cu smântână lângă care abureşte o mămăligă vârtoasă. Sau la o cană de vin ce sfârâie şi face spume trandafirii, chiar dacă este din sfeclă?! Ori neisprăviţii de pe lângă garduri, într-adevăr de la oraş fiind, socotind şi după cum păreau de puşi pe glume muncitoreşti, erau victime sigure, aşa că bătrânele satului veniră cu informaţii cât se poate de concrete asupra situaţiei, întrucât aflaseră deja că veneticii nu erau veniţi pentru o zi-două, ci aveau de făcut lucrări ce vor dura, în mod sigur până la toamnă. Ca de obicei bătrânele erau înţelepte!

Totuşi nici cele în putere, ca să nu mai vorbim de mânzoacele ce se furlandiseau pe sub nasul noilor veniţi, nu erau departe de conotaţiile conceptului de înţelepciune, deşi  în ochii lor alta era setea, una cu mult mai favorabilă procesului de cunoaştere.

Ce se întâmplase de fapt, ce puteri cosmice tulburaseră  liniştea (obligatoriu, milenară) aşezării!? Ce putea fi atât de important încât să-i scoată din ritmul lor pe gospodarii din GLODENI, cei ce vorbeau despre năvălirile tătare ca despre nişte fapte petrecute cam pe vremea bunicilor?? Muncitorii cu aspect de orăşeni nu putuseră răspunde la această întrebare nici măcar celor mai frumoase fete, ori dacă nici ele nu ştiu cum să pună întrebări, atunci cine? Ba mai mult, fetele aflaseră că ei, muncitorii deci, îşi băgau toate cele în ea de treabă, că uite, veniseră tocmai aici în fundul lumii să construiască nişte… nici nu mai spun cum se exprimau… Până la urmă, impulsionaţi însă de cozile de lopată primite la gioale sau pe spinare de la nişte meşteri foarte pricepuţi, aşa-zişii muncitori, se apucară de treabă şi toată lumea a aflat că se făcea o primărie, o poştă şi un cămin cultural. Cum gară aveau iar şoseaua trecea pe la numai un kilometru de sat, aflară că vor deveni oraş, cu tot ce înseamnă asta!       În rândul viitorilor orăşeni deruta îşi făcu loc dând din coate… Cum este posibil un astfel de miracol? Ce minuni se produseseră în cer şi pe pământ de PREABUNUL îi alesese tocmai pe ei? Păi, cum adică, se auziră şi vocile scepticilor, pe ei nu-i întreabă nimeni? Înseamnă asta oare că vor locui la blocuri cu closet în casă, să spurce tot locul? Vor lua pâine şi legume pe cartelă? Vor creşte găini şi porci în baie, cum văzuseră de fapt la rudele plecate mai de mult la oraş? Dar caii, vacile, oile, curcanii, căpiţele de fân şi câte şi mai câte… Un vânt de nebunie cuprinse aşezarea, dar cu puţin înainte ca urmaşii celor cadorisiţi de voievodul cel aprig cu pământ să pună mâna pe furci, coase, greble şi topoare pentru a reedita marile isprăvi ale înaintaşilor, veni un tip cu şapcă slinoasă şi le spuse pe un ton liniştitor:

– Bă, nu fiţi proşti, că vă sparge cu miliţia şi-i vai de pielea voastră! Toată căcănăraia asta-i de vrăjeală! Cine credeţi voi că are grija voastră, adică să vă facă oraş? Ţărani aţi fost, ţărani muriţi bă, că de unde să aibe ţara asta bani pentru toate târlele!? Vedeţi-vă d-ale voastre că nu e nimeni bou să vă scoată la lumină din noroaiele astea!

Eeee, altă viaţă! Omul acela părea că  ştie ce spune, iar gospodarii s-au liniştit şi au plecat la cârciumă să facă alte socoteli, funcţie de noile informaţii.

Şi totuşi ce se întâmplase? Cum de tocmai acum milenara existenţă a GLODENIULUI sărise în ochii celor ce răspundeau de destinele ţării?

