Poeme de Anca Tănase

 

Ţipăt de cocori în tâmplă

creşte încet o aripă

în tăcere,

o aştept pe-a doua

privesc

cum trece spuma, timpul,

prin ochii farului

––––

dragostea creşte din valuri

-însufleţite coame

din care curge miere-

absenţa se umple…

o barcă de pescari, cu pânze roşii,

pluteşte-n urma

lăsată de cocori

umflată de vânt, pânza

poartă în ea, la fel,

un zbor

 

Noi, trecătoare şi veşnice păsări                        

În aripi, zbaterea e scrisă. Mereu, pasărea

încearcă să străbată marea,

deşertul viu de spume şi albastru. Scrâşnesc furtuni.

Pasărea cade. Luciditatea clipei o doboară.

Contra-timpul. Devine

statuie de sare şi-alabastru,

legată-n lanţuri de mătase. Amintiri

atârnă greu. Faruri triste

în calea armadelor învinse

Curgerea continuă.

Ne mai omoară corbii uneori. Dar mirul,

impregnat în oase, ne renaşte. Din noroi.

Crini, luminăm. În spini,

cenuşa redevine torţă. Vom fi din nou

ce-am fost dintru-nceput:

Regi.

Preoţi.

Ungere divină.

Apa uitării, Lethe 

Am cules semnele de punctuaţie,

le-am strecurat ca pe aur şi

am păstrat doar punctele-puncte…

suspensia, răgazul,

fraza neterminată,

uşa deschisă spre voi, să

intraţi în joc…

Completaţi cum doriţi

şi puneţi punct.

Vi-l las vouă, punctul.

Eu mă instalez în răgaz,

îmi aştern umbra asupra copacilor

să se încarce de verde,

asupra lebedelor,

să se încarce de cântec

las privirea să devină ninsoare,

până când albul izvorăşte culoare

şi fluturi.

Eu mă instalez în răgaz,

să dorm în sămânţa culorilor,

în adâncul fierbinte al ploilor

străbătute de păsări,

avioane,

înăltări şi căderi.

…în răgazul

timpului leneş, singurul care

opreşte implacabilul marş al furnicilor,

le toceşte rozătoarelor dinţii,

dezgroapă delirul din materie amorfă…

În timp ce voi alergaţi către punct

eu mă instalez în răgaz,

departe de Lethe.

                                                                                                                                                                                                              Buchetul de flori, acril pe panza

artist Dorin Macovei

Agapé

S-a sfătuit cu Sine-Însuşi Unul în Treime

şi a rostit cuvânt: lumină!

a pornit săgeata să spintece nimicul

din rană

au ţâşnit izvoare:

lumina, apa, spaţiul, timpul

cu mâna Fiu şi mâna Duh

a luat ţărână şi-a suflat

creând o veşnicie vie: om

 l-a lăsat să se joace

şi omul s-a jucat, numind

fără să ştie

că piatra avea să-i fie pernă

râul, lacrimă

mărul, otravă

floarea, spin

timpul s-a rotit

pentru cădere

până-ntr-o zi, când Dumnezeu

a pus pe masă pâine şi vin

din pâine-au ţâşnit raze

aerul s-a umplut de aripi

-miroseau a lumină, piatră, măr şi floare-

omul a zâmbit,

numele şi-au regăsit fiinţa

şi

timpul s-a rotit

pentru întoarcere

Învaţă-mă să mor      

Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor

când îmi strecori un vers în cana cu ceai

despre pelerinajul la Compostella,

cel atât de dorit, pe care nu l-am făcut

niciodată

Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor

în timp ce îmi spui o poveste

despre Orinocco, uriaşul, purtător

de zei, hoituri şi vapoare,

cel ce-şi are izvorul în inima ploii

Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor

când cade trăznetul în munţi

şi ciobanii, încărunţiţi de drumuri                       

în căutarea oilor pierdute

se strâng îngânduraţi, sub semnul crucii

Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor

cu surâsul pe buze,

când viscolesc cireşii floare albă,

splendida floare a lipsei de măsură,

a rodului bogat ce va să fie.

Învaţă-mă să mor, când vântul încă

îmi trece, jucăuş, prin păr

să mor, fără să-mi pese

de mâna descărnată

ce-mi smulge măruntaie

Învaţă-mă să mor,

Voi şti

că mă iubeşti!

 

Pacatul Evei, acril pe panza

artist  Dorin Macovei

 

“Definitiv”, cuvântul – ghilotină

Apa,

            salcia

                        şi banca de sub salcie

ne aşteaptă

să reaprindem din adânc

incendiile de ieri…

azi, umbrele

au toate-acelaşi nume:

“definitiv”, cuvântul – ghilotină

păpuşarul

smuceşte sfoara,

taie-n carne vie

îngustă-i puntea zilei între nopţi…

înfriguraţi,

ne strângem în de noi

sărutarea

are gust de-adio

plutesc pe ape nuferi răcoroşi

curge ziua,

geme…

e şi acesta un dar, darul

de-a şti

că eşti nimic, în crunta

fragilitate-a clipei

frumuseţea

ne lasă câteodată s-o atingem

dar niciodată

s-o apucăm, s-o ţinem…

ne clătinăm

peste abisul dintre gânduri

Apa,

            salcia,

                        banca

ochii tăi,

            ochii mei…

oglinzi,

                                    în oglinzi,

                                                în oglinzi…

 

 

autor  Anca Tanase

 

Voroneţ / Telejurnal / O elegie pontică

Sf.mc. EcaterinasiIrina, artist Dorin Macovei

 

Voroneţ

 

Focul veghează!

O floare albastră din cer

s-a stins pe pământ…

Dar

focul veghează deasupra!         

 

1

N-am să-ţi conduc mâna cu mâna mea,

zugravule!

Uimirea ta ţi-ajunge!

 

Minunile în fugă ale zilei

îngenunchează-n varul prispei tale.

 

Trufia nimănui n-a putut

să le împrumute deşertăciunea.

 

Nicio poftă n-a îndrăznit

să le mute într-o casă străină.

 

2

Ce culori are lumea?

Albastre, albastre, albastre!

Cum e sufletul tău, prietene?

Albastru !

Albastră e noaptea!

Albastră e apa pe care o bem

şi apa care ne bea.

Albastru e ochiul meu

care le scoate din moarte!

 

3

Se iscălea punând degetul pe oglinzi.

A inventat albastrul de inimă.

A plecat înotând prin pereţi.

 

Ca o vamă

între ferestrele deschise ale zilei

şi duhul apelor,

veghează mănăstirea.

 

Dar

degetul turlei sale

ce ne arată-n cer ?

 

4

A căzut un ochi din văzduh.

Stă singur, suferind, în marea verde.

 

Când îl descopăr,

lacrima lui este pe faţa mea

iar

focul veghează deasupra.

 

Telejurnal

 

ni se arată o înserare roşie cum n-am mai văzut
pe masa din parc paharele-s pline de ploaie,
iar ultimele frunze au încoronat
nebunii de pe tabla de şah

tu te întorci din oraş
mirosind a benzină şi
părul tău
lasă prin camere o aureolă albastră
dar aerul e deja respirat

şi părinţii s-au scufundat surdo-muţi
în apele amniotice ale telejurnalelor

care anunţă, cu surle şi tobe,

apocalipsa de fiece seară

mâncăm iarăşi singuri ca în luna de miere
şi prin fereastra bucătăriei se cern pescăruşi
virtuali, planând pe oraş ca o ceaţă…

e mult prea târziu!

printre şanţuri, conducte şi sârme, mai rămâne
doar imaginea unui leu devorat de furnici
(sau poate tramvaiul din celălalt veac şi
trupul însângerat al poetului tânăr, desenat
pe asfalt cu o piatră de var, râcâită din zid)

 

la ce bun,

dacă arcul din ceas s-a destins

şi dacă melcul de ceţuri lactee

de la facerea lumii

se va desface iarăşi în beznă?

pe când

toate vorbele noastre

se vor întoarce-n abisul dintâi

destrămate ca fumul.

iar

trupul tău de acum

va fi doar o paloare

cutremurată de ape,

sub ruina din maluri

– e târziu!

ai uitat lumina aprinsă în baie,

îmi spui şi adormi surâzând.

 

O  elegie pontică

Desigur că

ne aflăm înc-o dată,

umăr la umăr,

pe potecile umede

dintre mare şi cer,

ca să rătăcim împreună

sub zodiile milostive-ale toamnei,

printre ierburi amare

şi scoici fără trup,

pe hotarul migrator al nisipului,

dar mult prea aproape

de gurile flămânde ale fluviului

care adună, risipeşte

zămisleşte şi macină

sub Crucea nesfârşită a Sudului,

de la marginea întregului pământ locuit.

 

Acolo unde

Dobrogea mea,

la ferestrele nopţii,

pare doar un contur austral

al sufletului nostru comun

sau amintirea unei femei tinere

care se despletea murmurând

deasupra unui fluviu

de transparenţe răsfrânte.

 

Şi

unde,

mai palidă şi mai neverosimilă

decât sferele-albastre care plutesc în eter,

Schytia Minor Eterna

pare doar o pleoapă străvezie de sare,

clipind, resemnată mereu,

la marginea unei  lacrimi

mai mari şi mai triste

decât toată nefericirea plânsă prin veacuri a lumii.

 

Dar

astăzi,

sporind cu o lacrimă Marea cea Mare,

sunt tot mai mult Marea

şi candidul joc

prin care ea se bucură-n soare de nefericirile cărnii.

 

Autor: Ioan Florin Stanciu 

 

Introspecţie

Corali, artist Dorin Macovei

 

Curge timpul

ca ploile repezi de vară.

Nu ştiu de ce,

au devenit mai răcoroase…

Tare mi-e teamă, iubitule,

că ne vom înfrăţi cu ele,

de atâta stat şi privit

fiecare, prin fereastra lui!

 

autor Vasilica Ilie