o armă vie / eu încă nu am învăţat să plâng / pasăre de foc

o armă vie

 

„îmi amorțesc mâinile când îmi zâmbești”
așa ți-am zis atunci
când buzele tale îmi căutau umbra
lăsată dinadins pe zăpada strălucitoare
pășteau fluturii
cu poeme scrise pe aripi
și ne făceau semne să respirăm
să urcăm până acolo unde o să ne ducă oglinda
ca să vezi totul prin ochii mei
tu poți privi ca printr-o armă vie
când se încrucișează săbiile
e semnul crucii tale pe spatele meu
și încă mai cred în războinica de aseară
care și-a smuls ciobul de sticlă crescut în adâncul pieptului
sângele de atunci lasă multe urme adânci
ca un acid care arde rana până la capăt
și tu știai că eu pot fi

Oricine și Oricând
de aceea caut lumina din
mijlocul luminii
să o împărțim greierilor care au
obosit așteptând tăcuți
în ierburile prea înalte ce ne treceau
de umeri

 

eu încă nu am învăţat să plâng

 

tristețile mele încă-s vii și-au
început să-mi bată în fereastră.

– știi, jeremiah? eu încă nu am învâțat să plâng…
lacrimile mele se ascund în fire de nisip
mișcătoare
și se apleacă în adâncuri.

dar într-o zi am să prind curaj și
am să sparg cu un tunet piatra
să-mi curgă șuvoiul peste umăr
dărâmând temple sfărâmând mituri și
limpezind legende
am să învăț să plâng cum își învață orbul
pasul
prin întuneric doar
pentru tine am să plâng
nenăscutule semizeu de ceară cu
inima îngropată sub umbra salciei bătrâne
pe unde a călcat cândva alt pas
de magdalenă-ndoliată
am să aprind tămâia-n vâlvătaia
marelui apus…

 

pasăre de foc

 

labirinturile mele interioare
redeschid paşi zornăind pe coridoarele
ascunse potrivesc scutul
în dreptul inimii e o
tăcere fără de grilaj

eu
tu
tu şi eu aceiaşi
încorsetaţi în lespedea umedă am crescut
umbre şi gânduri cu feţele verzui
alunecoase trăiri strecurate pe sub zidul
amăgirii ne mai lipseşte palma
asprită de vânturi
dincolo de soare plutesc doar şacalii cu
ciocuri de fier şi ochi muţi de chihlimbar ard
zilele pe aripi cu amurguri de sabat intonează frânturi de
rugăciuni culese la-ntâmplare din vârfuri colţuroase de stâncă
fixează doar prada uşoară şi
tu mă acoperi cu mantia nopţii mă
pierzi privirilor deşarte
ies cu spinii în talpă de pe tărâmul ielelor turbate
fac stele înjghebate din fire de nisip
culeg
răstimpuri

departe cu pas de şarpe o
păsăre de foc
fără de aripi îmi
coase umerii
în perdeaua nopţii
sapă chip ciripind a entitate dezrobită

 

Autor: Dorina Ciocan-Neculce

să nu mă plângi, eli! / plâng clapele / scrisoare… de dincolo

 

să nu mă plângi, eli!

…mâna mea o să se decojească
pentru încă o rugă
în templul umbrelor se face frig
– să nu mă plângi, eli
doar bate-mi cuie la capăt de gânduri
ca să te mai pot aprinde când îţi suflu în aripi
e timpul tău
pentru un ultim salt până la cer
n-am să îţi uit numele aruncat haotic
pe nourii pufoşi
şi nici mâinile tale care sapă adânc în primăvara asta a
crucilor de lemn
înflorite cândva în bătătura casei noastre

mă doare sufletul ascuns la mine
în coaste
e un gol fără de margini
– să nu mă plângi
dar lasă-mă în fereastră acolo unde s-au copt gutuile
prea mult
am să te strig
în toate limbile uitate pe pământ
şi templul o să îţi deschidă calea
treaptă cu treaptă
genunchii tăi vor învăţa să zboare
– să nu mă plângi
când trupul meu se decojeşte
felie cu felie ca o puzderie de umbre.

 

plâng clapele

plâng clapele

aerul, acolo, mirosea ţipător a flori umezite.
femeia se ruja strident
peste contur buzele ei vestejite de timp
apăreau ca nişte lampadare veşnic aprinse,
ochii i se tulburau, se revărsa în ei ploaia de dincolo.

apoi, se apleca uşor în unduire de felină,
cu mâinile aprige atingea clapele pianiei inundând văzduhul
de umbre şi culoare.

– cântă nebuna, plâng clapele, ziceam noi, ascuţindu-ne auzul,
ne sprijineam capetele pe umerii noştri
(pe atunci eram copii şi nu aveam atâtea umere de sprijinit)
infuziile ne dovedeau o existenţă celestă
a paradisului pierdut.

– auzi? chopin…
– ba cred că e ravel…
bătrâna se retrăgea în umbra ei
nu-i mai păsa de copiii nimănui,
copii zănateci,
orfani cu trupuri cenuşii,
păpuşi care adorm spre dimineaţă cu obrazul plâns deasupra clapelor tăcute.

se face ziuă
da, e zi…

bătrâna umple masa cu lumină:
– haideţi cu toţii… serviţi… serviţi…

şi, iată, chipul ei se descompune în raze luminoase
îmbrăţişând copiii,
copii cu trupuri cenuşii,
cu tâmplele de aur…
– auzi?… ravel?
– ba cred că e chopin…
… şi muzica îmi pare mai reală decât această mână care scrie.

 

scrisoare… de dincolo

la un post local de radio
crainica anunţa din oră în oră cu
o voce impersonală
că s-a scumpit gramul de aer

sufocarea îmi cobora în piept
cu paşi de hienă
aseară l-au dezgropat pe oleg
fiul de cristal al vandei avea buzele încă vii
pe braţe îi crescuseră ierburi alese minunăţii

o da oleg stătea acum drept în mijlocul căsuţei de la ţară
cu miros de muşcate strivite
aşa l-au întâlnit toţi vecinii şi-l întrebau cu ochii mişcători
cum e prietene acolo în adâncuri
mai îmbracă îngerii hainele albe şi aripi de lilieci
mai învârt flăcăii şi fetele noastre de sărbători horele
ca altădată de se întuneca cerul
cocoşii mai aleargă zorii cu pintenii înfoiaţi

oleg clătina neîncrezător din cap când
spre unul când spre celălalt
şi îşi murmura în barbă
ce-aş putea să vă spun fiinţe orbite încă
prizoniere în carapacea de coaste
se arcuia de şale şi dispărea neaşteptat pe uşă

dar le-a lăsat scrisoare de dincolo
pe fereastră
„oleg fiul de cristal al vandei cu buzele încă vii
las vouă cale dreaptă din petale albe de crin
drum neîncercat spre pântecele rotund al gaiei
aşezământul orelor târzii când fluturii de plumb
se odihnesc pe fruntea zeiţei cu salbă din cranii de copil”
………………………………………………………………
– te zăresc nepământeanule cu ochi aventurini
eşti oleg ca un platan din talpă mi-ai crescut
şi fiii mei îţi stau în ramuri

 

autor Dorina Ciocan-Neculce

http://cititordeproza.ning.com/profile/dorinaciocan