Exista, desigur, o explicaţie! Pe vremea aceea, de bunul mers al treburilor ţării şi de fericirea poporului se ocupa un partid aflat pentru vecie la putere deoarece era singurul, un partid înţelept, condus de un secretar general şi mai înţelept. De fapt rolul de bază al partidului era marcat de grija să nu cumva să-i iasă limba din fundul numitului secretar general cel care ca orice tiran, indiferent de timp, ţară sau regim politic, era denumit simplu: marele cârmaci, genialul strateg sau şi mai modest: „cel ce este în toate cele ce mâine vor râde în soare”. Peste toţi, însă şi asupra tuturor, veghea soţia conducătorului, cea care purta şi ea diferite denumiri, dar mai presus de orice era înţeleaptă cât partidul şi conducătorul la un loc. Ei, aici apărea o mică problemă! Cum partidul nu avea limba despicată, nu putea servi simultan cele două divinităţi, dar în urma unei analize la obiect, s-a decis ca serviciul să funcţioneze non-stop pe principiul rotaţiei cadrelor, astfel că, aşa numitele foruri (că doar nu erau proşti să rămână simple personalităţi) conducătoare nu au avut nici o clipă senzaţia de disconfort datorată lipsei pupincuristului de serviciu. În felul acesta, întreaga viaţă de partid era un exemplu de armonie şi bună înţelegere, mai ceva decât în raiul promovat de inculţi.           Numai că, la un moment dat, un nefericit de statistician s-a trezit el să facă un studiu şi, ca să parvină, l-a trimis pentru informare celor mai înalţi demnitari ai partidului. Cum l-au primit, aceştia şi-au dat seama imediat de primejdie şi au început turnătoriile, aşa că informaţia a ajuns la Prea Înţeleapta.

Distinsa doamnă s-a învineţit un pic, a dat ordin ca ordinarul de statistician şi fie promovat contabil la o carieră  de piatră ce nu-şi îndeplinea niciodată  planul, cel ce-i ceruse studiul a fost exclus din partid cu tot ce înseamnă asta şi, abia la prânz, a intrat în cabinetul Marelui Cârmaci cu o moacă ce arăta că înghiţise un arici. Cârmaciul cel Mare o sfecli! Ştia el ce ştia, că doar de aia era genial!

– Bă, ce dreacu’, tu ştii peste cine domnim noi?! Peste nişte ţărani, bă! Uite ce scrie bou’ ăsta acili-şa! Că peste mai mult dă jumate din nenorociţi e ţărani bă, ţărani! Păi, ia zi, d-asta m-am luat io cu tine? Să mă faci regina târlei?! Pune mâna imediat şi dă un decret d-ăla d-al tău ca până la toamnă toate satele să devină oraşe că ne întâlnim cu baba aia a englejilor şi ne facem dă baftă! Că fi-atent ce scrise bou’ ăsta aici-şa! Englejii ăia e ţărani numai cinci…%! Ioti-te-al dreacu’ că-şi bătu şi joc dă noi şi desenă lângă cinciu’ ăla, o aia cu două ouă, stai-ar în gâţi să-i stea!

Genialul Conducător chemă imediat pe scribul de serviciu, se uită  crunt la el şi-i spuse despre ce era vorba! În zece minute ordinul zbura spre îndeplinire, iar el se uită  cu drag la consoarta sa. Într-adevăr  înţeleaptă! O fac academician, gândi el, ba chiar şefă peste toţi neisprăviţii ăia dă savanţi care nu-i în stare dă nimica! Îi veni s-o pupe de dragă ce-i era, însă se abţinu la timp. În ultima vreme se cam temea să nu fie otrăvit!  Apoi, în toamnă, când se întâlni cu regina ANGLIEI, aduse vorba, aşaaa ca din întâmplare, cum mai stau ei cu ruralii, spunând că: „io-ti-te la noi rezolvarăm problema în doi timpi şi trei mişcări”, însă tot nu reuşi să afle cum e la ei cu desenul acela scârbos pe care i-l arătase Soţia Devotată pe hârtiile nemernicului ăla de statistician.

Numai că, odată vizita terminată, toţi  îşi pierdură interesul faţă de Marele Program şi în consecinţă, din GLODENI dispărură  buldozerele, camioanele şi o bună  parte din muncitori. În urma lor rămase o poştă în care se vindea şi tutun, un cămin cultural, de fapt un fost grajd, acum dezafectat, cu acoperiş nou, o casă ceva mai mare cu inscripţia „CONSILIU ORĂŞENESC”, un alt grajd mai mare văruit, deoarece urma să devină liceu cu profil agricol, iar la capetele drumului ce trecea pe lângă noul oraş, paralel cu calea ferată, câte o scândură pe care scria mare cu vopsea roşie: ORAŞUL GLODENI şi cu litere mai mici, dar tot roşii „ctitorie a iepociii dă aur”.

Aşa cum spuneam însă, nu toţi muncitorii au plecat. Unii au scris acasă că au murit şi şi-au găsit un rost prin locurile acelea, iar alţii n-au scris nimic şi au făcut la fel. Printre ei şi GHEORGHE CALTABOŞ, dezmierdat o vreme GHEORGHIŢĂ, un tânăr de toată isprava care s-a însurat cu FLORICA, o fată zdravănă şi ochioasă exact ca-n visele lui. Observăm că la acea vreme visurile tinerilor nu erau bântuite de rotunjimi siliconate, epilate şi expuse pe ecran, ci de farmecele frumuseţilor autentice gătite cu flori în părul mirosind ameţitor a gaz lampant.

Bucuria părinţilor fetei era mare, deşi fata nu mai era, cum se zice „mare”, şi chiar părea că  nu prea avusese noroc până atunci. Cu toate că  împlinise optsprezece anişori şi era tare hărnicuţă, iar la horă  fusese furată de fiecare dată  încă de acum cinci ani, după un timp nenorociţii de hoţi o eliberau prin bălării, iar ea mititica plângea de ţi se rupea inima, de nefericirea ei, mai ales că alte urâte de vârsta ei, de mult erau la casa lor cu câte trei-patru copii pe lângă fuste… În zadar o mângâia mama ei spunându-i că aşa era scris pentru neamul lor, că şi ea pe vremuri… hăhăhăăă, da’ lasă că până la urmă toate se rezolvă, în zadar bunica dinspre tată îi făcea de leac şi de dragoste cu tot felul de fierturi, că nimic nu se prindea, iar biata fată numai o supărare era… Asta până când în sat a apărut GHEORGHIŢĂ care furat de privirile ruşinoase ale fetei, atunci când el o fluierase pe uliţă, ajunse fără prea multă zăbavă la concluzia că ea era aleasa inimii lui, că fată mai frumoasă, mai cuminte şi mai curată ca ea nu ai unde să găseşti. Nici FLORICA nu a rămas indiferentă la farmecul special al tânărului cu salopetă şi bască aşa că după mai multe ocheade aruncate cam de o sută de ori pe zi, când fata îşi găsea de lucru în zona construcţiilor, cei doi au hotărât că era timpul să facă vorbele cu părinţii şi să primească binecuvântarea lor. În concluzie, într-o sâmbătă, în seara când urma să se producă „vederea”, eveniment, se ştie, crucial în viaţa unei fecioare, GHEORGHIŢĂ s-a gătit cum ştia el mai bine, adică: o cămaşă albă, suflecată la mâneci, pantalonii de salopetă, bine scuturaţi de praf şi scaieţi, băgaţi în cizmele de cauciuc din dotare şiiii, aici-i-aici, casca de protecţie de culoare roşie, cea care-i consfinţea statutul de muncitor calificat în construcţii. A fost o inspiraţie, am putea spune divină, deşi aşa ceva nu exista atunci, pentru că efectul produs la intrarea în curte a fost, literalmente vorbind, devastator. FLORICA, era tot cu ochii în pământ de ruşine (mă rog, aşa se spune…), însă simţea că-i vine să-i sară în braţe, iar mama fetei l-a radiografiat cu o privire mai adâncă decât razele ROENTGEN şi a gândit concret: „cre’ că-i bun, are moacă de prostălău”. Viitorul tată socru uitând, normal, de propria sa experienţă, nu l-a scutit de setul tradiţional de glume idioate ce se practică cu acest prilej, spre marele amuzament al celorlalţi aproximativ zece membri ( fraţi, surori şi ceva veri mai îndepărtaţi ai familiei), începând cu cei de cinci anişori care deşi râdeau nu înţelegeau nimic şi terminând cu nişte gămani care hăhăiau ca tâmpiţii bătându-se cu labele peste spate deşi, nici ei, habar n-aveau de ce fac asta. Numai că, la un moment dat, FLORICA  a dat unele semne de spume la gură, iar mama a distribuit ceva scatoalce fără nici o discriminare, aşa că veselia s-a mai potolit şi GHEORGHIŢĂ a fost invitat la masă în camera de oaspeţi. Spre nefericirea lor, fraţii şi surorile şi verii aferenţi, nefiind anunţaţi din timp asupra derulării evenimentelor şi crezând că e vorba de ceva haleală mai consistentă decât obişnuitul borş de ştevie cu mămăligă rece şi ceapă spartă cu pumnul, au avut câteva încercări de pătrundere în respectivul sanctuar, dar au renunţat repede, convinşi fiind de cele câteva tigăi pe care le-au luat în cap de la buna lor mămică şi tuşă.           În odaia răcoroasă, la masă, GHEORGHIŢĂ a fost aşezat lângă aleasa inimii lui care nu se ştie cum făcea că una-două îl atingea ba cu piciorul pe sub masă, ba cu mâna pe… pe la… dar absolut întâmplător, iar ceva mai târziu, chiar cu o parte din generoasele ei ţâţe pe la nas, evident fără să genereze nici un comentariu din partea mamei, că tăticuuu’ deja nu prea mai vedea la distanţă, chiorât fiind de păhărelele de ţuică pe care, minune mare, cu acest prilej, propria sa nevastă i le turna cu propria ei mână. Încredibil şi totuşi adevărat!

Eiii, dar pentru început, musafirul a fost servit cu o minunată  ţuică de corcoduşe, făcută  în casă de mamă, că tata nu avea voie să  stea lângă alambic şi descusut cu multă  blândeţe de stăpâna casei, până când bietul băiat a povestit şi despre rude pe care nu le văzuse în viaţa lui. Ajutat fiind de băutura cu aspect de borş, de vorbele mieroase ale bătrânei cutre, dar şi de atingerile răscolitoare ale fetei, simţea că nu poate ascunde nimic, ba mai mult, avea o dorinţă nestăvilită de a spune cât mai mult. Poate că această metodă ar trebui valorificată ştiinţific şi în acele locuri unde mărturisirile se obţin cu multă trudă, bătaie sau chiar schingiuiri. Vedeţi unde duce ignorarea tradiţiilor!?

Au fost momente, e drept numai la început, în care şi tatăl a încercat să-şi facă  remarcată prezenţa cu intervenţii absolut inoportune de genul: „băăă, d-aldi tac-to’ ariii maşânîîî, cîî”… Aici intervenea, cu multă fermitate, cotul bunei sale soţii, cel care, înfipt brusc în coasta dreaptă îi provoca un colaps colocvial şi un spasm tratabil numai cu păhărelul din faţă. E adevărat că aceste mici intervenţii nu au perturbat semnificativ atmosfera de lucru, deoarece gospodarul, cu mult înainte de a se servi friptura de curcan, privea cam fix spre tavan şi mormăia cântece din armată fără să-l mai întrerupă nimeni şi nimic… De altfel, de acum încolo prezenţa lui în evenimente va fi mai mult fantomatică, aşa că îl vom ignora, în consens cu întreaga suflare a locului.

Se poate afirma deci, fără să  greşim, că acţiunea de cunoaştere (e greşit să spunem reciprocă!) a decurs ireproşabil pentru familie (mă rog, partea ei responsabilă) în general şi pentru FLORICA în special, aşa că, după o vreme, fata l-a condus pe iubitul ei la portiţa dinspre uliţă şi l-a sărutat cu drag pe gură fără să se enerveze de măscările (de asemenea tradiţionale) strigate de corul fratelui şi al surorii, nişte invidioşi, plus cel al verilor şi  verişoarelor care, evident, crăpau de ciudă pentru norocul ei.

Ce mai, una peste alta, în toamnă,  în ograda familiei, nuntă mare! Mese şi bănci din lemn negeluit făcute cadou de colegii mirelui, din scânduri de pe şantier, băutură, sarmale, lăutari, femei cherchelite care chiuiau de se auzea până în cer, bărbaţi în diferite stadii de ebrietate, nişte cotarle ce rătăceau printre picioarele mesenilor, fără să scandalizeze pe nimeni, ploduri care uşcheau de pe masă cozonac, chiştoace şi resturi din pahare, dar mai presus de toate, horă mare! Neobosită, FLORICA juca de mama focului, învârtindu-se graţios în rochia albă cu poalele pline de colb, spre necazul multor flăcăi ce dădeau cu căciulile de pământ de ofitică. Ehehee, mulţi dintre ei o curtaseră de mai multe ori pe frumoasa mireasă, însă cum erau nişte târlani lipsiţi de maniere şi nişte ţărănoi fără perspectivă se mulţumiseră doar cu aspectele superficiale ale vieţii, fără să privească cu responsabilitate în viitor.

În capul mesei, ginerică îmbrăcat într-un superb costum din plastic albastru-verzuliu, privea cu ochi umezi la draga lui şi povestea celor din jur despre fericirea de a fi căsătorit cu o fată frumoasă, harnică şi cuminte de la ţară, nu ca cele pe care le cunoscuse el în viaţa lui (şi nu erau puţine!), nişte alea sclifosite care habar nu aveau să mulgă o vacă sau să jumulească o găină opărită… De tot râsu’! Dar prin câte nu trecuse el… Culmea era, că în jurul său stăteau cu gurile căscate nişte gospodari, însă nu se ştie nici în ziua de azi de ce stăteau aşa şi nici de ce nişte babe adormiseră cu capul în strachină… A decurs cu mult haz şi voie bună nelipsita glumă cu furatul miresei, situaţie rezolvată excelent de FLORICA, deoarece era, după cum bine ştim, foarte antrenată în acest gen de glume rurale. Oricum, spre dimineaţă, mirii s-au retras pentru cele de cuviinţă, în aplauzele tuturor şi în acordurile înfocate ale orchestrei. Pentru ca acest sublim moment să fie o deplină reuşită atât în plan intim cât şi în cel mediatic este bine să amintim din nou de bunica cea pricepută în ierburi şi fierturi, care cu mult tact şi excelent simţ al previziunii o dotase pe mireasă cu (din nou putem invoca tradiţia!) acel miraculos obiect de cult format dintr-o băşică de peşte umplută cu sânge de porumbel. Atenţie! În acest mister sunt iniţiate numai femeile! Aşa se face că după cam un ceas, bătătura se umplea de bucuria consumării fericite, se bea rachiul roşu şi se juca cearşaful cel prihănit cu neprihănirea, iar diblele din mâinile lăutarilor parcă scoteau flăcări nu alta! Mândru de isprava sa GHEORGHIŢĂ le povestea tuturor cum a fost, dând tot felul de amănunte, însă asta aşa… numai cu caracter didactic. Flăcăii, făcuţi deja ţăndări de nervi şi prăştină, bufneau în continuare, ca proştii, cu căciulile de pământ, o modalitate, de asemenea tradiţională, de a-ţi exprima frustrările şi se minunau în gura mare cum de este posibil aşa ceva? Că doar ei ştiau altfel… Te pomeneşti că nu fuseseră în stare săăă… sau piticania asta de GHEORGHIŢĂ deşi părea un dovleac era mai dotat decât… Să fie vorba iarăşi de un miracol?       Da! Este posibil, pentru că în rural miracolele sunt la ele acasă şi dacă stai să te gândeşti, orice babă sau moşneag îţi poate povesti cel puţin unul. Asta era! Problema se lămurise, se putea trece deci la faza a doua a unei petreceri reuşite.

Aşa că, au mai fost, firesc pentru o petrecere de aşa importanţă, că nici nu se putea altfel deoarece nu te lăsa tradiţia, unele mici încăierări, ceva împunsături cu cuţitele, nişte dinţi rămaşi prin praf, destul de puţine capete sparte, doar un singur lăutar aruncat peste zăplaz şi o mulţime de glume cu specific (tragerea scaunului, udatul cu găleata, pusul gazului în paharul cu ţuică, fiertura de dopuri ca să stimuleze flatulenţa, zeama de ardei strecurată în paharul cu vin şi multe altele, însă toate, numai şi numai, pentru a întreţine veselia şi optimismul nuntaşilor. Dar, dincolo de toate acestea, jocurile specifice, o altă moştenire din străbuni, nu fac altceva decât să marcheze cu tăria dăinuirii milenare, caracterul de mister cosmic al nunţii tradiţionale. Câţi mai pot înţelege însă asta?…

..…continuarea pe siteul Bibliotecii de proză http://bibliotecacititordeproza.falezedepiatra.net

autor Mihai Batog-Bujeniţă, colaborator al revistei „Faleze de piatră”


Anunțuri

Comentarii închise la Miracolele de la Glodeni

%d blogeri au apreciat asta: