Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Dreptul de a deveni îngeri

Posted in Numărul pe luna februarie (2) by Hopernicus on 26/01/2010
DRAMĂ  ÎN DOUĂ ACTE

PERSONAJELE:

-Reporterul

-Antrenorul

-Campioana

-Spectatorul

-Miss Univers,

-Bucătăreasa

În rememorările spectatorului apare D-ra redactor, în rememorările Bucătăresei apar Copiii şi Învăţătoarea ,în rememorările Antrenorului apar Bărbatul şi Femeia.

ACTUL I

Peste cortina trasă se profilează  umbra unui avion de călători foarte modern care după o scurtă balansare în aer se prăbuşeşte însoţit de flacăra unei explozii şi de ţipete ale pasagerilor.  Se aude vocea unei femei care transmite la radio sau televiziune fără ca să i se vadă chipul:

Reportera: O ştire de ultim moment: azi-dimineaţă la ora 6, în apropierea Capitalei  a avut loc un groaznic accident de avion ale cărui cauze sunt necunoscute. Reporterii noştri se îndreaptă către locul accidentului pentru a afla amănunte. Vă vom informa în cel mai scurt timp posibil despre cauzele accidentului şi despre eventualii supravieţuitori.

Se ridică cortina. Scena este luminată.)

O sală  de anrenamente cu aparate  de gimnastică  dar şi pentru alte sporturi, cu bârnă, inele,  cu saci de box şi aparate moderne de întreţinere a condiţiei fizice. Pe pereţi, imagini color uriase cu “campioni”, la diferite aparate de gimnastică aflaţi pe podium pe primul loc, doar pe primul loc, iar unul dintre pereţi este acoperit cu oglinzi în care se va răsfrânge jocul actorilor încât scena dobândeşte perspectivă şi amploare. Intră reporterul, un tânăr bronzat, echipat cu un aparat de filmat pe care îl va folosi foarte mult până la apariţia altor personaje. Când Reporterul atinge unele obiecte, de pe ele se scutură praful, şi el îşi priveşte mirat degetele. Toate dialogurile se vor desfăşura pe un fundal sonor reprezentat de zgomotul de macarale care demolează ceva sau de excavatoare săpând  ceva invizibil . Se vor proiecta însă din când în când pe fundal umbrele unor blocuri care cad sau ale unor biserici ori locuinţe  vechi. Zgomotul acestor prăbuşiri se aude uneori mai intens, alteori mai stins.

Reporterul : Hei! Am veniiit!  Is anyone home ?(după câteva secunde de aşteptare) Chiar să nu fiu oprit de body-guarzi, să nu mi se ceară fel şi fel  de autorizaţii pentru a putea intra aici şi pentru  a filma ,asta chiar că nu mi s-a mai întâmplat…Chiar să am eu exclusivitate asupra unui subiect atât de fierbinte cum este interviul cu ultima şi cea mai mare campioană a secolului la gimnastică? În sfârşit, dacă alte ziare au renunţat la pagina de sport, asta e treaba lor…Eu am venit aici să întâlnesc pe marea Campioană, aşa că trebuie s-o fac cât mai repede!Băiete, asta e ultima ta şansă să te reabilitezi în ochii redactorului şef, aşa că , ai grijă… Dacă ratezi şi de data asta, adio carieră jurnalistică, adio transferul la un mare cotidian, o să fii şters de pe ştatele de plată ale vieţii… aşa că…prudenţă …şi, la treabă!

(Îşi verifică aparatul de filmat, agenda, pixul şi aruncă priviri curioase peste tot sperând să vadă pe cineva sau să i se răspundă de undeva. Se apropie de unul din aparatele de gimnastică şi constată căşi acesta este acoperit de un strat de praf. Exclamă:)

Reporterul. Oare mi s-a jucat o farsă? Aici parcă ar fi un centru de antrenament abandonat de mult…

( Zăreşte o clepsidră uriaşă  în care însă nisipul nu curge. Încearcă să o răstoarne dar nisipul este pietrificat, refuzând să curgă ceea ce îi declanşează uimirea pe faţă). Se apucă  febril să filmeze diferite colţuri din sală până când vede prin aparatul de filmat chipul unui om, ascuns de nişte saci de antrenament. Întrerupe filmarea şi îl ajută pe om, care este o persoană în vârstă, genul de fost mare campion cândva , să iasă. Acesta este surprins de apariţia tânărului şi se freacă la ochi, ca şi cum ar fi fost trezit din somn.

Reporterul: ( scuturându-l de praf). Sunt din partea publica\iei “Milennium”…( este întrerupt de bărbatul scos de sub saci)

Antrenorul: Nu-mi spune nimic acest titlu !

Reporterul : Dar toată mass-media a vorbit despre noi ! Am primit o mulţime de distincţii,suntem traduşi în toate  limbile de  circulaţie  internaţională iar tu îndrăzneşti să-mi spui că n-ai auzit de noi…

Antrenorul: Pentru noi, cei de aici, presa a încetat de mult să mai reprezinte o atracţie, o spaimă sau dimpotrivă, o binefacere dumnezeiască. Da, erau cândva timpuri când nici eu, nici campionii mei nu puteam trăi fără aerul tare, pur al Presei .( Este întrerupt de Reporter cu un ton , de data asta, plăcut  surprins)

Reporterul :A! Dumneavoastră trebuie să fiţi Antrenorul celebrei campioane, şi nu numai… De când doream să vă cunosc, să vă solicit un interviu pentru publicaţia la care lucrez, mai alea că până acum, nimeni nu a reuşit acest lucru.Sper că…

Antrenorul: Nu spera nimic. Noi cei de aici  nu mai comunicăm de mult cu cei de dincolo, de unde vii tu. De altfel, credeam că au dispărut de mult cei asemenea ţie, intruşii, curioşii, .. ( Îl prinde de mână şi se uită atent la ceasul acestuia , îl pune la ureche şi este surprins să audă un ticăit foarte puternic. Îi smuceşte mâna Reporterului, ca şi cum s-ar teme de efectul nociv al semnului trecerii timpului asupra sa) Unde ai fost tu şi gazeta ta prăpădită, când s-a făcut epurarea, cum de aţi ratat şansa câştigării eternităţii, şi acum veniţi aici cu idei desuete despre Timp, Durată…Astea sunt  prejudecăţi ancestrale de care noi ne-am dezbărat de mult ca de o boală considerată cândva incurabilă…

Reporterul: Domnule, antrenor sau ce vei fi fiind, dă-mi voie să-ţi spun că nu înţeleg nimic din ce-mi spui. Mă aflu cumva într-o piesă de teatru şi nu  mi s-a spus nimic sau în lumea lui Gaiţă şi în curând o să-i aud pe colegii mei cum se prăpădesc de râs ?

Antrenorul: Nu  vreau să te frustrez de plăcerea de a descoperi singur identitatea locului în care te afli dar despre care celebra ta gazetă nu a fost anunţată! De altfel, am avut grijă să fim discreţi căci ne temeam  ca micuţa noastră navă să nu fie supraaglomerată şi astfel să ratăm ceea ce voi, în limbajul vostru ancestral aţi numi, proiectul secolului .

Reporterul: Toată redacţia a fost detaşată în exterior, transmiteam şi primeam zilnic faxuri despre apariţia  cotidiană a ziarului nostru, altceva, nu mi s-a adus la cunoştinţă…

Antrenorul: Când ai fost însărcinat să vii să-i iei Campioanei şi mie un interviu?

Reporterul: Ieri am primit un fax…Dar, recunosc, nu am fost atent la dată…( Scoate o  foaie pe care i-o întinde Antrenorului şi acesta o studiază cu atenţie)

Antrenorul: Vezi, data autentică a fost ştearsă şi înlocuită cu cea de ieri, faxul a fost trimis cu mult timp în urmă, chiar înainte ca noi…să oprim timpul în loc. E totuşi de mirare cum de l-ai mai primit, pentru că noi am oprit orice posibilitate de a se mai transmite informaţii dintre cei de aici si cei de dincolo.

Reporterul: Nu se poate, chiar ziarul meu anunţa acum câteva zile la rubrica de ştiri sportive victoria uriaşă, unică în istoria acestui sport a Campioanei care se datatorează în bună măsură dvs.. …

Antrenorul: Asta a fost de mult băiete…ŞI totuşi, pentru ea ( arată fotografia Campioanei), pentru ea ( arată fotografia unei  tinere femei frumoase purtând o coroniţă si o eşarfă de Miss Univers), aceste succese au fost obţinute ieri.

Reporterul: Eşti nebun, tu eşti nebun… Nu te cred… Cred că am nimerit într-un ospiciu. Sigur, mi s-a făcut o farsă… ( Se duce în fundul scenei şi trage o cortină privind dincolo de ea).Aici trebuie să se fi ascuns colegii mei, au vrut să-şi bată joc de mine, dar îi iert, e bună gluma.! Ha. ! Ha ! Să vezi ce articol pot scrie pe tema unei glume. Parcă văd titlurile de pe prima pagină: “ Călătorie dincolo de timp” sau poate “ În afara timpului” , văd eu ce titlu am să-i dau, sigur o,să fac să crească tirajul ziarului nostru. Sau , nu cumva voi, cei de aici  l-aţi citit prea mult pe Mihai Sebastian, şi, acum, după un concurs atât de greu vă jucaţi puţin de-a vacanţa” izolându-vă de reporteri, de reclame?

Campionul: Ascultă tinere, nu-ţi mai bate joc de mine… N-am auzit de acest autor ca şi de mulţi alţii. De altfel, noi campionii, nu prea am avut timp niciodată să citim altceva decât ce ţinea strict de domeniul nostru de activitate: regulamente, disciplină, tehnici Yoga de ieşire din timp… da, da, aceasta era o lectură pe care o practicam în grup de multe ori… Istoria noastră este foarte nouă, tot ce se cheamă înfrângere nu încape aici. E o istorie alcătuită numai şi numai din victorii şi succese, aşa că te rog să pleci cât mai repede de aici, căci îmi trezeşti gustul amar al eşecului şi al înfrângerii… gustul dulce acrişor al timpului care se ducea ,cândva, spre a nu se mai întoarce niciodată…  Ai greşit, anul, secolul, viaţa, mai naşte-te odată şi poate atunci vei putea face parte dintre noi…Sau poate te-ai contaminat şi tu de virusul nemuririi şi vrei să rămâi aici? Din păcate nu avem nevoie de tineri ca d-ta, pui prea multe întrebări care ar putea zdruncina echilibrul şi seninătatea celor de aici. Hai. pleacă, pleacă! (Îl împinge delicat către uşă, astfel încât acesta dispare după cortină )

Antrenorul si  Campioana

Campioana: Parcă am auzit o voce… a fost cineva pe aici, în vizită… Sau mi s-a părut ca vorbeşti cu cineva… ?

Antrenorul. Ţi s-a părut, era vocea mea, reciteam cu voce tare ultimul articol despre succesul tău extraordinar…( îi arată un ziar pe a cărui primă pagină se vede imaginea uriaşă` a Camioanei, o fotografie asemănătoare cu cele de pe pereţii sălii de antrenament).  A fost cea  mai mare victorie sportivă, a tuturor timpurilor, care nu se va mai repeta niciodată, de nimeni, ea ne aparţine doar nouă, fetiţo, am intrat în istoria acestui netimp, care începe şi se sfârşeşte cu noi , cei de aici.

Campioana : Dar va trebui, nu-i aşa, să-mi păstrez titlul la anul, printr-o nouă întrecere, nu-i aşa , Maestre? Apropos ! N-ar trebui să reîncepem antrenamentele? Vreau să fiu în formă…

Antrenorul: ( Distrat) Da, da,   ( către el însuşi) Va trebui s-o fac să înţeleagă ce s-a întâmplat aici, faptul că ea nu trebuie să mai lupte deoarece distrugând timpul, anihilându-l, ca pe cel mai periculos adversar, nu mai e nevoie să mai lupţi. O victorie e o victorie odată pentru totdeauna şi la un moment dat intervine oboseala inerentă, oboseala de a fi mereu pe primul loc, de a –i vedea mereu pe ceilalţi învinşi, geloşi pe succesul tău, încercând să-i minimalizeze valoarea, importanţa, dorind să-l dărâme, să-l micşoreze…E-atât de dureros să vezi că o victorie pentru care ai luptat ani de zile este distrusă peste nici un an şi trebuie s-o iei de la capăt. Şi atunci, de ce să nu conservăm intacte ca într-un paradis artificial superior modelului pe care de altfel nu l-a reconstituit nimeni niciodată cu exactitate decât în picturile Renaşterii, toate aceste victorii, bucurii, succese, de ce să nu încercăm să distrugem Efemerul, nestatornicia ?(către fată) În curând!

Campioana: Mă duc să-mi iau costumul de gimanstică…

Antrenorul: Stai, stai puţin…

( Din partea în care fusese gonit reintră  tiptil în scenă Reporterul care ascultă  fără  să fie văzut o parte din discuţia celor doi. El înaintează şi Campioana îl  priveste surprinsă)

Campioan`: A fost cineva aici, şi m-ai minţit!,(Către Reporter) Cine eşti?

Reporterul( către Antrenor) : Spune-i cine sunt! (Acesta tace) De ce nu ai curajul să-i spui cine sunt? Te temi că te va părăsi, pe tine şi arca ta purtată de curent spre o cascadă periculoasă de care tu habar n-ai?

Antrenorul :( Evitând să răspundă): Acum, că ai preferat să te întorci aici la noi, decât în lumea  ta, care , fii sigur, se împuţinează pe zi ce trece, tot mai mulţi preferând Eternitatea în locul unui destin atât de scurt, nu te mai las eu să pleci…Orice încercare a ta de evadare, va fi sortită eşecului, câtă vreme mai am încă cheile tuturor porţilor spre ceea ce numiţi voi, libertate, de fapt eu crede că aici e adevărata, unica libertate pe care, odată  ce ai cucerit-o, nu ţi-o mai poate răpi nimeni, niciodată.Spun chei  dar de fapt e vorba de un sistem de securitate la care nimeni de aici, cu excepţia mea, nu are acces.

Reporterul : ( nu pare deloc speriat):  Eu, captiv ? Nu suntem niciodată mai mult sau mai puţin captivi într-o anumită etapă a vieţii decât am devenit atunci când ne-am născut. Cum ar trebui să arate o celulă şi un gardian pentru  a mă teme de ei? Nimeni nu mă poate \ţine captiv aici sau aiurea…împotriva voinţei mele… Pot oricând să sun  toate marile ziare… pot să -mi folosesc loptop-ul… ( Încearcă să-şi folosească telefonul dar acesta nu are semnal încearcă să-şi folosească calculatorul dar nici acum nu reuşeşte, nu pare dezamăgit şi continuă): ei bine, pot pur şi simplu  să strig , aici , la porţile “închisorii tale., mă va auzi cineva şi imediat vei fi arestat… ( încerarcă să ţipe dar constată că îndepărtându-se de acea încăpere sunetul nu se mai propagă, ca şi cum ar fi o încăpere vidă ; Uimit) Tu chiar ai ucis timpul… eşti un geniu sau un mare escroc. Trebuie să fii răsplătit cu un Nobel sau pur şi simplu vârât în cea mai puturoasă închisoare a planetei…

Antrenorul :( care asistă calm la încercările R. de a se elibera): Tinere, se vede că ai stat prea mult în deşert! N-am de gând să-mi popularizez descoperirea…N-am nevoie de celebritate, recunoaşteri oficiale, premii, bani… Ştii că nci un cont, oricât de uriaş ar fi nu poate întoarce timpul înapoi… ei bine, eu, ca să nu fiu ucis de Timp, l-am ucis eu mai întâI pe el… Ei bine, ca să vorbesc într-un limbaj mai pe înţelesul tău, să nu mai pierdem timpul, ( accentuează cu o anumită ironie cuvântul Timpul ),te vei căsători cu  Miss Univers, şi vei fi fericit uitând de gazetele tale şi de mania gloriei.( iese din scenă strigând): Miss, Miss, ai un vizitator!Întorcându-se către Reporter Îţi vei cunoaşte gardianul şi celula (Pleacă împreună cu Campioana)

Reporterul şi Miss Univers

Miss arată exact ca în fotografiile de pe pereţ,i are pe cap şi în jurul corpului semnele câştigării unui concurs de frumuseţe dar pe eşarfa ei nu se vede anul: Ce pofteşti? O grecoaică, o evreică, o ţigancă?

Reporterul: Nu înţeleg…

Miss: Nu ]i-a spus B`tranul? Eu pot s` fiu tot ce vrei tu… Pot s` fiu Eva, c`ci ‘mi amintesc ‘nca frumuse]ea paradisului pe care l-am reconstituit aici, pot s` fiu Elena, dup` izbucnirea r`zboiului troian, pot s` fiu Cleopatra ]nainte de a b`nui existen\a mor]ii, pot fi orice femeie doresti…

Reporterul: Dar eu nu pot inlocui pe to]i ace]ti b`rba]i care te-au avut de-a lungul timpului…Nu cred că toate femeile din tine s-ar mulţumi cu un singur bărbat, şi acela, lipsit de gloria şi strălucirea iluştrilor mei înaintaşi care s-au bucurat de graţiile femeilor pe care ziceai că le ascunzi în tine…

Miss: Aş putea încerca…(se apropie de el şi-l îmbrăţişează. El evită delicat îmbrăţişarea)

Reporterul: Eu sunt unul singur, trăiesc aici şi acum, o singură dată şi nu pot deveni soţul tău…Iartă-mă , ştiu că e lipsit de cavalerism să refuzi o cerere a unei femei , mai ales a celei mai frumoase femei din lume, dar eu… eu te voi dezamăgi, nu pre am avut de-a face cu femeile în viaţa mea…

Miss..A! Eşti .. homosexual…

Reporterul: Nuuu! Dar sunt … timid, crede că e cam demodat dar asta e.

Miss: ( dezamăgită) Nu te teme, n-am să încerc să te seduc.De altfel, avem destul timp, poate o să te răzgândeşti, o să petrecem  aici o veşnicie, aşa că, s-ar putea să te îndrăgosteşti  de una din femeile ascunse în mine… Poate de femeile trecutullui,…

Reporterul :Aş fi vrut să le dau la o parte pe toate aceste femei ale istoriei şi s-o găsesc pe cea adevărată, de fapt ai un nume, ai avut vreodată un nume?

Miss: Eu voi fi întotdeauna ceea ce doreşti tu să fiu, şi mă poţi chema cu o mie de nume, le voi auzi în orice capăt al Sălii m-aş afla şi voi veni imediat la chemarea ta!

Reporterul : Nu înţeleg… M-ar putea auzi alte femei de aici purtând numele pe care tu ţi le-ai însuşit poate printr-un… abuz de putere… şi ar putea veni ele la chemarea mea… Dacă aş rosti-o! Cândva, fiecare om era unic, avea un singur nume pe care îl folosea într-o singură viaţă, un nume al său, precum ochii, buzele, inflexiunile vocii, liniile din palmă…

Aş  mai fi putut iubi pe acele femei ale viitorului pe care tu, alegând să trăieşti în afara Timpului, le-ai ucis, nedându-le şansa de a se naşte.

Miss: Aici nu sunt decât eu Femeia!

Reporterul: Dar Campioana?

Miss: Ea este Campioana şi nimic mai mult! El este Antrenorul, mai este şi Spectatorul, Bucătăreasa iar tu vei fi Bărbatul…

Reporterul: Dar celelalte femei, ceilalţi bărbaţi  unde sunt?

Miss: Întreabă-l pe Antrenor. El ştie. Ceea ce ştiu eu e că, am împiedicat alte războaie ale Troiei, uciderea atâtor oameni nevinovaţi, am oprit naşterea unor copii dstinaţi, morţii pe câmpul de luptă, am oprit vărsarea de sânge nevinovat… Dacă aş mai crede în necesitatea banilor, aş pretinde să mi se dea Premiul Nobel pentru pace…

  1. Reporterul:Iar eu, dacă s-ar mai judeca un proces al criminalilor de război, aş cere să fii condamnată pentru crime împotriva umanităţii…tu şi … Antrenorul vostru ce seamănă atât de bine cu un inchizitor, sau te pomeneşti că n-ai auzit de Inchiziţia spaniolă…

Miss: Umanitatea! Noi suntem umanitatea, cea mai bun` parte a ei, salvată din ghearele Timpului a cărui dispari\ie o deplângi atât de mult, de Antrenor, fără de care şi eu şi Campioana, şi toţi ceilalţi am fi  dormit mult şi bine somnul mediocrităţii şi al scăldării în apele călduţe ale compromisului…

  1. Reporterul: Al mediocrităţii? Cred că odata cu pierderea sim\ului măsurii Timpului, ţi-ai pierdut şi simţul limbii, aţi început să vă inventaţi un limbaj ermetic, ale cărui sensuri vă vor fi cunoscute doar vouă şi inaccesibile celorlalţi din jur.
    Miss: Ceilalţi? Nu există “ceilalţi” Toţi care intră aici, devin ai noştri..
  2. Reporterul :Nu în somnul mediocrităţii aţi fi rămas ci în acela mult mai periculos al raţiunii, care zămisleşte monştri…

Miss. :Tu vorbeşti de monştri? Monştrii existau acolo, în mijlocul a ceea ce voi numeaţi umanitate. Izolându-ne pe noi, i-am izolat şi pe ei de noi, şi abia acum le putem contempla nimicnicia şi ridicolul eforturilor de a face căt mai mult rău celor din jur…

Reporterul :Ai rămas cu o percepţie greşită a lumii noastre… Monştrii erau prinşi şi închişi în sticlele magicienilor, ţi s-a inoculat de mică această idee tocmai pentru a fi mai uşoară adaptarea ta aici…

Miss: Sunt aici şi nu voi pleca niciodată din acestă lume, cum o numeşti tu, o lume adormită , căzută pradă unui blestem…( iese din scenă)

Spectatorul: ( intră apludând) Bravo! Un spectacol de zile mari! Nici la spectacolele de gladiatori nu era atât de captivant ca acum…Sau poate că mă înşeală memoria… Hîm! Memoria! O reminiscenţă atavică de care nu mă pot dezbăra! Memoria, un balast inutil ]i greu de întreţinut, vitamine, lecitină, cură de fructe, orice pentru a nu-ţi pierde memoria! Tinere, noi îi eliminăm pe cei  cu memorie. De ce crezi că Miss poate lua atâtea înfăţişări, fără să-l deranjeze pe partenerul ei, pentru că oricum el nu ţine minte înfăţişarea ei de ieri…În sfârşit, spuneam că poate la asediul Romei m-am mai distrat atât de grozav!

Reporterul: Atâta istorie nu ţi-a lăsat un gust amar pe limbă?

Spectatorul: Eu nu m-am implicat niciodată cu adevărat în ea, am preferat să fiu …un simplu spectator, care culege informaţii, le înmagazinează fără să le interpreteze şi apoi le introduce într-un calculator …

  1. Reporterul…Şi le uită acolo pentru întotdeauna…Eşti ridicol bravând pe tema neutralităţii tale eterne…E o iluzie… Chiar rămânând neimplicat, ai ales, ai ales să fii neimplicat, în timp ce toţi din jurul tău  erau implicaţi în existenţă, în viaţă.
  2. Spectatorul: Aici este adevăata viaţă…pe care o visasem, fără să ştiu că o voi găsi cândva…
  3. Reporterul :Acestea sunt cuvintele Antrenorului…visează să-şi întroneze noua lui religie , vă ademeneşte cu promisiuni şi apoi , cănd menajeria lui va fi completă şi aici se vor fi întâlnit toate ipostazele umanităţii, concentrate în câte un exemplar reprezentativ, de la sclavii romani, de la filozofii greci , până la ultimii călători în spaţiul cosmic, ei bine atunci vă va lua puterea înapoi şi veţi rămâne cei mai umili slujitori ai acestui regat ca o uriaşă sală de antrenamente…cobai păstraţi în formol pentru lecţiile de anatomie ale viitorului, dacă va reveni vreodată aici acest viitor…

Spectatorul: Poate ai dreptate… E atâta vreme de când toate monitoarele nu difuzează decât imagini cu victoriile campioanei, reluări cu paradele de modă ale lui Miss Univers , conferinţe ale Antrenorului cu acelaşi text idiot, repetat la infinit, aceleaşi aplauze monotone sau entuziaste, neobosite,  toate înregistrate, bineînţeles,atâ…

Reporterul :Stai, stai puţin, de unde ştii că imaginile, discursurile, spectacolele se repetă? Parcă spuneaţi că voi nu aveţi decât memoria prezentului…

Spectatorul :Toţi avem o reminiscenţă a memoriei nostre trecute, care apare doar la   contactul cu cineva din afară..Tu mi-ai redeşteptat în mod dureros ceva ce se cheamă cu atâta nostalgie, plăcere şi durere, amintire, încât mă tem pentru siguranţa ta aici. De aceea se şi teme antrenorul de intruşi. Sunt ca nişte viruşi introduşi într-un calculator care acţionează însă în sens invers: în loc să distrugă memoria, aceştia o regenerează, îi transformă pe cei atacaţi în nişte indivizi nostalgici, tânjind mereu după o lume apusă şi care îi crează greutăţi Antrenorului. Cât trebuie să muncească apoi pentru a-i readuce pe cei virusaţi în felul acesta la stadiul dinainte…

Reporterul: Nu e dureros pentru voi să fiţi în postura de cobai ai Antrenorului… ?

Spectatorul: La un moment dat te obişnuieşti şi cu postura de cobai, totuşi, odată era să -mi uit şi eu rolul de  spectator…

Reporterul: Cum, ai vrut să intri în scenă?

Spectatorul : Nu mai ştiu dacă acela care voia să renunţe la rolul de spectator eram chiar eu sau unul din arheii ascunşi în mine şi care-şi cer din când în când dreptul de a se ivi pe scena istoriei..

Reporterul : Deci tu nu poţi spune niciodată că ţi-ai ratat vocaţia, nu?

Spectatorul : Dar tu, crezi că-ţi urmezi adevărata vocaţie?

Reporterul : Şi eu îmi pun câteodată la îndoială alegerea…dar când ajung în situaţii ca ceasta, mă felicit pentru inspiraţia de a fi devenit reporter.

Spectatorul: Eşti reporter, am mai cunoscut, parcă, într-o altă viaţă, un reporter, de fapt, o femeie… ( Scena se întunecă )


ACTUL II

Aceeaşi sală de antrenamente, dar cu culorile mai vii unde lipsesc unele fotografii de pe pereţi. Stau de vorbă Spectatorul, părând mai tânăr şi d-ra Redactor, pe care o trădează ţinuta sobră şi prezenţa aparatului de filmat. Discută foarte apropiaţi unul de celălat)

D-ra Redactor : Caut un spectator, aş dori să- iau un interviu unui spectator… de ce sunt tribunele goale? Nu se mai înghesuie lumea la meciurile de fotbal, la Olimpiade, ca pe vremuri ?

Spectatorul Ca şi cum s-ar teme să nu fie văzut vorbind cu cineva din afară) : D-ră, dacă vreţi să nu aveţi necazuri, plecaţi de aici! Antrenorul nostru nu admite intruşi.

D-ra Redactor: Tocmai cu el aş vrea să vorbesc. Te rog să mă prezinţi, abia aştept să-i iau un interviu…Ce campioni mai pregăteşte, de ce nu s-a mai prezentat pe la ultimele concursuri…

Spectatorul: Pleacă, atât cât mai e timp, pleacă, până nu e prea târziu, aici n-ai cui să-i iei interviu, vremea interviurilor a apus, noi n-avem nevoie de cronicari, de popularizare, ca si cum am avea ceva de vânzare, ne suntem suficienţi nouă înşine.

D-ra Redactor: Ce-i cu tonul ăsta speriat? De parcă ai fi zărit macaraua venind să-ţi dărâme casa, peştera, sufletul, ultimul tău refugiu…

Spectatorul:(privind speriat în jur): Da, e chiar Macaraua călcând indiferentă peste trecutul nostru, al celor de aici, peste viitorul nostru, fiindcă noi, cei de aici nu avem decât prezent…Pleacă, până o mai poţi face!

( Se aude vocea antrenorului şi apoi se vede şi el intrând în scenă): Ia te uită, Presa, ce încântare, lumea încă nu ne-a uitat, ne trimite mesageri, de pace sau de război, vom vedea, te rog, pofteşte în biroul meu să vorbim nestingheriţi, îţi voi da orice informaţii doreşti…

(Scena se întunecă şi în urma celor doi se închide o uşă. Se luminează  peste cei doi de la începutul scenei, Spectatorul şi Reporterul)

Reporterul: Dar văd că nu s-a întâmplat nimic grav atunci, presupun că fata a căpătat informaţiile cerute, nu-i aşa? Deşi nu-mi amintesc să fi citit pe undeva vreun articol despre o comunitate de oameni care au reuşit să iasă în afara timpului, nu-i aşa?

Spectatorul:şovăind) Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea, a plecat sau nu, s-a salvat s-au nu… n-am aflat niciodată…de altfel, e ciudat cum de mi-a revenit tocmai acum amintirea ei, o uitasem, ca de altfel tot ce e legat de trecut…

Reporterul: Cum , n-ai citit ziarele, n-ai urmărit televiziunea? Nu s-a interesat nimeni de dispariţia ei?

Spectatorul: Am amânat mereu să-i anunţ dispariţia, uitam mereu, din zi in zi tot mai multe lucruri, tot mai multe persoane… ( Pare distrat, si are mereu tendinţa de a privi speriat în jurul sau ca si cum s-ar teme sa nu  fie împiedicat sa vorbească. Lumina se îndreaptă către  fundal unde se vede o fereastra uriaşă prin care se vede aşezat la un scaun Antrenorul cu nişte căşti in urechi , ascultând acesta discuţie.)

Reporterul : As vrea să intru in Sala Calculatoarelor, ştiu că ele există, Antrenorul  nu le-a distrus, n-ar fi putut, trebuie să intru acolo, simt ca de acolo va veni soluţia salvării, a repornirii timpului…

Spectatorul: Calculatoarele? Antrenorul a transformat o parte din planetă într-o sală de antrenament pentru o reprezentaţie pe care o amână mereu…Spectacol teatral? Întrecere sportivă? Concurs de frumuseţe?  Cui îi pasă de nişte calculatoare fără memorie, ca şi noi toţi  de altfel?

Reporterul: Este imposibil ca să nu existe cale de ieşi din această sală uriaşă pentru a pătrunde într-o loc unde încă nu s-a operat ştergerea memoriei, un loc în care Timpul continuă să existe şi să numere zilele şi anii de când sunteţi aici, un loc  uitat de Antrenor sau lăsat intenţionat în afara diabolicului său proiect de suspendare a Timpului…(Se aude foarte puternic vocea Antrenorului care se află în spatele acelei ferestre supraveghind discuţia lor fără ca ei să fi ştiut.)

Vocea Antrenorului: Eşti mai naiv decât credeam, domnule Reporter, chiar crezi că l-aş fi lăsat pe Spectator să comploteze cu tine împotriva mea? Memoria lui , falsa lui memorie, te-a păcălit uşor…ai vorbit de fapt cu mine, nu cu el…

Reporterul: (Uimit)Vrei să spui că nimic din ce mi-a spus nu e adevărat, nici povestea cu tânăra femeie dispărută, nici existenţa acelor calculatoare…

Antrenorul: coboară pe scenă) Aici singurii cu memorie suntem noi doi, dar în curând voi rămâne doar eu, aşa cum a fost până la venirea ta…Nu voi permite unui …intrus, unui ţânc cu caşul la gură să-mi distrugă proiectul la care visez de o eternitate…

Reporterul: Te temi, te temi, de aceea mă jigneşti şi mă ameninţi. Cum crezi că mă vei putea face să-mi pierd memoria, să mă faci să accept postura aceea de cobai care lipsea din menajeria ta? Ce mi-ai putea promite ce n-am cunoscut dincolo şi crezi că m-ar tenta? Spune!

Antrenorul: Am înţeles ce vrei: vrei să-mi iei locul…Pe cine n-ar tenta postura de Nemuritor, de Stăpân al timpului, mai ales când n-ai muncit deloc pentru această postură?

Spectatorul:acesta a asistat mut la dialogul celor doi şi intervine) Antrenorule, ai minţit spunând că ai vorbit tu în locul meu…Da, a fost o vreme când tu erai cel ce se ascundea în spatele puţinilor locuitori ai acestei lumi. Voinţa te era unica pe care ne era permis s-o cunoaştem.

Antrenorul:Este disperat şi îi cheamă pe ceilalţi) Miss! Campioana! Veniţi aici!(Iese din scenă pentru a-i căuta. Intră un alt personaj, Bucătăreasa)

Reporterul: Spectatorule, văd că mai aveţi un locuitor aici, i-aţi acordat cetăţenia voastră ilustră, sau e un transfug, ca mine?

Spectatorul: uimit) Dar e… e…face un efort intens de concentrare) e…

Bucătăreasa: Eu te cunosc, eşti spectatorul… Stai ore întregi şi priveşti toate reprezentaţiile lui Miss… Îţi place mai ales aceea în care ea este Ioana D’Arc dar sari mereu peste scena arderii pe rug.. Uiţi să mai vii la masă… eu nu am voie să vin printre voi… Mi-a interzis Antrenorul… de fapt, nu mi-a interzis ci mi-a spus că aveţi o boală incurabilă şi că trebuie să mă feresc de voi…

Spectatorul: ( Amintindu-şi în sfârşit) Tu eşti fata care venise să facă o emisiune specială aici , de mult, da, tu eşti…

Bucătăreasa: Nu înţeleg ce spui şi mă tem că mă voi contamina de această molimă periculoasă…Antrenorul mi-a vorbit despre ea…sunt insomnii molipsitoare zămislite din cuvinte, sunt ispite otrăvitoare de care trebuie să-mi feresc auzul, mă întreb de ce stau de vorbă cu voi, dacă m-ar găsi Antrenorul aici, m-ar pedepsi foarte aspru…

Reporterul: Cum te-ar pedepsi? Ai mai fost vreodată pedepsită?

Bucătăreasa: Da, nu-mi amintesc exact…Cred că atunci când am vorbit prea mult cu spectatorul… sau atunci când se rătăciseră pe aici un grup de copii şi le-am spus că aici e o molimă…(Se vede o imagine din trecut .Această scenă se desfăşoară cu personajele plasate în stânga şi în dreapta unui zid neregulat pe care se disting fresce cu temă religioasă)

Bucătăreasa: Cum aţi intrat aici, vă rog, plecaţi! Sunteţi în pericol, n-aţi văzut semnul interdicţiei?

Învăţătoarea:  ( Rolul ei va fi interpretat tot de Miss pentru  a sugera că Miss este un exemplar unic reprezentativ pentru toate femeile Planetei.) Dimpotrivă, am fost atraşi aici de reclamele  foarte tentante care se transmit la noi despre frumuseţea acestui loc…

Copilul 1:  Eu am venit aici s-o întâlnesc pe Scufiţa roşie, să-i împiedic moartea…

Copilul 2: Eu vreau s-o împiedic pe Albă-ca –Zăpada să muşte din mărul otrăvit…

Copilul 3: Eu vreau să opresc primul atac nuclear asupra omenirii…

Învăţătoarea: Eu vreau să opresc înaintarea lentă dar sigură a Macaralei… (încearcă să înlăture straturile de vopsea de pe zid iar de pe acesta se fărâmă nisip şi var pe care copiii îl adună şi îl pun în buzunare)

Copilul 4 :Eu vreau să împiedic zidul să se prăbuşească, uite urmele unor aripi de îngeri în zid…

Copilul 5: Eu vreau să împiedic ca  rămăşiţele din vălul Mariei să fie furate odată cu zidul…

Copilul 1: Eu vreau să dărâmăm  zidul, să o eliberăm pe femeia zidită acolo, vreau să vedem  ce e dincolo…

Bucătăreasa: Plecaţi, cât mai e timp. Dincolo, dincolo e molima de care nu scapă nici măcar eroii voştri dragi din basme…

(Această  imagine a trecutului se întunecă  şi se revine în prezent. Sunetul macaralei se aude foarte puternic, până la prima replică. )

Reporterul: Şi cum ai fost pedepsită?

Bucătăreasa: Am…uitat…a ..fost demult…sau poate ieri…

Spectatorul: Ştiu cum ai fost pedepsită: să-ţi uiţi adevărata identitate, mai mult decât noi ceilalţi, să te doară un trecut pe care nu ţi-l poţi aminti, să-ţi asumi o altă identitate care să nu mai păstreze nimic din cea veche, să iasă mereu la suprafaţă resturi din trecutul tău ceţos, comprimat şi păstrat în memoria unui timp carnivor, hrănindu-se cu vieţile noastre…

Bucătăreasa: Ar trebui să-mi amintesc ceea ce povesteşti tu? Există şi alte locuri pe pământ în afara acestui loc minunat pe care voi îl numiţi : o sală de antrenament ?

Spectatorul: Taci! Oricând Antrenorul îţi poate lua şi dreptul la Cuvânt, taci, va veni o zi în care vei putea vorbi, vei putea spune tot ce n-ai spus de atâta timp…

Bucătăreasa: Timp… E unul din cuvintele pe care n-aveam voie să le rostesc, era unul din cuvintele ce puteau declanşa periculoasa epidemie de care trebuia să mă feresc…eu şi alţii…Şi tu, Spectatorule. Eşti unul dintre cei contaminaţi? Păcat, începusem să ţin la tine…deşi. A ţine la cineva este unul din cuvintele care de asemenea îmi provoacă răni interioare… şi nu ştiu de ce…

Intră în scenă Campioana, ca şi cum ar căuta pe cineva; se miră să vadă mai multe persoane decât de obicei şi are tendinţa de a fugi. Din nou sunetul macaralei este foarte puternic şi Bucătăreasa îşi astupă cu mâinile urechile ca şi cum s-ar teme de sunetul strident al macaralei şi iese din scenă, în timp ce ceilalţi par că s-au obişnuit cu zgomotul şi îl ignoră ):

Reporterul: Stai, nu fugi…Tu care erai familiarizată cu marile stadioane, cu zeci de mii de oameni veniţi special pentru a-ţi urmări dansul pe bârnă, desprinderea de sol şi plutirea în aer…te temi acum  de câţiva … oameni, fără trecut, fără viitor, trăind într-un prezent continuu, monoton, incolor…ce crezi că ţi s-ar putea întâmpla?

Campioana: Îl caut pe Antrenor, sau el mă căuta pe mine, nu ştiu exact. Ştiu  că trebuie să fiu mereu acolo unde mă cheamă el, sper să-mi spună că vom începe antrenamentele…Îmi promite de mult un concurs la care voi străluci din nou, mai puternic ca ultima dată, dar amână mereu momentul ăsta…

Spectatorul: Nu-l mai căuta.! Te va găsi el dacă va avea nevoie de tine! Mai bine arată-mi locul acela secret pe unde ai intrat tu aici, cu mult timp în urmă!

Campioana: Există o ieşire de aici?

Reporterul : Chiar eu am intrat pe aici, nu m-a oprit nimeni, nu mi s-a părut că ar fi prea greu de intrat şi de ieşit de aici!

Campioana: ( Fără să-i acorde atenţie, ca şi cum nu l-ar fi auzit) O! Dar asta nu e bine deloc! Înseamnă că oricine poate ieşi şi intra aici când doreşte şi mai ales însemnă că oricine poate intra peste noi, ne poate tulbura fragilul echilibru,  ar trebui să ştiu unde este dacă zici că Antrenorul nu a distrus-o…..Ne-ar putea surprinde chiar în somn invazia Timpului mai periculoasă ca o alunecare de teren şi ne-am putea trezi în cine ştie ce epocă istorică înspăimântătoare cu oameni terorizaţi de timp, victime ale acestuia, plătindu-i tribut tinereţea lor, dragostea, visele… Se spune că în lumea aceea existau bătrâni care spuneau legende despre îmblânzirea timpului copiilor, încercând să-i pregătească pentru Marea trecere…Antrenorului trebuie să-i mulţumim că noi, cei de aici, am fost salvaţi de asemenea perspective sumbre…

Reporterul:Către Spectator) A fost întotdeauna o elevă strălucită, care şi-a ascultat orbeşte profesorul încât nu e de mirare că a făcut-o şi de data asta când ar fi trebuit să presimtă că e vorba de o întrecere pe care n-o va câştiga niciodată, întrecerea cu veşnicia…N-a învăţat nimic din puţinele înfrângeri pe care le-avut… păcat…Când mă gândesc că era idolul a mii de tineri, modelul la care visau fetiţele de cinci ani când puneau pentru prima dată mâna pe un cerc sau păşeau cu teamă pe o bârnă…

Spectatorul: Te grăbeşti s-o condamni, fără să ştii cine este vinovatul…Poate că aceea pe care o ai în faţă, nici măcar  nu este Campioana, ci doar o copie modestă a cesteia. Adevărata campioană se ascunde în spatele unei parole într-un computer a cărui existenţă o bănuim doar, a cărui necesitate o intuim dar a cărui dovadă n-o avem şi fără de care tu ai devenit alături de noi un pacient anonim într-un ospiciu nerecunoscut pe hărţile de navigare ale visului vreunui pământean.

Reporterul: Dacă mi-aş aminti cum de ai reuşit să-ţi recapeţi memoria…

Spectatorul: Cred că de la început am fost un spectator cam  recalcitrant, care puneam sub semnul întrebării orice victorie răsunătoare şi mă miram de orice înfrângere ruşinoasă…Deocamdată nu-mi amintesc prea mult despre mine însumi, nici măcar dacă eu sunt eu şi nu o copie, mai mult sau mai puţin reuşită!

Reporterul : Oare Miss sau Campioana ştiu care din făpturile pe care le ascund în ele este cea adevărată?

Spectatorul: Dar Antrenorul e chiar cel adevărat sau un impostor, ca şi ceilalţi locuitori ai acestei …provincii invizibile, neconsemnate pe hărţile argonauţilor, cum spuneai tu mai devreme?

Reporterul: Nu pot crede că această umbră e chiar Antrenorul, cel care ţinea cu respiraţia tăiată milioane de spectatori şi de telespectatori, cel care era mereu vânat de reporteri şi ziarişti de la cele mai mari agenţii de publicitate, adulat de suporteri, visat de mame pentru fiicele lor, dorit de orice copil ca antrenor…Dacă într-adevăr, acesta este el, nu pot înţelege ce l-a făcut să renunţe la ceea ce părea a fi cea mai reuşită carieră  a mileniului…

Antrenorul: (Intră în scenă pe ultima replică a Reporterului)

Am renunţat la clipă ca să nu ratez eternitatea! Filozofii voştri, poeţii voştri… în sfârşit, savanţii voştri, au tot dezbătut de mii de ani problema timpului fără s-o soluţioneze! Îmi plăcea o formulă lirică de tipul: Timpul este o armură de vânt şi apă ce nu poate împiedica să vină bătrâneţea…Şi atunci, la ce folos să colecţionezi piese de muzeu sperând să le răscumpere cineva vreodată la un preţ înzecit? De aceea am preferat să leapăd clipa cea repede pentru o clipă lungă cât eternitatea…

Reporterul: Dar bine, astea sunt idei foarte curajoase pe care îmi închipui că nu le mărturiseşti pentru prima oară! Nu te temi de…opinia istoriei, de  aceia care, spre deosebire de tine, au pierdut eternitatea dar nu au ratat istoria contemporană?

Antrenorul: Istoria e o zeiţă cu zeci de operaţii estetice care nu mai seamănă deloc cu    bătrâna Clio. Istoria sunt eu şi-n locul unui cal cu care să trec victorios printre regimentele de soldaţi victorioşi aclamându-mă ori printre soldaţii viitorului a căror naştere depinde doar de mine, trec prin istorie apărat doar de ecranul unui computer a cărui memorie uriaşă mă salvează de orice invazie barbară a trecutului şi unde oricând îmi pot găsi refugiul.  Istoria e un leu îmblânzit care mai rage doar din obişnuinţă şi care nu ştie decât să dea reprezentaţii unui public dornic de senzaţii tari, cum sunteţi voi, ziariştii, o specie pe care n-am reuşit s-o adaptez deocamdată aici, la condiţiile nemuririi.

Spectatorul: Vorbeşte, vorbeşte, e atâta vreme de când taci în spatele acestui ecran uriaş care, departe de a-ţi fi prieten , ţi-a devenit un duşman! Te-nşeli văzând în sosirea Reporterului un duşman.

Antrenorul: Nu-i decât un puşti travestit în reporter, e şi el un impostor, de fapt am ghicit de la început cine este, e un transfug vânat de timp mai mult decât toţi ceilalţi pământeni!

Reporterul: E adevărat, sunt un transfug, mă aşteptam ca mai devreme sau mai târziu să-ţi dai seama de asta! Sunt un transfug dar nu sunt urmărit pentru crime , jaf , mafie, ci fug de ravagiile unei boli ucigătoare care pe voi nu vă mai poate ajunge! Eram în căutarea unei insule de puritate, a unui paradis în care să-mi sfârşesc călătoria pentru a o începe pe cealaltă, alăturându-vă vouă în eternitate! Sunt un captiv, ca şi voi. Nu ştiu ce m-a făcut să mă dau drept un reporter!

(Spectatorul este surprins şi dezamăgit) Oricum, v-aş fi spus…

Antrenorul: Dar ei nu sunt captivi! Pot pleca oricând! Nimeni nu-i împiedică…Dispozitivul meu de pază este atât de sensibil încât citeşte gândurile şi se deschide în faţa celui ce doreşte cu adevărat să plece dar se închide când cineva mimează dorinţa plecării, nefiind  convins de necesitatea acesteia. Şi-au ales singuri această …captivitate, deşi nu mi se pare termenul cel mai potrivit. Adevăraţii captivi sunteţi voi, încât nici nu sesizaţi cât de puţin mai e până va dispărea ultima frânghie, memoria , ce vă separă de noi şi vă apropie de ceilalţi.

Reporterul. Oare cum i-ai convins să te însoţească în expediţia ta stranie? Parcă asta a fost după ultima voastră apariţie, când tu fuseseşi desemnat antrenorul Mileniului iar Campioana, Sportiva mileniului…

Antrenorul: Unui condamnat pot să-i spun totul , fără teama că va face dezvăluiri… deşi mie nu mi-a dat nimeni explicaţii când aveam nevoie de ele. Le căutam la alţii când de fapt ele se găseau în mine însumi…

Imaginea se întunecă fiind înlocuită  de o alta peste o scenă din trecut. O cameră  simplă, un pat în care o femeie trebuie să  nască. Este asistată de un bărbat, soţul ei. Replicile celor doi  vor fi mereu întrerupte de ţipetele femeii.)

Bărbatul: Împinge, nu renunţa tocmai acum, când suntem atât de aproape să ne realizăm visul…

Femeia: De ce, de ce nu vine Doctorul? Ai trimis după el, de ce mă lasă să mă chinuiesc atât?

Bărbatul: Ştii că ai depăşit cu mult termenul iar el a plecat să ceară sfatul unui coleg…

Femeia: Nu cred, a făcut-o intenţionat, îi pare rău pentru ajutorul dat la concepţia acestui copil…  Blestemat să fii , doctore!

Bărbatul: Nu blestema ci binecuvântează-l pe acest om, te rog…

Femeia: Ajută-mă! Fă ceva! Bărbatul o ţine de mână şi o apasă pe burtă ceea ce nu pare să-i micşoreze durerile)

Bărbatul .: Hai, puiule, luptă, nu renunţa, hai, nu-i face rău mamei tale care a trecut prin atâtea pentru a te avea! Îţi voi oferi cea mai frumoasă baladă nemaiauzită de nimeni până acum al cărei interpret a oprit vremea în loc pentru  a avea şansa să ţi-o spună doar ţie…

Femeia: Ah! Parcă ar înţelege şi nu-ţi acceptă tentaţiile! Parcă s-ar teme de această lume pe care nici măcar n-a văzut-o!

Bărbatul: Copilul meu, dacă ai vrea să-mi acorzi şansa de a-ţi deveni tată , acum, în această viaţă, am să-ţi ofer o lume care cunoaşte răsărituri şi apusuri, moarte şi înviere, dar care pentru tine nu va fi decât o permanentă naştere, un permanent răsărit! Tatăl tău ţi-o promite!

Femeia: Eşti ridicol! Nu vezi că nu se lasă înduplecat de nimic?

Bărbatul: Tatăl său i-o promite, şi-şi va ţine promisiunea!

FemeiaScoate un ţipăt de uşurare, urmat de plânsetul copilului care se naşte ajutat de tatăl său) Îţi mulţumesc, Dumnezeule, deşi mă tem de promisiunile pe care i le-ai făcut, în numele Domnului sau în numele Diavolului…

Bărbatul: În numele vieţii pe care numai Tatăl i-o poate da Fiului, odată şi pentru totdeauna…(Scena se întunecă şi se luminează din nou peste imaginea prezentului)

Antrenorul, Reporterul şi Spectatorul

Reporterul: Te-ai lăsat amăgit de un descântec vechi de când lumea pe care orice tată i-l promite fiului la naştere dar nu reuşeşte să şi-l ţină niciodată?

Antrenorul: Cândva un tată a reuşit să-şi ţină promisiunea faţă de fiul său…

Reporterul: Cândva, dar vremurile acelea nu se mai repetă…

Antrenorul: Nu oricine poate percepe apropierea lor şi nu oricine este pregătit să le ofere tributul cerut…

Spectatorul: Vrei să spui că tu le-ai oferit acel ceva esenţial, imperceptibil de noi…   nemuritorii de rând?

Antrenorul: Numai aici, în cer se pot măsura fără teama de a nedreptăţi pe cineva mărimea darurilor fiecăruia .

Reporterul: Dar tot nu înţeleg ce caută ei în visul tău, oare nu ţi-l puteai împlini fără sacrificiul lor?

Antrenorul: Pe ei i-am întâlnit nu în visul meu ci în coşmarul meu numit de voi viaţă. Căutau ca şi mine cele mai eficiente mijloace de a păcăli timpul, de la vechile zaruri măsluit până la maşinile care macină timpul şi apoi îl recondiţionează, ori până la maşina care comprimă timpul şi-l distribuie sub formă de pastile copiilor ori bătrânilor…Dar toate astea nu erau decât soluţii provizorii, efemere, căci timpul nu se lăsa ucis, nici măcar îmblânzit , ademenit cu ispite , cum mă lăsasem eu cândva păcălit…

Reporterul: V-aţi regizat dispariţia pregătindu-vă din vreme locul de refugiu, sau l-aţi cumpărat cu uriaşele voastre recompense materiale?

Antrenorul: Eu aveam un loc rezervat în noapte, cu fotolii din frunze veştede şi muzici stelare, l-am plătit cu primul meu plâns, mama mi l-a ales fără să ştie, l-a spălat în rouă, l-a îmblânzit cu sărutări, apoi l-a ascuns bine de tot, chiar şi de ea însăşi, să-l găsesc greu de tot, ca-ntr-o joacă , din întâmplare, şi să acopăr la loc, cu frunze veştede , ascunzătoarea mea, ca să n-o mai găsească nimeni , niciodată…

Spectatorul:( Alăturându-se Antrenorului) Era un loc în care nu era nevoie de banii noştri. Am venit aici goi,  spălându-ne creierul dar apărându-ne sufletul, aşteptând să renaştem în trupuri de îngeri…

Reporterul:(Către Spectator) Tu. Campioana, Miss, v-aţi dobândit dreptul de a deveni îngeri, dar tu, Antrenorule, crezi că ai acest drept sau speri să-l obţii vreodată?

Spectatorul: Ai încercat, ai vrut să crezi în promisiunea Tatălui fără să reuşeşti, dar e de mirare cum de i-ai făcut pe alţii să creadă ceea ce tu nu reuşeai?

Reporterul: Ştii, când te-am întâlnit prima dată acolo, zăcând sub mormanul acela de rachete, mingi abandonate, echipamente vechi, mi se părea că sunt într-un depozit al unui magazin de Second Hand şi că tu eşti omul de serviciu,  Sancho Panza şi nu chiar Don Quijote, în carne şi oase

Antrenorul: În fiecare dimineaţă am fost omul de serviciu însărcinat cu purificarea timpului, hamalul viselor neîmplinite, portar la un muzeu jefuit de generaţiile precedente, care nu primea la sfârşitul lunii pentru prestaţia lui decât o clepsidră cu nisip din ce în ce mai puţin…

Reporterul: Ai avut curiozitatea să-i întrebi pe ceilalţi dacă sunt mulţumiţi de ceea ce făceai pentru ei, le-ai dat posibilitatea să aleagă?

Antrenorul: Nu i-am întrebat, pentru că nu voiam să-mi fie nimeni recunoscător. N-aveam nevoie de recunoştinţa lor greţoasă! E dizgraţios să vezi pe cineva exteriorizându-şi sentimentele, mai mult decât să vezi făcând streap-tease o femeie foarte grasă…

Sportivul: Nouă ai reuşit să ne inoculezi această maladie a nemuririi dar cum ai reuşit ca pe tine să te protejezi de efectele ei? Cu tine însăţi nu ţi-a reuşit automistificarea?

Antrenorul: Nu era o automistificare. A te molipsi de Nemurire e o boală jinduită de mulţi, fiţi fericiţi că v-am ales să-mi fiţi complici în construirea Eternităţii.

Reporterul: Ai fost marele manipulator de conştiinţe! Victoriile tale au existat în realitate sau erau doar rezultatul  unei psihoze în masă, astfel încât  mulţimile să te vadă mereu  învingător?

N-au fost victorii trucate… Viaţa mea a fost trucată şi când mi-am dat seama de asta am vrut să înlătur tot decorul acela fals…

Spectatorul: Şi l-ai înlocuit cu altul mai fals, ai redus lumea toată la o sală de antrenamente…

Reporterul: Sau mai exact ai confundat o sală de antrenamente cu o lume întreagă.

Antrenorul. Acuzaţiile voastre sunt lipsite de dovezi concrete. Reduceţi lumea mea la această sală de antrenamente, la aceste clădiri în ruină, la aceste macarale care distrug totul, care distrug tot ce e rău, tot ce apăraţi cu obstinaţie de secole…greşiţi! Ceea ce distrug aici trece într-o altă dimensiune, în memoria computerului meu , în faţa căruia stau eu şi am grijă să salvez totul până la apariţia altor specialişti în computere…În faţa mea stă gata să mă apere duioasa mea doamnă, Macaraua, Dulcineea mea nemuritoare ca şi mine, ascunzându-şi cu sfială aripile de îngeri cu care într-o zi, împreună, după ce ne vom fi desăvârşit misiunea aici, ne vom lua rămas bun de la voi…

(Sunetul Macaralei se aude tot mai puternic, macaraua care a stat  tot timpul spectacolului imobilă în fundal, acum începe să avanseze  distrugând decorurile, trecând peste personaje, apropiindu-se de marginea scenei  ca şi cum ar vrea să năvălească peste public. Sus, dirijându-i înaintarea, se află Antrenorul.

Scena se întunecă.   Un câmp deschis şi imaginea carcasei fumegânde a unui avion prăbuşit. Se zăresc brancardieri şi ambulanţe transportând corpuri.)

Reporterul: Transmitem din apropierea locului în care azi dimineaţă a avut loc un prăbuşirea unui  avion cu un număr de cincizeci de persoane la bord. Avionul transporta o parte din delegaţia sportivă participantă la ultima mare întrecere a mileniului. Din delegaţie făceau parte şi unii membri ai Redacţiei de actualităţi  a Televiziunii Publice. Nu se cunoaşte cu exactitate numărul morţilor şi al răniţilor. Transmitem condoleanţe familiilor victimelor. A transmis, Reporterul de serviciu. (Cortina cade în timp ce se aude din nou sunetul Macaralei.)

SFÂRŞIT

(artist plastic Suzana Fântânariu)

autori : MARIA POSTU si  IOANA ALICE POSTU



Comentariile sunt închise pentru Dreptul de a deveni îngeri

%d blogeri au apreciat asta: