Mă pândeşte toamna

 

Mă pândeşte toamna, azi, după perdele,
Răscolind, ispită, printre amintiri;
Înspre cer se-nalţă stafii din podele,
Vinul îmi trezeşte dulcile smintiri.

Ochii tăi de toamnă zgândăresc prin mine,
Mă îmbată gustul sânilor sub ie;
Ca pe-un prunc în leagăn vor să mă aline
Şi, cu doru-n braţe, plec hai-hui prin vie.

Palidă şi caldă luna te răsfaţă,
Razele-ţi dezmiardă noaptea prinsă-n păr;
Umbra mea te ţine strâns cuprinsă-n braţe
Şi la sân adoarme, mirosind a măr.

Iarna mă pândeşte rea, otrăvitoare
Şi în cuget intră, ca un hoţ în pod.
Sunt un pom uscat, n-am să mai dau în floare,
Din cenuşa mea, un altul va da rod…

Iscodeşte dorul, întrebând de tine,
Îmi arat-o frunză galbenă pe geam;
Ochii tăi, of, toamnă!, zgârâie prin mine
Şi, ca niciodată, eu nu ştiu ce am…

 

Autor: George de Podoleni 

http://cititordeproza.ning.com/profile/GeorgeBulai