Dragobetele la români şi mărţişorul- fotoreportaj de la Liga Scriitorilor din Bucureşti

Ieri 25.02.2012,  am simţit primăvara aidoma unui fluture fâlfâind de sub zăpadă. Ultimile zile ale lui februarie se topesc sub razele de soare la fel ca şi zăpada transformată în apă de ploaie, care se scurge la canal.

Într-o asemenea zi frumoasă, mângâiată de razele soarelui primăvăratic am paşit spre biblioteca Metropolitană la întâlnirea cu Dragobetele şi mărţişorul, o temă pe ordinea de zi a cenaclului Ligii Scriitorilor din Bucureşti.

Amfitrioana acestei frumoase teme a fost preşedinta Ligii, poeta Elisabeta Iosif care a deschis acest cenaclu prin prezentarea revistei „Cetatea lui Bucur”, ultimul numar.

Poeţii, scriitorii, prezenţi la această întâlnire au citit din creaţiile proprii, având ca temă dragostea şi mărţişorul.

Invitată fiind, am luat parte cu plăcere la acest eveniment, venind „înarmată” cu volumul meu de poezii, „Fereastra de la răsăritul cuvântului”, în cuprinsul căruia am şi poeme de dragoste.

Pe lângă creaţiile citite, nu se putea să lipsească muzica, astfel că, fiecare dintre noi  a fost acompaniat la pian de prof. Maria Calleya.

Domnul profesor Ştefan Lucian Mureşan a citit un eseu scris special cu ocazia zilei de Dragobete la români, începând cu rădăcinile şi tradiţiile acestei zile de sărbătoare a dragostei, terminând cu o discuţie despre etimologia unor cuvinte în limba română ce a stârnit discuţii pe marginea acestui subiect.

Au citit din creaţiile lor, poeţii: Elisabeta Iosif,  Constantin Stroe, Viorel Gongu, Maria Niculescu, Ana Maria Bălaş, Elis Rapeanu, Vasilica Ilie.

Poeta Elisabeta Iosif a citit o frumoasă poezie despre mărţisor, o poezie plină de simboluri:

Te leg prin alb, mereu, cu inocenţa mea.

Dezleg prin roşu, de deochi şi-o stea,

Pe fruntea ta. În Martie îţi strâng din jur,

Dorinţa şi ardoarea. Şi-a zilelor din Şnur.

 

Şi vine iarăşi clipa, ce leagă egal noaptea

În echinocţiul slobod. Îţi mai citesc iar cartea-

Zilelor poeme…E-un Mărţişor din soare,

Iubirea ta – vioară! E ziua sărbătoare!

 

 

 

Domnul Constantin Stroe a citit un poem despre „Întâiul vestitor”.

 „E martie, întâiul vestitor

Cu muguri de slove-n poezie

Lăcrimând în adâncul dor

Atâta şi-atâta bucurie…”

A urmat poeta-epigramist Elis Râpeanu care ne-a recitat o poezie despre dragoste şi câteva epigrame, dânsa le-a recitat pe de rost, nu am reţinut versurile, dar am admirat-o pentru fiecare în parte.

Gongu Viorel a citit o glossă, el fiind un as al glosselor.

Au mai citit poetele Maria Niculescu, Ana Maria Bălaş.

Nu putea să se încheie această frumoasă întâlnire fără un poem de dragoste, citit de mine:

„Declaraţie de dragoste”

 

Nu ştiu de ce la început nu puteam să-ţi spun “te iubesc”

dar tu îmi spuneai:

 „Eşti mai presus decât acest cuvânt.

 Eşti gândul care îmi înconjoară sufletul şi mi-l face senin.

 

 Tu ştii să mă vindeci când sunt răcit,

ceaiul pe care mi-l faci cu multă lămâie şi miere

îmi topeşte toate frisoanele răscolite în mine,

ciorapului din lână îi simt mângâierea

şi a mâinii tale care mi-l croşetează pe picior.

 

Nu ştiu cum faci tu,

dar atunci când stai culcată pe pieptul meu

cu urechea lipită de piele

parcă îmi smulgi toate declaraţiile de iubire.

Umezeala şoaptei tale

pătrunde în inima mea prin toţi porii ca un val de căldură

şi mă întreb: cine eşti tu, cine sunt eu, cine suntem noi?”

 

Eu eram cuprinsă de căldura trupului tău şi de răsăritul soarelui şi-ţi zâmbeam:

„câteodată sunt gândul care mă întrece pe mine

 mă pipăi să văd dacă mai trăiesc alături de tine.

 

 Mă întreb: „Cine sunt eu, cine eşti tu, cine suntem noi?”

 

La sfârşitul acestei întâlniri, bărbaţii-poeţi prezenţi ne-au dăruit flori, ne-au servit cu fursecuri, prăjituri, sucuri. A fost o atmosferă destinsă, prietenească.

Când am plecat de acolo soarele strălucea pe cer şi razele lui dogoreau ca într-o adevărată zi de primăvară.

 

autor Vasilica Ilie 

Crima între paranteze

 

Tăcerea dintre noi se joacă pe tabla de şah…

Stăm departe unul de celălalt, precauţi.

Mutăm piesele şi totul se termină cu remiză.

Apoi trece un timp când nu te mai regăsesc,

Oricât te-aş căuta prin cotloanele sufletului.

 

Poate că anotimpul este de vină. Prea melancolic,

Ne încearcă sufletele din când în când.

Şi totuşi toamna nu mă lasă singură. Prietenii mei, greierii,

Vin în fiecare seară să-mi cânte pe sub ferestre.

 

Nu am închis un ochi toată noaptea.

Spre dimineaţă, într-o linişte apăsătoare,

M-am apucat să-mi scriu negăsirea.

Un gând nu-mi dădea pace, chiar mă enerva.

 

Am căutat neîncetat cuvântul acela preţios în DEX

Şi când i-am aflat înţelesul

L-am aşezat între paranteze, într-un vers

Încât s-a sufocat de subînţelesuri…

Până şi versul în cuprinsul căruia era, a cedat.

Pesemne,  imaginea a fost interpretată altfel.

La matinalul de la ora 8 am aflat cu stupoare

Despre crima înfăptuită de mine…

 

Autor: Vasilica Ilie 

 

 

Introspecţie

Corali, artist Dorin Macovei

 

Curge timpul

ca ploile repezi de vară.

Nu ştiu de ce,

au devenit mai răcoroase…

Tare mi-e teamă, iubitule,

că ne vom înfrăţi cu ele,

de atâta stat şi privit

fiecare, prin fereastra lui!

 

autor Vasilica Ilie

Au venit americanii

                           schiţă

Uite, domnule, unii vorbesc despre sfârşitul lumii, alţii despre faptul că se moare de foame în România, şi altii sunt preocupaţi de venirea americanilor! Uraaa! Au venit, în sfârşit, americanii, de când îi aşteptam! Şi nu în capitală sau în vreun oraş important din ţară, ci într-o localitate din judeţul Olt, numită Deveselu. Aici va fi baza aeriană unde vor fi amplasate elemente ale scutului antirachetă, pe locul fostului aeroport militar aparţinând Ministerului Apărării Naţionale, care se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 500 de hectare. Mare noroc pe oltenii ăştia! Doi primari din localităţile de pe lângă Deveselu împreună cu însuşi primarul localităţii, au fost invitaţi la preşedintele Băsescu să le ceară consimţământul.

Este ziua premergătoare vizitei celor trei primari la Cotroceni. Nelinişte mare în sufletul primarului din Deveselu fiindcă a fost înştiinţat doar cu o zi înainte despre vizita la Bucureşti, în secret. Mărin a lu’ Spânzuratu’ i-a convocat în mare grabă, în aceeaşi zi, pe cei doi primari din localităţile învecinate: Dumitrică a lu’ Îmblânzitu’ şi Stănică a lu’ Zăpăcitu’ la o consfătuire în trei.
– Mă’ fraţilor, mare noroc se abătu pe capul nostru! Auziţi voi, minune, însuşi preşedintele ţării ne-a invitat la Cotroceni, să ne ceară consimţământul să vină americanii acilea, la noi, în comună! Acuma, musai, trebuie să fim uniţi, să fim de acord, în faţa preşedintelui!
– Mă’, Mărine, tu glumeşti cu noi! Cum să ne cheme domnul preşedinte, să ne ceară voie, da’ cine suntem noi, mă’, persoane importante? spuse Dumitrică, cu glasul sugrumat de emoţie.
– Mă’, tu parcă ai fi Toma Necredinciosu’! Când îţi spun, îţi spun, ce dracu’, nu glumesc deloc! Trebuie să ne pregătim sufleteşte de drum! Aveţi grijă, să nu vă pună necuratu’ să suflaţi un cuvânt pe la Vetele voastre…ă, pardon, nevestele voastre, nu de alta dar sunt în stare să spună la tot judeţul! Le facem surpriză. Să vezi ce bucuroase şi mândre or să fie când ne vom întoarce triumfători, acasă, ca nişte eroi!
– Da’ acuma, unde le spunem că plecăm? prea o să bată la ochi, că plecăm toţi, deodată! zise Stanică. A mea, este cam geloasă, cine ştie ce o să-şi închipuie?
– Bă’, da nărod mai eşti! Tu n-ai minţit-o niciodată pe-a ta, când ai plecat şi tu, aşa, în vizită pe la vreo muieruşcă, vreo două –trei zile?
– Unde să plec??? Glumeşti! Aoleo, numai să-i spun că lipsesc de-acasă şi se enervează! Are un retevei pe care îl ţine după uşă şi a promis că dacă fac vreo mişcare greşită, mă altoieşte!
– Spre norocul meu că nu am nevastă olteancă, zise zâmbind, Dumitrică. A mea este blajină. Nu-mi zice nimic când mai întârzii pe la cârciumă, când merg la pescuit sau la vânătoare! Da’, sincer să fiu, nici eu n-am înşelat-o vreodată, că nu am avut cu cine! Toate sunt nişte babe cloanţe iar nevastă-mea este cea mai frumoasă, este profesoară de engleză, în sat.
– A mea, este învăţată deja, zise Mărin : la vreo săptămână, două, îi spun că sunt chemat la judeţ şi lipsesc vreo două zile de acasă. Bă, da’ nătlăfeţi mai sunteţi, lasă că vă învăţ eu să minţiţi. Am un plan: vă duceţi frumuşel acasă, aşa, cu mutre serioase, preocupate şi spuneţi că mergeţi cu mine la judeţ la un congres cu partidul din care facem parte, care o să ţină vreo două zile, unde se discută despre politică si ele nu o să vă mai întrebe nimic fiindcă nu se pricep la politică.
– Da’ bine grăişi nea Mărine, zise Stănică a lu’ Zăpăcitu’. Zgripţuroaica mea nu se pricepe la politică; citeşte Can-Can şi Click, ziare de scandal, de-aia este geloasă; tot timpul i se năzare că fac şi eu ce fac politicienii, fotbaliştii, patronii…
– Zâna mea o să mă creadă, ştie că n-o înşel, zise Dumitrică a lu’ Îmblânzitu’.
– Veta este învăţată cu “politica” mea, aşa că nu am probleme, spuse Mărin a lu’ Spânzuratu’. Gata, haide, duceţi-vă acasă şi pregătiţi-vă bagajele de drum, mâine dimineaţă plecăm la Bucureşti, spre seară ne primeşte preşedintele la el, la Cotroceni. Mergem cu trenul, că este mai sigur; cu maşina, de emoţii, mi-e, să nu ajungem la morgă.
– Mărine, tu ce zici, luăm cu noi şi o damigeană cu zaibăr să o ducem domnului preşedinte, aşa, cadou, că ne bagă în seamă? întrebă Stănică.
– Şi o curcă grasă, ca să fie cadoul mai consistent??? adăugă şi Dumitrică.
– Mă’, ia ascultaţi acilea; să nu vă pună necuratu’’ să faceţi aşa ceva, că la intrare în Palat poate avem surpriza să ne caute ăia la poarta, până la piele, să nu avem arme la noi! Băgaţi-vă minţile în cap, să nu mă faceţi de râs că nu ştiu ce vă fac!                                                Zis si făcut. Au plecat cu toţii spre casele lor.
Ajuns acasă, Dumitrică se duse la nevastă-sa, o săruta şi îi spuse că trebuie să-şi pregătească valijoara că pleacă la un congres, la judeţ, împreună cu Mărin şi Stănică.
– Bine, dragul meu, vezi că este în debara, poţi să mergi să o iei de acolo. Eu, între timp îţi pregătesc două cămăşi; una să te îmbraci pe drum şi una pentru congres şi costumul cel nou, pe care nu l-ai purtat niciodată! Vreau să arăţi bine, îngrijit, să nu râdă ceilalţi de tine. Nu ţi-e foame?
– Ba da. Vrei să te ajut să pun eu masa, până îmi pregăteşti cele necesare?
– Nu este nevoie, am terminat. Ce vrei să mănânci? Am la alegere: friptură de viţel la tavă sau salată cu ciuperci, piept de pui cu maioneză si andive. Sunt ultimile andive, s-au păstrat bine în frigider, de când le-am cumpărat săptămâna trecută de la supermarket.
– Zâna mea, ce mă răsfeţi! Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc şi să te preţuiesc pentru grija pe care mi-o porţi! Ce mănânci tu, mănânc şi eu!
Dumitrică era fericit în sinea lui că nu-i pune întrebări, să-l descoasă; ba, îl mustra conştiinţa că nu i-a spus adevărul. Avea încredere în Zâna lui, dar trebuia să nu încalce protocolul.
Stănică o găsi pe soţia lui la televizor, urmărea un nou episod dintr-o telenovelă. Îl cuprinse deodată, neliniştea şi emoţia fiindcă nu ştia cum să facă introducerea, să-i spună despre plecare.
– Mami, vreau să-ţi spun ceva! zise cu un glas stins şi puţin tremurat.
– Tu nu vezi că mă uit la un serial? zise pe un ton ridicat nevastă-sa. După ce se termină, stăm de vorbă!
Bietul Stănică merse în bucătărie, îşi aprinse o ţigară şi se gândi că trebuie să fie calm, să nu înceapă scandalul. Îşi încălzi mâncarea, luă cina de unul singur şi căută în dulap două cămăşi curate şi un costum. În acest timp se termină şi serialul iar nevasta îl surprinse facându-şi valiza.
– Ce faci Stănică, unde pleci?
– La un congres, la judeţ, mami, mâine dimineaţă, împreună cu Marin şi Dumitrică.
– Ce fel de congres, Stănică? De ce nu mi-ai spus de zilele trecute şi îmi spui abia acum?
– Păi, astăzi am aflat şi eu, mami! Mărin ne-a convocat şi ne-a spus. Este un congres al partidului, care ţine două zile.
– Stănică, de ce mă minţi? Tu nu faci parte din acelaşi partid cu Mărin şi Dumitrică.
Hait! Stănică se blocă. Nu ştia ce să răspundă. Îi fulgeră prin minte un răspuns rapid, să nu-l prindă minţind:
– Mami, eu sunt pe post de observator. Acesta este protocolul. Musai să merg. Şi nu merg cu maşina, ţi-o las ţie să mergi la serviciu cu ea. Dar, am să te rog să mă duci la gară, mâine dimineaţă.
– Bine, Stănică, mâine, când merg la serviciu, pot să te las la gară. Ţi-ai luat tot ce-ţi trebuie?
– Luat, mami, luat!
Mărin, cum intră pe uşă, îi spuse nevestei, cântând:”nevestica mea frumoasă/ ce mi-ai pregătit la masă?/ mi-e o foame ca de lup/ vin la tata să te pup/ mâine plec la un congres/ şi plec cu trenul expres/!
Veta îi răspunse în gând: “du-te unde a înţărcat mutu iapa/ şi-a dat peste minciunile tale, grapa/”. Apoi:
– Da’ ce eşti aşa de vesel, Mărine? Ai câştigat la loto?
– Veto, o să câştigăm şi la loto, o să vezi, în satul nostru o să curgă lapte şi miere…
– Offf, dacă m-aş fi luat eu după tine, nu aş fi avut nici după ce bea apă!
– Haide, mai bine, pune-mi să mănânc şi apoi să-mi pregăteşti valiza, că mâine dimineaţă plec la judeţ. Lipsesc două zile.
– Apăi, sunt obişnuită cu “excursiile” tale, nici nu trebuie să-mi mai spui!
Noaptea, toţi trei avuseseră vise:
Dumitrică visă că zâna lui, care cunoştea engleza ajunsese translator în tabăra americanilor de la Deveselu şi, majoritatea se îndrăgostiseră de ea. Forfoteau în jurul ei tineri, maturi şi îi spuneau: “beautiful woman, love you”
La un moment dat, apăru un general de aviaţie, îi dădu pe toţi la o parte si zise: “will not touch it! is my choice” !
Apoi o luă în braţe şi dispăru cu ea, pur şi simplu. Dumitrică, în vis văzu toate acestea şi fugi să o caute. Din atâta zbucium şi alergare începu să se foiască în pat şi să transpire, astfel că, la un moment dat se trezi strigând: “lasă-mi nevasta în pace, americanule, că altfel, îţi crăp capul în două”! Se ridică în şezut, îşi scutură capul de două ori, privi la zâna lui cum doarme neîntoarsă şi zise în gând: “ au început să mă obsedeze americanii”! Se uită la ceas; mai avea pâna să plece încă vreo două ore. Nu mai putu să doarmă.
Stănică avu şi el un vis: se făcea că cele trei fete ale lui se îndrăgostiseră de trei americani, piloţi de aviaţie. Nevasta lui era bucuroasă că au fost alese de americani şi visa ca ele să ajungă în America şi să fie fericite. Stănică şi nevastă-sa nu cunoşteau limba engleză, zâmbeau şi ei de complezenţă când se întâlneau cu americanii la ei în casă, uneori, invitaţi la masă, duminica. Numai fetele se înţelegeau cu ei în engleză pentru că făcuseră engleza la şcoală şi le traduceau părinţilor ce le conveneau. Numai că americanii aveau soţii şi copii în America şi nu aveau de gând să se căsătorească. Stănică, în vis ştia engleza şi, la un moment dat, a surprins o convorbire telefonică dintre mezină şi prietenul ei, americanul. Acesta îi spunea că o să-i vină, în curând, familia în România şi, pe acea perioada nu se mai pot întâlni. Nu-i venea să creadă că fetele lui sunt atât de naïve, cât de frumos le educase! “Am să-i dau afară pe uşă şi o să le trag şi un picior în fund, când or îndrăzni să mai intre în casa mea iar pe voi vă pun eu la punct, dragele mele”, strigă el cu glas tare. Nevastă-sa îl auzi şi-l zgâlţâi:
– Ce ai, bărbate, pe cine vrei să pui la punct?!
Stănică se trezi de-a binelea, îşi dădu seama de situaţie şi îi răspunse:
– A, nimic, vise de noapte, mami!
– Ia, povesteşte-mi şi mie, că m-ai făcut curioasă!
– Nu-i nimic serios: le-am visat pe fetele noastre cu nişte derbedei!
– Aoleo, sper să nu se întâmple niciodată aşa ceva, noi, care le-am educat cu principii sănătoase!
– Stai liniştită, mami, fetele noastre sunt fete deştepte şi apoi, eu voi sta de veghe,
să le fie bine! Haide, dormi, că mai este până mâine dimineaţă!
Stănică nu mai închise un ochi până dimineaţă. Îl obseda visul cu americanii.
Mărin, avusese şi el un vis sporadic. Se făcea că se îmbogăţise subit. Terenurile agricole pe care le avea în preajma aeroportului militar fuseseră cumpărate de americani pentru extinderea acestuia cu încă 100 de hectare, aşa că, luase un preţ foarte bun pe ele şi îşi număra dolarii în vis; era fericit. După acest vis care nu-i tulburase deloc somnul, se întoarse pe partea cealaltă şi sforăia ca un nesimţit deşi Veta se trezi şi îl înghionti de câteva ori. El râdea în somn la orice înghiontire şi iar se punea pe sforăit, aşa că, biata nevastă plecă în altă cameră şi nu mai putu dormi până dimineaţă.

Primarii s-au întâlnit la gară să ia acceleratul de Bucureşti, la clasa întâi, puşi la costum şi cravată. Dumitrică şi Stănică aveau nişte mutre murate, de se speriau şi câinii când îi vedeau. Numai Mărin radia de bucurie.
– Da’ ce-aveţi mă’, de aveţi mutrelea astea de curci plouate?
– Nu prea am avut somn! răspunse Dumitrică.
– Mărine, mie îmi vine să nu mai fiu de acord să vină americanii!
– Şi mie la fel! spuse şi Dumitrică, mai cu jumătate de gură.
– Mă’, pă mine să nu mă întoarceţi de la hotărârea luată, că nu ştiu ce vă fac! Voi nu vă daţi seama ce avantaje putem avea de pe urma americanilor!? Şi, imediat, în faţa ochilor văzu numai verde; hârtii de câte 100 de dolari. Haideţi, urcaţi în tren, că trebuie să plece şi nu vă mai miorlăiţi ca nişte pisici răsfăţate! Tot drumul până la Bucureşti, Mărin le vorbi despre avantajele pe care le vor avea odată cu venirea americanilor. Cei doi, obosiţi, că nu dormiseră aproape toată noaptea din cauza coşmarelor pe care le avuseseră şi, totodată, legănaţi de tren, aţipiseră şi atunci când se trezeau din când în când îl aprobau din cap, inopinant, pe Mărin. Au ajuns în Bucureşti şi s-au cazat într-un hotel din apropierea Gării de Nord. La orele 18,30 aveau întâlnire la preşedinţie. Mai aveau timp de un duş şi de servit masa la restaurant.
– Mâncaţi mai puţin, poate domnul preşedinte ne-o invita la cină, să discutăm afacerea, zise Mărin.
– Mă’, da credul mai eşti, îi zise Stănică a lu’ Zăpăcitu’! Nici n-o să ne bage în seamă; lui îi trebuie doar semnătura noastră şi gata! Nu-ţi mai face atâtea iluzii!
– Dacă eram aşa de importanţi pentru preşedinte trimitea o maşină după noi, nu veneam cu trenul şi nu făceam toată cheltuiala pe spinarea primăriilor noastre! spuse Dumitrică. Sau, cel puţin, trimitea pe cineva cu maşina şi ne lua de la hotel, să ne ducă la Palatul Cotroceni.
– Ei, haide, mă’, nu mai fiţi aşa de cârcotaşi! Bucuraţi-vă, o să devenim celebri în ţară şi străinătate; se va scrie în ziare despre vizita noastră la Cotroceni şi despre consimţământ, se va vorbi pe toate posturile de televiziune, o să ne cunoască, pâna şi America! Când vor afla nevestele noastre, satele şi tot judeţul, înainte de a ne întoarce, să vezi ce primire o să avem; ca nişte eroi!
Au chemat un taxi şi au plecat spre Palatul Cotroceni. Ajunşi acolo, după controale amănunţite la poartă, veni cineva să-i ducă în cabinetul unde, în sfârşit, îi primea preşedintele.
Persoana care i-a însoţit pâna la biroul preşedintelui i-a lăsat într-o anticameră şi a plecat. Secretara le-a spus să se aşeze pe scaune liniştiţi şi să aştepte că preşedintele este ocupat, deocamdată. După o jumătate de oră sunt poftiţi înăuntru. Primarii, emoţionaţi, intrară în cabinetul preşedintelui.
– Care dintre voi, este primarul Deveselului?
– Eu sunt domnule preşedinte, mă numesc Mărin a lu’ Spânzuratu! zise acesta puţin emoţionat.
– Hă, hă, hă, am uitat că la voi/s-a răsturnat carul cu boi/. Sunt nişte versuri populare pe care le-am învăţat pe vasul “Oltenia” în călatoriile mele de peste mări şi oceane. Ce doriţi să beţi:coniac Metaxa, whisky?
S-a lăsat tăcere. Niciunul nu îndrăzni să mai scoată un cuvânt.
– Ce, v-aţi speriat numai de-atâta? Relaxaţi-vă că o să trecem la lucruri serioase!
Un individ care apăru dintr-o dată – parcă ar fi fost chemat la comandă – turnă în pahare, băutura.
– Haide, îndrăzniţi, mie mi-e sete; în loc de apă beau din obişnuinţă, whisky,hă,hă,hă!
Primarii se uitară unii la altii şi se îndemnară cu privirea. Până la urmă luară câte un pahar cu whisky şi băură. Acum, parcă prinseseră un pic de curaj.
– Domnule preşedinte, noi avuseserăm intenţia să vă aducem o damigeană cu zaibăr, dar ne-a fost ruşine, spuse Stănică.
– Hă, hă, hă, stricaţi orzul pe gâşte! Eu nu beau decât whisky şi şampanie! Haideţi, că am făcut încălzirea! Să semnăm documentele şi apoi ne mutăm în sala de conferinţe, unde ne aşteaptă presa. Aveţi grijă cum răspundeţi; ziariştii sunt foarte vicleni.
După ce au semnat şi parafat documentele au mers la conferinţa de presă. Preşedintele a răspuns la prima întrebare înştiinţând presa că s-au semnat documentele în acord cu primarul din localitatea Deveselu, pe care îl şi prezentă în faţa lor.
– Cotidianul “Adevarul”. Domnule primar, am înţeles că aţi semnat acordul pentru amplasarea scutului antirachetă chiar pe teritoriul localităţii dumneavoastră! Ce aveţi să ne spuneţi în legătură cu acest lucru?
– Da, este adevărat, suntem obişnuiţi cu activităţile militare pe teritoriul localităţii noastre, am mai avut un precedent cu mulţi ani în urmă. Aici s-au întemeiat familii, s-au legat prietenii între cadrele militare şi localnici, iar acest scut s-a amplasat acum, chiar pe vechiul aeroport militar.
– „România Liberă”. Toţi cetăţenii comunei sunt de acord cu amplasarea scutului antirachetă?
– Este adevărat că nu toţi localnicii privesc cu ochi buni această venire a americanilor, ca de obicei, babele şi moşii; le este frică de război dar cei tineri se vor adapta şi vor fi multumiţi fiindcă se pot crea locuri de muncă, ceea ce reprezintă un avantaj atât pentru ei cât şi pentru localitate.
– Ziarul Can-Can. O întrebare, domnule primar: cunoasteţi limba engleză?
– Cunosc numai limba rusă, dar am început nişte cursuri particulare de engleză. Deja am învăţat două cuvinte: “welcome” şi “goodbye”. Dacă nu s-o prinde de mine engleza la această vârstă, o să angajez un translator. Avem şi profesoare de limba engleza în localitate şi prin împrejurimi, cum ar fi soţia domnului primar Dumitrică a lu’ Îmblânzitu’.
– Ziarul “Click”. Şi o ultimă întrebare, domnule primar: aveţi fete sau băieţi?
– Am doi băieţi. Colegul meu, Stănică a lu’ Zăpăcitu’ are trei fete!
– Mulţumesc pentru răspuns. Militarii care vor veni la Deveselu vor veni şi cu familiile, aşa au anunţat. Dar vor fi şi burlaci printre ei. Aşa cum aţi afirmat mai adineauri, obişnuiţi fiind cu relaţiile precedente dintre militari şi localnici, vor exista şi acum relaţii de convieţuire, sper, în armonie.
Primarii au părăsit sala de conferinţe împreună cu preşedintele. În momentul când s-au despărţit, preşedintele îi zise lui Mărin:
– Hă, hă, hă, Mărine, te luară ăştia, în tărbacă! Haide, să aveţi, drum bun!
Mărin nu-şi mai încăpea în piele; ceilalţi, doi, posomorâţi.
– Fraţilor, uite ce m-am gândit: să sărbătorim evenimentul în seara asta la un club de noapte. Am fost eu o dată la Craiova, sunt curios cum o fi în Bucureşti!
– Mărine, eu nu merg, zise Dumitrică, mi-a ajuns circul de la preşedinţie.
– Nici eu nu merg, zise Stănică! Vreau să mă odihnesc, mă simt obosit.
– Treaba voastră, eu mă duc!
Dumitrică şi Stănică s-au dus la hotel trişti iar Mărin la un club de noapte. Ajunşi în cameră, cei doi îşi povestiră, fiecare, visele dinaintea plecării şi apoi, concluziile după conferinţa de presă.
– Ai văzut că pe noi nu ne-au băgat în seamă; nici preşedintele, nici presa? zise Dumitrică.
– Păi, noi am fost de umplutură, nu ţi-ai dat seama? Ai auzit ce întrebare i-a pus ziaristul ăla de la “Click”lui Mărin? Pe mine mă obsedează visul pe care l-am avut. El a spus intenţionat că am trei fete, să mă lovească direct.
– Şi pe mine? Îi arăt eu translatoare! Ce, nevastă-mea este servitoarea lui? Să-şi pună mintea la muncă, să înveţe engleza dacă se dă mare!
Într-un târziu au adormit şi nu au simţit când a venit Mărin de la club. Plecarea a fost după masa de prânz. Când au ajuns la Deveselu, îi aşteptau două tabere cu pancarte. Văzuseră ştirile la televizor. O mulţime mai mare ( unde se aflau şi nevestele primarilor) striga lozinci cât o ţinea gura: „Deveselu, cel mai scump pământ/ scutu’-şi va lua-n curând, avânt/ Deveselu te iubim/ mâine ne îmbogăţim/.” De cealaltă parte, o alta , striga: „vai de noi, vai de noi/ am devenit cu toţi, boi/ primarii s-au înjosit /cu scutul ne-am pricopsit/” Mărin se apropie de cele două tabere cu pieptul în afară ce îi crescuse între timp, de atâta mândrie, ridică mâna în semn de linişte şi spuse:
– Oameni buni, duceţi-vă liniştiţi la casele voastre că va fi de bine! Am semnat acordul pentru venirea americanilor. Scutul despre care vă este frică, este paşnic, nu se va întâmpla nimic rău, dimpotrivă, va fi prima localitate din România unde natalitatea va creşte sub acest scut, din care se vor naşte americani-români şi care vor fi botezaţi în religia ortodoxă cu nume româneşti.

Oamenii au părăsit centrul comunei. Unii veseli, alţii trişti. În urma lor s-a iscat un vânt şi toate florile de cireş au căzut din pomi, amestecându-se cu praful de pe drum, formând un nor. Din acest nor a început să plouă la Deveselu. De atunci plouă întruna iar ploaia s-a extins în toată România.fiecare la casele lor.

 

autor Vasilica Ilie

http://cititordeproza.ning.com/profile/VasilicaIlie

Metamorfoză

Metamorfoză

oraşul acesta în care trăiesc
este plin de umbre
le aud cadenţa paşilor
ca a unui batalion de cercetaşi
ieşiţi din cazarmă

când mă plimb pe strada principală
umbrele mi se aruncă
insolente în spinare
le simt bocancii reci de plumb
dar coloana vertebrală stă dreaptă

nu cedează sub greutatea lor

trec pe lângă clădirile vechi
zidurile degajă miros de urină
mă minunez pentru că astăzi
nu am văzut niciun câine pe stradă

deodată umbrele clădirilor
le înghit pe cele din spinarea mea
simt cum plutesc ca un fulg
mă transform într-un ciorchine de strugure
mă agăţ de bolta dintre două clădiri
unde umbrele nu ajung niciodată

autor Vasilica Ilie

http://cititordeproza.ning.com/profile/VasilicaIlie

http://republicaaudiovizualului.podbean.com/2010/12/20/tunelul-timpuluiautor-valentina-becart-dac-a%C8%99-iubi-un-poet-autor-vasilica-ilie/

Poeţii. O nouă revoluţie

I-am văzut acolo, în stradă, făcând o nouă revoluţie
Nu formau o singură grupare, erau împărţiţi pe suflete
Dar toţi erau pentru acelaşi scop: cuvintele!
Se părea că nu au glas, într-o linişte profundă vorbeau prin semne
Unii, prin semne obscene, alţii prin îmbrăţişări
Fiecare avea câte o pancartă atârnată de gât
Pe care era scris acelaşi epitaf: „nu tăiaţi copacii, vrem pietre!
Potopul va trece, apocalipsa, la fel; pietrele rămân,
Copacii vor muri în picioare, hârtia o să dispară
Dar pietrele se vor găsi peste ani. Deci, vrem cât mai multe pietre!

Oameni buni, daţi cu pietre până când va curge sângele din noi
Vrem coroane din spini, bateţi piroane în mâini şi în picioare
Răstigniţi-ne pe cruce, vrem să fim fraţi cu tâlharii, cu hoţii,
Fiecare lovitură va imprima pe piatră durerea noastră în cuvinte
Însă aveţi grijă să nu ne loviţi în inimă, acolo este izvorul nostru…”

I-am văzut acolo, răstigniţi pe cruce; în loc de braţe le crescuseră aripi de înger
În loc de pancarte, aveau agăţate pietre- cuvinte de gât, ca nişte mărgele,
Se pregăteau să plece la ceruri la dreapta mamei-poezii pentru ca apoi
Să reînvie prin cuvinte rostite, să fie fraţi de cruce, într-o singură simţire: a iubirii!

artist Lohmuller Gyuri, Araignee du_soir – espoir

autor Vasilica Ilie,membră a proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/VasilicaIlie