Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Voroneţ / Telejurnal / O elegie pontică

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Sf.mc. EcaterinasiIrina, artist Dorin Macovei

 

Voroneţ

 

Focul veghează!

O floare albastră din cer

s-a stins pe pământ…

Dar

focul veghează deasupra!         

 

1

N-am să-ţi conduc mâna cu mâna mea,

zugravule!

Uimirea ta ţi-ajunge!

 

Minunile în fugă ale zilei

îngenunchează-n varul prispei tale.

 

Trufia nimănui n-a putut

să le împrumute deşertăciunea.

 

Nicio poftă n-a îndrăznit

să le mute într-o casă străină.

 

2

Ce culori are lumea?

Albastre, albastre, albastre!

Cum e sufletul tău, prietene?

Albastru !

Albastră e noaptea!

Albastră e apa pe care o bem

şi apa care ne bea.

Albastru e ochiul meu

care le scoate din moarte!

 

3

Se iscălea punând degetul pe oglinzi.

A inventat albastrul de inimă.

A plecat înotând prin pereţi.

 

Ca o vamă

între ferestrele deschise ale zilei

şi duhul apelor,

veghează mănăstirea.

 

Dar

degetul turlei sale

ce ne arată-n cer ?

 

4

A căzut un ochi din văzduh.

Stă singur, suferind, în marea verde.

 

Când îl descopăr,

lacrima lui este pe faţa mea

iar

focul veghează deasupra.

 

Telejurnal

 

ni se arată o înserare roşie cum n-am mai văzut
pe masa din parc paharele-s pline de ploaie,
iar ultimele frunze au încoronat
nebunii de pe tabla de şah

tu te întorci din oraş
mirosind a benzină şi
părul tău
lasă prin camere o aureolă albastră
dar aerul e deja respirat

şi părinţii s-au scufundat surdo-muţi
în apele amniotice ale telejurnalelor

care anunţă, cu surle şi tobe,

apocalipsa de fiece seară

mâncăm iarăşi singuri ca în luna de miere
şi prin fereastra bucătăriei se cern pescăruşi
virtuali, planând pe oraş ca o ceaţă…

e mult prea târziu!

printre şanţuri, conducte şi sârme, mai rămâne
doar imaginea unui leu devorat de furnici
(sau poate tramvaiul din celălalt veac şi
trupul însângerat al poetului tânăr, desenat
pe asfalt cu o piatră de var, râcâită din zid)

 

la ce bun,

dacă arcul din ceas s-a destins

şi dacă melcul de ceţuri lactee

de la facerea lumii

se va desface iarăşi în beznă?

pe când

toate vorbele noastre

se vor întoarce-n abisul dintâi

destrămate ca fumul.

iar

trupul tău de acum

va fi doar o paloare

cutremurată de ape,

sub ruina din maluri

– e târziu!

ai uitat lumina aprinsă în baie,

îmi spui şi adormi surâzând.

 

O  elegie pontică

Desigur că

ne aflăm înc-o dată,

umăr la umăr,

pe potecile umede

dintre mare şi cer,

ca să rătăcim împreună

sub zodiile milostive-ale toamnei,

printre ierburi amare

şi scoici fără trup,

pe hotarul migrator al nisipului,

dar mult prea aproape

de gurile flămânde ale fluviului

care adună, risipeşte

zămisleşte şi macină

sub Crucea nesfârşită a Sudului,

de la marginea întregului pământ locuit.

 

Acolo unde

Dobrogea mea,

la ferestrele nopţii,

pare doar un contur austral

al sufletului nostru comun

sau amintirea unei femei tinere

care se despletea murmurând

deasupra unui fluviu

de transparenţe răsfrânte.

 

Şi

unde,

mai palidă şi mai neverosimilă

decât sferele-albastre care plutesc în eter,

Schytia Minor Eterna

pare doar o pleoapă străvezie de sare,

clipind, resemnată mereu,

la marginea unei  lacrimi

mai mari şi mai triste

decât toată nefericirea plânsă prin veacuri a lumii.

 

Dar

astăzi,

sporind cu o lacrimă Marea cea Mare,

sunt tot mai mult Marea

şi candidul joc

prin care ea se bucură-n soare de nefericirile cărnii.

 

Autor: Ioan Florin Stanciu 

 

Comentarii oprite

Rubin

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011


 

Chipul meu la paharul

tău de vin Cabernet Savignon,

asortat

ca un nasture nedescheiat

pe cămaşa

ce-ascunde pielea –

buchete de arome

cu taine împietrite-n pori

 

ochi – smarald căutând

strălucirea

cum sunetele se-nghesuie

în cântecul degustării

 

adumbriri

 

închis în tine, mă priveşti…

şuviţe sângerii strecurate

pe buze,

căutări

şi-un sărut ce adoarme

în sticla rece şi grea…

 

clape-n avalanşă,

albul zilei mă-ndeamnă

să-ţi cad

în cântec

şi-un început de lume să zămislesc

în lavă

- o altă lume peste cea dintâi…

 

Rămâi!

 

Autor: Ana Sofian

 

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Cruciadele / Despre singura femeie… / Poezie Verde

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Cruciadele

 

Toate cruciadele s-au sfătuit în inimă
în inima mea veche
să te cucerească
să te apere de sângele năvală
să te ducă în Canaan
ţara sfântă
unde răstignită iubirea
a fost ciopârţită de vulturi
şi uscată la soare

să te spăl întâi în Marea Roşie
de toate îndoielile
apoi să-ţi curgă Iordanul
peste glezne

iubitul meu
cu nasul drept din osul frunţii
sprâncenele negre
deasupra ochilor lungi
cu pleoapele groase
în jur părul inele
coborâte la umeri
odată cu vorbele căzute în
coşul pieptului

 

Despre singura femeie…

 

Aş putea să vă spun că o cunosc
că am văzut-o prin geamul şters de ploaie
chipul pierdut în aşteptări
gura închisă peste mirări

aş putea să vă spun că o cunosc
după culoarea şalului
cum duce mâna la ochi
să se uite în soare
după cum părăseşte odaia
şi intră în visele rânduite frumos la fereastră
un pom lângă umărul gol
în care fructele se îngrămădesc
să se coacă

după sprâncenele suspendate

 

Poezie Verde

 

În mijlocul câmpului
singurul nuc
istoveşte apa din cuiburile freatice
adormite uscate uitate băute
de peşti

crengile de umbră apleacă cerul
să mai întunece magma soarelui orbitor
pe când un verde stânjenit curge subtil-neştiut
până la sensul pământului
unde nimic nu se pierde
totul se transformă în rămăşagul
dintre a înceta şi a continua
ca şi cum toate basmele ar fi adevărate
şi împăraţii fericiţi mai trăiesc şi acum
dacă nu au murit de mult…

Nucul rupt de furtună gândeşte iute
în cădere
la înainte de moarte ce-or fi ştiut frunzele?

 

Autor: Gabi Schuster

 

Tagged with:

Comentarii oprite

În trena toamnei mele

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

În trena toamnei mele

 

Tăcerea nopţii-albastre cu împletiri de vise
Stindarde arborate pe-aceleaşi metereze
Cetăţi de suflet triste cu porţile închise
De lacrimi îngheţate sub gene încă treze.

Fărâme de speranţă, de brumă-ncărunţite
Melancolie-ascunsă în tremurul de frunze
Onorurile toamnei, de vremuri ruginite
Într-un pocal de ceară atins uşor de buze.

Privesc înmărmurită spectacolul nocturn
Îmbrăţişări de stele, sclipiri de lună plină
Învăluiri de suflet ascunse-n vechiul turn
De unde, lin, răzbate o rază de lumină.

Lucesc pe ramuri goale şi triste, răvăşite
Muguri de doruri, urme de suflete rebele
Fiorduri reci şi-atâtea trăiri nemărginite
Şi-un licăr de iubire în trena toamnei mele…

 

Autor: Georgeta Resteman

 

Tagged with:

(scurt) reportaj de noapte

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Ashes and snow, artist Corina Raiciu

 

se poate simţi chiar de aici

de la etajul trei, mirosul sângelui în Tahrir

uscându-se încet la fel ca lumina

în berăria unde Mina

îţi aducea o altă Saqura

înainte să-ţi aşezi sticla golită pe masă

acum, pe ea, se îngrijesc răniţii

pe pereţi

rubaiatele lui Omar Khayam

s-au colorat

doar Nilul, alături, curge negru, nepăsător

de parcă toţi

am fi sclavii săi

între el, deşert şi libertate

 

II

a treia noapte, alţi morţi, aceeaşi furie.

la un kilometru de moarte

se bea ceai, dar cuvintele monotone devin parcă

de nerecunoscut

în fumul narghilelelor şi sirenele ambulanţelor din stradă

în bazarul încă deschis

se mai vând ultimele papirusuri false

se încep rugăciunile serii

se coace porumb pe grătare

se scrie

aici moartea şi viaţa se amestecă

precum zahărul în paharele rubinii

cu hybiscus tea.

 

III

sus, pe blocurile din partea cealaltă

lunetiştii nu-şi numară nici victimele, nici gloanţele

nu mai e timp de literatură în Cairo.

 

Autor: Florin Prodan

 

Comentarii oprite

Testament de toamnă

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011


 

De ceva timp locuiesc
În peștera tăcerii unui strigăt
Care o voce încă nu are
Pentru că nu s-a născut o ureche,
Închis ca într-o pedeapsă
Pentru a fi dat ce rămâne
Pentru ceea ce trece,
Pentru a fi născut singurul gest
Din prețul repetatelor gesturi,
Ca și cum aș fi fost osândit
Să moară doar mâinile mele
Și toate frunzele să-mi cadă
Pe drumul răvășit de vânt
Fără o destinație cunoscută.
Pentru a fi pășit pe partea dreaptă
A drumului din stânga,
Pentru un plâns cu o singură lacrimă vie
Căreia izvorul secat i-l vroiau,
Pentru a fi pierdut poarta cea mare
Pentru poarta cea mică,
În jocul străinelor voci al sfințirii
Numelor abia de curând
Născocite de cosmos,
Eram prizonierul colțului meu
De pâine uscată.
În falia aceea de vreme,
Plutind pe insula sinelui vieții,
Am urmat cărarea chemărilor
Și statornicia schimbărilor,
Citind semnele neînțelese ale unui alt scris,
Până la capătul îndepărtat,
Dincolo de cenușa norilor de ceață,
În peștera neauzitelor cântări.
Apoi am adormit
În tăcerea unui frig mult mai jos
Decât semnul lui minus.
Am visat că zadarnic strigam
Într-o peșteră a tăcerii,
Având deasupra capului
Chipul necunoscut al Tatălui
Și sacra sabie a literei.

 

Autor: Constantin P. Popescu

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Vaas Nama’ari / Levasi Sicuo’ana /

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Vaas Nama’ari
[Rânduri către o străină]

Dă pagini de timp înapoi.
Vreau să văd cum zâmbetul tău,
În loc să sfârşească, începe.
Fă-mi o favoare, zâmbeşte din nou.

Din infimele clipe pierdute clipind,
Oferă-mi una în dar,
Lasă-mi privirea să te reducă la o idee…
Imediat după, eşti liberă să clipeşti iar.

Ochii ţine-i departe de mine…
În oglinzile umede dansează luceferi
Ce, supăraţi, o să-mi ardă retina.
Ai milă de ochii-mi căprui, păstrează-i tu teferi.

Îngăduie părului să cadă pe umeri,
Printre fire de aur se-mprăştie praful de stele,
Din creştet la vale coboară bolta cerească.
Acolo în vârf cad şi se sting visele grele…

Când buza de sus căutând-o pe cea de jos o găseşte,
La celălat capat de lume trandafiri îşi pierd din petale,
În haosul etern ce ţine o bătaie de aripi,
M-alătur celor ce râvnesc la buzele tale.

 

Levasi Sicuo’ana

[Mergând pe gânduri…]

 

În podul palmei tale m-am urcat,

Voiam să fiu la înălţime,

Să trag în piept aer rarefiat,

Dar palma ta a fost prea mică pentru mine…
Am tras pe nas mai multe, nu doar aer şi toxine.

Natura, lumea toată am ţinut-o în pieptul meu!

Mi-au înflorit plămânii-n muguri mici cu izuri fine

Şi libelulele-au făcut din mine-un heleşteu.
Am înghiţit luna s-o pun pe cerul gurii mele,

Cuvintele ce le-am rostit apoi au fost divine.

M-au blestemat în schimb şi m-au trădat gurile rele,

N-am mai putut de-atunci s-o ţin doar pentru mine.

 

Pământul ce l-am tot călcat cu-a mea privire,

Poartă şi-acum în el urmele paşilor străbuni

Ce şi-au lasat în praf fărâma lor de nemurire,

Pentru cei ce vor alerga pe-aceiaşi paşi, doar că mai buni.
M-am înecat de-atata ori în ochii muzelor…

Doar ca s-apuc să le culeg furtuna din adâncuri,

Lăsându-mă purtat doar de parfumul rozelor,

M-am adunat la loc iar din nimicuri.
Căzând pe gânduri m-a durut cumplit,

Oasele toate mi s-au fărâmat când am atins Abisul.

Încet, încet, bobocul vieţii mi s-a ofilit…

Salvat am fost doar de sărutul ce mi-a ruinat visul.

 

Autor: KageSinner 

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Adânc de frunze / Vânt înţărcat / Satul de sub zăpezi

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Adânc de frunze

 

Stejarul bătrân își înalță coroana

Pe dealul tocit, în a vântului cale.

În crengile dese-i doinește a jale

Și-i numără frunza, smulgându-i-o, toamna.

 

Ne plouă amarnic, ne plouă de zile.

Pâraiele slabe se umflă-ntre maluri.

A toamnă-leoaică miroase pe dealuri

Și-a mers de cerboaică în trup de copile.

 

Adâncul de frunze ascunde sibile.

 

Vânt înţărcat

 

Pe plaja gri, sălbatică, pustie

De trenuri deraiate invadată

Se prind meduze roșii dintr-odată

În hore de opincă și de ie.

 

Doi cai desculți desfrâului dau chiot.

S-au înțărcat de mult de herghelie.

Cu gândul la opincă și la ie

Se-adapă cu aghiazmă dintr-un chivot.

 

Un vânt pribeag ne zvântă și ne-mbie.

 

Satul de sub zăpezi

 

Am mai păstrat din vechiul sat

Un colț de amintire care

Îmi stă ascuns prin buzunare

Într-o poveste-nfășurat.

 

E o poveste cu bunici,

Iar eu copil mirat de ‘naltul

Zăpezilor ce-acopăr satul

Făcând din case puncte mici.

 

Bunicul e cum l-am lăsat,

Cu mersul lui molcom în vorbă,

Mai învârtind un lemn în sobă,

Mai mestecând câte-un oftat.

 

Bunica stă mai mult la foc;

Din jar de stele povestește

Cum soarta lui o isprăvește

Codin, țigan fără noroc.

 

Trecut-au anii cu zăpezi…

Eu nu mai sunt copil. Sunt mare,

Mai scotocind prin buzunare,

Mai mirosind a mere verzi.

 

Autor: Viorel Ploesteanu

 

Tagged with:

Comentarii oprite

stele dulci / fără scuze / idiot în Panteonul meu

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

stele dulci

 

pajiști cu femei goale

biciuite

urletul pământului făcea ca ploaia să nu mai vină

nici vântul nu bătea pielea lor plină de sânge

din iarbă se ridica un abur omenesc

dureroasă era și roua

sărut mistic se așeza pe tălpile femeilor goale

și stelele păreau dulci

iar noaptea se rotea parcă după un măr

șarpele se odihnea pe țărâna restului lumii

ca pe o istorie parcă nescrisă

și-au depănat

femeile

plânsete

până când viața nu le-a mai găsit vreun rost

 

fără scuze

 

nu e o scuză că doar joia

ceasul rămâne fără timp

hoțește-mi fii jurământul deasupra sudului

sau potolește o frunză moartă

ce se plimbă prin părul meu

crezând că-i sunt toamnă

nu descriu anotimpuri

nici stări

nu umplu golul din morminte

și nici tăcerea nu știe să povestească

despre tristeți

sau despre rău

despre vinul roșu

sau despre războaie

în  simplitatea pașilor mei

calc pământul în tălpile goale

 

idiot în Panteonul meu

 

bănuiam că viața e opusul morții

pentru că regele Urukului mi-a arătat cum se împletește cerul în jurul crucii

cum pasul făcut în pământ naște o altă viață

am învățat că nemurirea rămâne un aluat proaspăt de eșec lamentabil

privind oamenii în ochi înveți ce e infernul și că Osiris e numele tău

nu renunțăm la măști

ne ține de cald patima ce strigă din hău la răni deschise

minciuna din bucuria momentului înălțător că ești mai presus de clipa trecutelor lacrimi

și probabil că fac dansul clișeului continuu

deliciul viului rămâne în coaste

sunt idiotul din Panteonul meu

sunt naivul ce-și caută viața murind

sunt pur și simplul nimicul repetat din versuri

o adiere de gol și contur de iubiri

sunt fuga blestemată și un recul al sorții

atinge cuiul morții adâncul din pământ

 

Autor: Doria Șișu Ploeșteanu 

 

Pe alt ţărm, într-un alt timp / Cele dintâi tăceri ale inimii / Improvizaţie cu uşi deschise

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Pe alt ţărm, într-un alt timp

 

Poate c-am să plec
după măsura înţelegerii fiecăruia
odată cu primele miresme ale primăverii
aşa cum se întâmplă de obicei în vise,
când ţi-e frică de ceva, dincolo de nevoia inconştientă
de-a privi oamenii
ca pe-o răscumpărare a culpei
şi de la inimă la inimă
am să rostesc dintru începutul desprinderii
înalta rugă, îmbrăţişată doar de lacrimi
într-un sens absolut
în care nu mai ştiu să spun: rămân
umbra fără odihnă şi fără sfîrşit,
retabluri ce seamănă cu nişte bucăţi de catedrală
şoptite în ureche de pe muntele Ayuwang
altminteri strâng la piept o icoană
cum a fost la începutul lumii
ori acceptînd acea rigiditate, punctul culminant al culorii
o bucăţică de cer în mâinile tale
pliurile, încruntările fără amărăciune
sub brumă şi ploaie, cui i-ar păsa de toamnele mele
cu gust de pelin adus puţin de spate
în zodia Cassandrei?
nici cel mai tenace nu poate răbda
propriul mormânt fără să scoată un cuvânt
egal zeilor, în rest doar
dimineţile aşteptând lipite de pereţi
să vii,
niciodată mai târziu ca astăzi.

Poate că durerea se naşte din comparaţii,
prin frig curge sânge.

 

Cele dintâi tăceri ale inimii

 

Într-o epocă în care şi bruma estompează forme
îţi trebuie, fără îndoială, alt simţ
al realităţii în stare să depăşească
emoţia florilor de prun,
n-am să mă opun nisipului dintre stînci –
într-o anumită privinţă
e Golgota mea de singurătate
şi-ar fi indecent să-i pretind unei umbre
mai mult decît visele
cu pitici călătorind prin ţara podelelor goale,
le-am păstrat anume pentru tine cu roşeaţa din obraji
dincolo de lumină, dincolo de viaţă
germinând
într-un fel de pândă, vinerea la prânz
cuiburi de primăvară.

În fond, iubirea nu se măsoară în cuvinte
nici nu se strigă,
depinde doar cum o priveşti
cînd îmi fac ordine în senzaţii –
mijesc ochii şi dau de un albastru pustiu
că nu mai e nimic,
nimic altceva decât nimic,
fix la ora şase şi douăzeci
după care voi lua nopţile de la capăt
prin ierburi cu şerpi, o lume a genezei
unde totul este posibil şi provizoriu
cu toate că-ţi văd ochii lucind, într-un simplu
detaliu de toamnă.

Furca unei crengi de mesteacăn.

 

Improvizaţie cu uşi deschise

 

Ai vrea să-ndrepţi ceva când e prea târziu
şi cu toate acestea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat
sunt dimineţi care înfloresc
andante pe urmele frumuseţii
cu plete lungi răsfirate până la cele mai mici detalii
mai ales gâtul lebedei lui Lohengrin
în surâsul fragil al unei plante
smulse din pământ toamna, stelele, vara şi ploaia
rânduri-rânduri, lumea şi lucrurile
umbre din propria voce risipită
fără margini, a Satori de un albastru arogant
printre părăluţele cu guler Claudine
întru desăvârşirea unui strop din viaţa veşnică
la apropierea morţii

o chemare, un strigăt desenând pe geamuri
foşnetul singurătăţii noastre…

 

Autor: Luminita Cristina Petcu 

 

Lege și praf

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011


De ce aș avea urme de praf pe mine?
Aștrii oarecare trecuți din când în cînd
desculți prin osul meu
sfărâmându-se și sfărâmându-mă..
Am urme de ninsori în păr
ca și cum.. m-a nins din interior
gândul, nesomnul, ora rotundă.
Acea mașină funcționează ca unsă în cer,
deși nu are aer și nici apă,
însă aici.. aici deloc!
Aici se poticnește tot timpul, se strică,
se blochează,
aici nu vrea să ruleze după legile normale, euclidiene.
Ce-i trist?.. Încă nu am reușit să găsesc alte legi
cărora toate rotițele să li se supună,
deși probabil e mai simplu decât aș putea să îmi imaginez
această supunere unei legi străine
decât celei cunoscute,
această alunecare prin irațional și nefiresc
a unui corp sau gând ce se găsește mai bine servit,
precum îndrăgostitul legii iubirii,
unei altfel de legi guvernatoare.
De ce aș avea urme de praf pe mine?
Aștrii nu trec prin osul meu,
osul meu trece prin osul meu!

 

Autor: Mihai Paun

 

Tagged with:

o armă vie / eu încă nu am învăţat să plâng / pasăre de foc

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

o armă vie

 

„îmi amorțesc mâinile când îmi zâmbești”
așa ți-am zis atunci
când buzele tale îmi căutau umbra
lăsată dinadins pe zăpada strălucitoare
pășteau fluturii
cu poeme scrise pe aripi
și ne făceau semne să respirăm
să urcăm până acolo unde o să ne ducă oglinda
ca să vezi totul prin ochii mei
tu poți privi ca printr-o armă vie
când se încrucișează săbiile
e semnul crucii tale pe spatele meu
și încă mai cred în războinica de aseară
care și-a smuls ciobul de sticlă crescut în adâncul pieptului
sângele de atunci lasă multe urme adânci
ca un acid care arde rana până la capăt
și tu știai că eu pot fi

Oricine și Oricând
de aceea caut lumina din
mijlocul luminii
să o împărțim greierilor care au
obosit așteptând tăcuți
în ierburile prea înalte ce ne treceau
de umeri

 

eu încă nu am învăţat să plâng

 

tristețile mele încă-s vii și-au
început să-mi bată în fereastră.

– știi, jeremiah? eu încă nu am învâțat să plâng…
lacrimile mele se ascund în fire de nisip
mișcătoare
și se apleacă în adâncuri.

dar într-o zi am să prind curaj și
am să sparg cu un tunet piatra
să-mi curgă șuvoiul peste umăr
dărâmând temple sfărâmând mituri și
limpezind legende
am să învăț să plâng cum își învață orbul
pasul
prin întuneric doar
pentru tine am să plâng
nenăscutule semizeu de ceară cu
inima îngropată sub umbra salciei bătrâne
pe unde a călcat cândva alt pas
de magdalenă-ndoliată
am să aprind tămâia-n vâlvătaia
marelui apus…

 

pasăre de foc

 

labirinturile mele interioare
redeschid paşi zornăind pe coridoarele
ascunse potrivesc scutul
în dreptul inimii e o
tăcere fără de grilaj

eu
tu
tu şi eu aceiaşi
încorsetaţi în lespedea umedă am crescut
umbre şi gânduri cu feţele verzui
alunecoase trăiri strecurate pe sub zidul
amăgirii ne mai lipseşte palma
asprită de vânturi
dincolo de soare plutesc doar şacalii cu
ciocuri de fier şi ochi muţi de chihlimbar ard
zilele pe aripi cu amurguri de sabat intonează frânturi de
rugăciuni culese la-ntâmplare din vârfuri colţuroase de stâncă
fixează doar prada uşoară şi
tu mă acoperi cu mantia nopţii mă
pierzi privirilor deşarte
ies cu spinii în talpă de pe tărâmul ielelor turbate
fac stele înjghebate din fire de nisip
culeg
răstimpuri

departe cu pas de şarpe o
păsăre de foc
fără de aripi îmi
coase umerii
în perdeaua nopţii
sapă chip ciripind a entitate dezrobită

 

Autor: Dorina Ciocan-Neculce

Tagged with:

Noi în pustiu / Acasă / Prea mult loc

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Noi în pustiu

 

Sunt un fir de nisip

În deşert

Cămilele mă calcă-n picioare…

Călcaţi-mă şi voi,

Dar cu piciorul drept.

 

Luaţi-mă cu voi

Spre Cea Morgană

Să ducem binecuvântarea în tandem

Căci vin furtuni, ne-ngroapă în uitare,

Iar visele cu ploi devin blestem…

 

Acasă

 

Am găsit prin mirişte

drumul spre casă

unde mai miroase a liliac.

Într-un colţ, sub nuc,

caut copilăria.

În praful uliţelor

mă aşteaptă copilul

cu ochii uscaţi;

găsesc fântâna

din care izvorau visele.

În adâncimea ei

mă strig pe nume

şi ecoul îmi răspunde a pustiu…

De mult căutam drumul spre casă

fără să ştiu.

 

Prea mult loc

 

Atât de pustiu e zborul

acestei păsări!

În pustietatea lui,

Doar Tu, Doamne, mai încapi

fără să laşi loc pentru gândire.

 

Atât de tăcut e cântecul

acestui zbor!

În sunetul lui poate

să încapă

Marea cea mare, norii,

arborii cu rădăcina lor

şi încă… o singurătate.

 

Atât de adâncă e singurătatea

acestui nor

în care pasărea îşi ţese cuibul,

încât

ar putea să încapă

toate dimineţile…

 

Doamne, de ce ai lăsat nepăscute fâneţele?

 

Autor: Alla Murafa

 

Tagged with:

Un cântec a trecut prin zidul de piatră / Priveşte cu înţelegere totul în jur! / Frica, întotdeauna frica…

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Un cântec a trecut prin zidul de piatră

 

Singur aşteptând toamna

Ca şi cum ar aştepta un vis de ceaţă,

O altă viaţă sau ce-şi dorea. Să nu întârzii – îţi spune.

 

Printre potecile luminate de lună

Neîntrupându-se frunzele zboară spre alte gări,

Ca un tren fumuriu în care urci fară să ştii,

Spune-mi e mult prea târziu în timpul nostru?

 

Mereu lumină şi umbră, mereu noi plutind de dincolo de timp,

Mereu el e steaua şi ea barca ce-şi caută ţărmul.

 

Iată, vezi copacii ce te-au îmbrăţişat odată cu el,

singuri şi galbeni, nocturni şi sfioşi cum ţi-era zâmbetul,

Vei înţelege mai târziu, poate mult mai târziu…

 

Închide ochii, deschide palma să-ţi înfloresc nuferii,

La poale-ţi sunt şi vântul şi izvoarele,

Un nor cu petale plouă peste ei cu flori,

Purtate de vânt, un curcubeu arc peste timp şi loc.

 

Luminezi acolo unde nu-i lumină,

Un cântec a trecut prin zidul de piatră – baladă-ntr-un gând!

Scăldat în lumina blândă a soarelui de toamnă

Mergi pe cursul râului. Apa se întoarce la vasul ei.

 

Sortit sunt să am la tâmplă o stea şi

Să plutesc pe cele patru vânturi,

Spune-mi, e mult prea târziu în timpul nostru?

 

Ca să te doară trebuie

Să te întâlneşti cu flacăra şi taina ei!

Priveşte în liniile din palma ta, în liniile destinului

Din aşteptarea nopţii sunt multe capcane, iluzii, rătăciri.

 

Apele spală cuvintele, râul îmi şopteşte cântecul,

Râul de sânge din inima ta. Se tulbură timpul, adânc îi rasună paşii,

Un cântec prelung cheamă soarele la-ntâlnirea cu luna,

 

Ascultă, ascultă ecoul din templul necuprinsului timp,

Râule, cine plânge şi cine vorbeşte – spune-mi,

Cine pe cine cheamă şi cine pe cine caută – spune-mi,

 

Ascultă, ascultă şi vino la marginea apelor timpului,

El este cel care cheamă, el este cel care plânge – ascultă,

Te iubesc, te iubesc – îţi spune. Să nu întârzii – doar atât îţi mai spune.

 

Priveşte cu înţelegere totul în jur!

 

Priveşte cu înţelegere totul în jur!

 

Mult prea târziu ne va fi să ocolim

stâncile ce ne-au epuizat zborul

când ne vor trezi clopoţeii

câmpului nostru.

 

Priveşte cu uimire

pescăruşii ce plutesc deasupra mării

precipitându-se spre următorul salt.

 

Mult mai mult va ploua când

ne vom acoperi

gândurile din ochii păsării phoenix

oarbe de iubire.

 

Priveşte cu bucurie

agitaţia copiilor urcând toboganul,

fericiţi ca frunzele ce se desprind

cuprinse de mirajul zborului.

 

Un cerc în care ne vom întoarce –

primul şi ultimul zbor

visat de mugurele

ieşit în călătoria spiralată a vieţii.

 

Pentru a atinge pământul se grăbeşte,

în drum spre rădăcini,

pentru a porni în sevă spre viitorii muguri

de unde-şi vor relua zborul,

mereu primul şi ultimul, la infinit.
Priveşte cu atenţie

bătrânii sprijiniţi în baston

urmărind
copiii alergând spre tobogan.

 

Priveşte cu înţelegere totul în jur!

 

Frica, întotdeauna frica…

 

Mă învelesc

într-un alb desăvârşit

şi picături dulci de ploaie

 

Sfârşit

amintiri confirmate, frica
întotdeauna frica desfigurând
logica zâmbetului

golul îngheţat într-o inutilă sărbătoare
globurile de sânge şi indiferenţa târzie

 

O să-i dăm

un titlu amuzant fricii tale – „Unde este Irina”

purtând în drum lumina celor rămaşi…

 

ce e dincolo de cortină?

„- Da, îmi amintesc asta!”

fără durere, fără frică,

O odă bucuriei !

 

„Unde este Irina?”

 

lângă conturul trupului ei

până ce fiecare parte din ea va muri

abia acolo

o vei pierde definitiv pe Irina

 

Unde este Irina?

 

Autor: Irina Lucia Mihalca 

 

 

Tagged with:

Poem 2.44 / Scenă de cuplu (cu bătaie metafizică) / Îmi place de tine

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Poem 2.44

draperiile sunt tot timpul închise

de ani de zile fereastra este pieptul tău

îţi mai duci aminte când am desenat cu pixul

albastru şi rama şi cerul?

ai fugit la oglinda din baie

să vezi ce trăsnaie am făcut

te-ai întors mulţumit

ai spus din uşă ceva de genul:

„aici e casa mea” – şi ai dat să deschizi un oblon

pe aici trec îngeri somnoroşi

cu vase de lut pline cu apă

ca într-o tragedie antică

privesc piesa cu oamenii muţi

mereu de pe partea cealaltă

din umerii lor se desprind foi de hârtie

îngrop în ele tot ce am mai bun

ca un câine un os de mătase

uneroi se sfărâmă ca geamurile unei maşini

izbite de măduva spinării

în zile mici, casante, bune de aruncat la gunoi

străzile se îngustează, ţin loc de vene

prin tine curg în acelaşi ritm cu sângele

un fel de licărire de copil

e umbră şi multe nuci pentru la iarnă

niciodată nu ştiu cât e ceasul

sau dacă trebuie să împart pâine caldă

mama nu mai ştie de mine nimic

doar orbul acela de la colţul străzii

face semne cu bastonul în aer

 

Scenă de cuplu (cu bătaie metafizică)

dacă-ţi scriu cu degetul pe şira spinării praful se duce
stratul de ozon se rarefiază, primul rând de piele se vede
ca o pojghie de poezie în care mi-aş înfige unghiile

spatele tău miroase a pădure de brazi

scotocesc ca într-un mormânt după câţiva ani în plus
unele făpturi încep să apară, curioase sprijinite de geam

nu ştiu din care colţ al camerei se va lumina azi
poate din podea, poate din tine

cineva urcă scările, o linişte profundă
se sparge undeva departe printre gheţari

corbii se duc spre parcul herăstrău şi eu tot caut mingea aceea roşie
care se zbate în tine ori de câte ori dormi

nici nu ştii câte lucruri minunate ţi se întâmplă când dormi cu mine

dacă-ţi scriu cu degetul pe şira spinării, pâş, pâş, să nu te trezesc
e ca şi cum aş scrijeli o rugăciune pe un zid într-o peşteră bine ascunsă
vertebrele învelite-n răşină încep să înflorească
asta nu aminteşte nici a botez, nici a moarte
şi uite aşa până nu mai eşti

trec zi de zi pe deasupra spatelui tău ca un nor
multe lucruri mărunte se petrec
mă golesc, stau ore în şir pe calea ferată
niciun înger nu vine, mai dau o pagină din scriptură

şi uite aşa până nu mai eşti

 

Îmi place de tine

cum te mişti prin cameră cu ţigara în mână
cum povesteşti despre oameni pe care nu-i voi cunoaşte niciodată
din spatele tău ies aburi
care se duc sus, sus de tot
spre blocurile vecinilor
toată lumea iese la geam
se uită în jur, nu ştie ce este cu mirosul
acesta de duminică
îmi place de tine
părul tău uşor grizonant
aş vrea să-l sărut
şi tâmpla unde păsările
îşi fac cuib
şi mâinile care mă duc la cer
să caut copilul care nu mai sunt
dimineaţa devreme când oamenii dorm
mă hrănesc din corpul tău
ca şi cum ai fi mama mea
numai că tu
mă naşti în fiecare dimineaţa
seara mă culc înapoi
în cutia toracică
îmi place de tine
când te ating îmi vine să spun cuvinte sacre
te iubesc, te iubesc
ca şi cum aş atinge piatra neagră de la mecca
toată viaţa mea a fost un drum până la tine
îmi place de tine
cum priveşti în pământ fără să cauţi nimic
pierdut, pierdut
greierii tac, clopotele tac
mi-aş putea împărţi ochii orbilor
mâinile ciungilor
toate hainele cerşetorilor
toate cuvintele muţilor
dacă eşti lângă mine
pot învăţa alfabetul îngerilor
restul nu-mi foloseşte la nimic
iarna toceşte feresterele
numai tu mă poţi scăpa de gratiile
care au prins rădăcini în oasele mele
numai tu mă poţi acoperi
cu pielea ta nemuritoare
îmi place de tine
cum gesticulezi
şi-mi arăţi punctele cardinale
desenând cu degetul prin aerul rarefiat din cameră
peşteri unde să ne ascundem

 

Autor:  Manuela Macelaru 

 

Tagged with:

Nostradamus / Teiul lui Eminescu / Scaune tapiţate

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Nostradamus

 

Premoniţie

chiar şi Nostradamus visa litere ebraice

focul mistuia totul

mestecând în apa emotivă

masochiştii se temeau de moarte

veneau să afle… bătîndu-l pe spate

prieteneşte,

voiau mereu să fie primii care află

căderea unui cap.

 

De el depindea doar moartea sa.

 

Teiul lui Eminescu

 

M-am născut aproape
de teiul lui Eminescu…
ani de-a rândul l-am urmărit
în încărunţire –
era sprijinit de o cârjă metalică
betonată –
părea un om invalid
cu părul de culoarea
toamnei.
uneori apărea imaginea sa
conturată perfect
în teiul – sprijinit, obosit
şi singuratic.
stăteam cuminte pe o bancă
şi priveam metamorfozarea
(cu siguranţă că dacă l-aş săruta acum
n-ar mai spune niciun cuvânt)
nu puteam să spun nimănui
acest lucru…
clipa îmi aparţinea
întru totul.
doar vântul transforma apariţia sa
într-un vârtej de frunze.

 

Scaune tapiţate

 

Din nou îmi amintesc

Cât e de greu să răzbaţi

În ţara extremelor,

În ţara scaunelor tapiţate, unde

cramponaţii de ele

Privesc marea ca pe un bun al lor

Privesc poezia ca pe-o cenuşăreasă

Privesc poetul

…ca un om coborât din altă lume

Nu mai ascult decât vântul

Adierea lui e balsam pentru mine

Fredonând cântecul de Dincolo

 

Autor: levana (Bianca Marcovici)

 

blago bung / urgenţe / armata de teracotă

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

blago bung

 

ar fi o variantă să-i spun dimineţii păstrează-ţi darurile
să fac o mişcare asemănătoare cu cea a dirijorului la sfârşit
când coseşte sunetul amplu ca pe ultimul visător
ca pe ultima lance ruptă într-o reţea neuronală

cu grija istoria şi toate chipurile acestea cu care dansez
zi de zi zi şi noapte tot mai departe de trupul meu
şi muceda inimă de ochii noştri ca două plăgi deschise înspre
abatoarele lumii ar fi o soluţie să aflu un loc sau o rugăciune

sau o poveste în care oraşul să aibă un alt viitor decât
râsetele adolescenţilor şi lumina cernută sub candelabre umede.

 

urgenţe

 

trecând pe la pediatrie cu nişte analize şi o reţetă
am aşteptat la uşă şi am ascultat involuntar plânsetul viguros
al un copil din care se rupea ceva pătrunzător
nu aveam cum să-l văd şi am simţit că nu sunt singur aici
mai este cineva care aşteaptă
şi am simţit cât de bun a fost sufletul meu mic
sau că era cât muntele de tare ca şi
respectul pe care-l purtam lumii – de aceea
nu eram singur ci înconjurat cu prietenie –
am dat rotocoale cu ochii prin sala de aşteptare
o mamă cu părul vopsit înspicat cu fruntea şi pomeţii ascetici
îşi împingea fetiţa să meargă trei paşi înainte trei înapoi
ca într-un port o bărcuţă îşi căuta şi ea probabil sufletul mic
sau înalt îi făcea plăcere un băiat de vreo 12 ani se ţinea
cu mâna stângă de splină avea o privire de viitor bărbat
uşor zeflemitor sau îngăduitor cu un viitor neguros
poate strânsese cartofii blugii îi erau scurţi
unii intrau grăbiţi şi intrau cu un soi de indiferenţă de sticlă
cu un soi de absenţă a lor înşişi
m-am gândit la câteva peisaje la casele din Reghin una
era de vânzare şi la drumul
sinuos spre Poiana Negri mi-am făcut puţină autocritică
şi până la urmă am intrat mulţumitor din tot sufletul
am primit ceea ce aşteptam într-un melanj de neon cu albastru
epoxidic zarvă şi foarte multă incertitudine.

 

armata de teracotă

 

şi anglia a ajuns precum un săpun aşezat între haine după
o vreme apar nişte vinişoare subţiri din care parfumul
s-a dus precum o undă radio spre o ureche de elefant blajin
precum lumea descrisă de mama cu privirea ei mută

şi impunătoare cum era şi domnul acela care fusese
pilot de formula 1 pe la începuturi şi avea o vorbire limpede
cum învăţam la şcoală sau bănuiam că a existat aievea
din my fair lady cu nişte mâini viguroase cu râme conturate pe ele

cum ţinea el degetele ca o cupă din care cineva ar putea să bea
o licoare miraculoasă şi verdele copacilor din românia pictat
de martirii închisorilor cu un miros jilav de tencuială lună
şi sânge sub unghii şi tuse s-a dus precum un cântec

de maria tănase precum o fotografie cu o căprioară din profil
şi nici un fiu după ce au venit alţii care s-au ferit să descopere
aceste bordeie până când nu vor ajunge o armată de teracotă
sau un astronaut din antichitate şi acest parfum

precum amintirea primăverii bătând în sângele meu pământiu
cu nişte călcâie de căluşari cu spinarea dreaptă a celui jertfit.

 

Autor:Iordache Dan 

 

 

Tagged with:

Comentarii oprite

De secetă pământul îşi înghiţise munţii / anti-eu

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

De secetă pământul îşi înghiţise munţii

 

am vrut pentru tine să plouă,

mă căţăram pe ape…

– ai grijă, strigai,
când eu curgeam înalt, pe ploi
ce se spărgeau în mii de pietre.
şi le priveam.
şi le priveam
cum şiroiau în părul tău.
din gene îţi cădeau nisipuri
peste sărut.
– să nu răceşti, ţi-am zis,
de-atâtea stânci.
dar trebuia să plouă peste noi
cu munţi, ca să vedem ce mare-i cerul,
apoi s-adormi ca un copil cu aripi.
şi te priveam cum zbori.
şi te priveam

din gura-nchisă a pământului.

 

anti-eu

 

Cine ştie dacă nu cumva
şobolanul acela
de la fereastră,
nu ar fi vrut nicicum
să-mi stingă ziua,
să-mi întoarcă din drum răsăritul,
ci poate aşa cum anti-eu mă întreb deseori
de ce nu am o gaură-n pământ
departe de oameni, şobolanul acela
poate-ar fi trecut
prin sticlă doar ca să se trezească
în mizeria mea
şi să privescă
răsăritul chiar dacă uneori,
anti-eu, curios, aş fi apărut
în zori
la fereastră!

 

Autor: Cristi Iordache 

 

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Sare din sare / Liniştea luminii / Beethoven şi pianul

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Sare din sare

 

În timp ce îmi reciteam poemul
am văzut iertarea ca pe un gând întors înspre sine
Sinea gândului meu iertase mulțimea cuvintelor agonisite
Mai târziu nu-mi ajungeau arginții lui Iuda
Mă vedeam mult mai murdară ca el
N-am înțeles iertarea de pe celălalt țărm
Îmi imaginam fără a-mi spune
că Domnul îmi poate ierta totul
Lacrimile de jalea celuilalt au încetat în mine
atunci am privit la soția lui Lot
îmi zâmbea din cuvântul străvechi cu sare
Lot era înaintea mea și a ei în lacrimă

 

Liniştea luminii

 

Pe drumul pe care plecasem dormea tăcerea

 

L-am întâlnit apoi cu părul mai alb ca totdeauna

Îmi vorbea despre verdele păsărilor pierdute

despre lemnele neputrezite ale copilăriei

pe care n-au ars toate visele lui

Vorbeam în zorii nopții ca doi fugari

pe un pământ șerpuitor tată și fiică

ai apelor limpezi ce aveau să vină

 

Așteptam să moară pustiul

să tacă umbra în dimineața de toamnă

neîmplinirile cugetaseră într-o limbă

pe care nu o puteam aduna

falia dorului

 

Lumina zâmbea printre noi

ne iubea dimineața caldă a duhurilor

 

Beethoven şi pianul

 

Atât de puţin înţeleseseră

din măreţia sunetului au mers prin iarbă
fără să le pese de strigătul care împrăştia râsul

este atat de multă linişte în vis

aduceţi-vă aminte de pietrele dezvelite cu nume de granit
şi purpură aduceţi apa limpede să spună despre gândul
din gând securea căzând de-a lungul muntelui de pământ
semn al tuturor crestelor omeneşti aburul mării
golul umplut de muzica ei aleargă cu putere un nou
înţeles prin somnul pruncului ocolit de răspunsuri

 

Autor: Ligia Mihaela Ionescu 

 

Tagged with:

Comentarii oprite

eu vin din lumea lui marinetti / această fantomă a bizarei femei / țară

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

eu vin din lumea lui marinetti

 

eu vin din lumea lui marinetti,

aruncând totul la pământ,

la dracu dragoste, iubire

și toate câte-s în inimă,

această cârpă cu care

s-au șters toți pe mâini,

acum dansăm printre

mese și scaune ca saltimbancii,

ne dezbrăcăm hainele

și ne scălâmbăiem în oglindă

ca niște maimuțe din junglele africane,

hai, veniți, intrați în joc,

doi pași înainte

și unul pe loc,

ce frumos ne stau la gât

lanțurile de aur

în acest azur lins pe ochi,

ținem steaua lumii pe umărul drept

și avem armuri de oțel pe piept.

 

în serile când luceafărul

în galop fuge pe cer,

noi ne destrăbălăm în lumea lui dionis

pe lângă delfinii din adânc,

rupți din refugiul ultimului delir.

 

degeaba punem cuvintele în cuiburi goale,

n-are cine să le clocească,

ele sângerează din consoane,

mor în damf de parfum

ca merele domnești infectate de viermi.

 

ascultați melodile acestei toamne,

când frunzele acompaniază tristețea,

ca niște evantaie japoneze pe fața unei gheișe,

ascultați cum plâng pietrele de jad

sub freamătul copacilor,

flaute sub lună, îndurerate

de despărțirile de gâtul de colan al madonelor,

ascultați tristețea frunzelor de plop sub bătaia vântului,

ascultați cum filozofii pun diagnostic aureolat viitorului,

un fel de zefir de bucurii cu râsete pe ghirlande spumoase.

 

inimi flămânde ca niște câini în haite

ingurgitează iubirea pe nerumegate,

răscolind în carnea efemeră, pândind inalterabilul.

visăm mereu incendii apocaliptice

care să prefacă în scrum sărmanele noastre ființe

imperfecte și vulnerabile,

ne revoltăm de destinul biologic al lumii,

dar nu vedem ochiul rece al morții

cu rostogolirea pământului spre neant.

 

această fantomă a bizarei femei

 

cu trupul de trestie și ochi de rubin,

fusese-n orașul acesta cea mai frumoasă,

se răsfrângea-n vitrine zâmbetul ei…

seara,

când se plimba-n veșmânt de mătase,

acestă fantomă a bizarei femei

cu statura sa opalină

răspândea ceva din floarea de tei,

 

iar sub pasul ei de felină

se vedea unduirea de apă celestă,

stingându-și trupul în noapte

ca flacăra ce arde în șoapte,

din care răsar câteodată scântei.

 

țară

 

eu m-am exilat în mine

și-am plecat din lume de mult,

țară, te-am lăsat în suspine,

zeul te plânge, zeul e mut.

 

unde ți-e doina, unde ți-e dorul,

unde ți-s fiii tăi cei viteji,

venit-a străin, călătorul,

punându-ți cuțitu-n gâtlej.

 

erai frumoasă ca ziua-nsorită,

te-au siluit derbedeii,

țară săracă, țară iubită,

care ți-e soarta, unde-ți sunt zeii?

 

trecutul tău, flăcări aprinse,

ce-au ars în vise rebele,

țară frumoasă, cu pletele ninse,

cum picură-n tine neaua din stele.

 

frumos îți stă cu albul pe zare,

cu argintul de nea,

cu doina cântată din nai,

plină cu dorul din tine și ea.

 

tristă ca propria-mi durere,

urci golgota pe cruce semeț,

dar va veni o-nviere

ca viitorul să-ți fie măreț.

 

Autor: Ionescu Ion

 

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Incipientă, dragostea / Profesia unui gând /

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Admiraţie neştiută, artist Mihai Catruna

Incipientă, dragostea

 

Dacă dragostea este simplă,
trăirea ei are ramificații
în Soare și în toate răsăriturile,
dar și adormiri instantanee înspre înserări

 

dragostea este anotimpul când strănută peștii în mare,
anotimpul când Soarele este căutat în grâne
dar mai ales, intensitatea cuvintelor
când trebuie să tacă

 

dragostea este fiecare noapte
când celălalt ne visează de bine
fără să știm

 

dragostea este uitarea uitată a primei iubiri
și primăvara care a venit
mult prea devreme
sau inutil de târziu

 

dragostea nu este un mecanism-
deci nu se poate regla-
dar este o formulă
al cărui enunț aproximativ
poate fi oricând bănuit…

 

dragostea este simplă
și așteaptă să fie înțeleasă.

 

Profesia unui gând

 

Mă sălbăticesc printre gânduri care mă caută…
nu mă vor interesa niciodată dimensiunile,
mă cutreieră doar durata lor

 

o îmbrățișare nu seamănă cu trupul femeii
ci cu starea dragostei ei
pentru cipa care sunt,
pentru izvorul cuvintelor care vor țâșni
muiate de șoapte

 

foarte rar mi-e martoră lacrima atunci când plâng –
cel mai adesea mă ascund sub bătăile inimii
și-mi las vârsta singură
în anotimpuri polare

 

sunt de profesie căruțaș…
aștept să se inventeze roata,
să se descopere focul
și să se nască din trap caii sălbatici
pe-ntinderi cu ierburi păscute doar de tigri și lei.

 

Autor: Vasile Ionac 

 

Tagged with: ,

Crima între paranteze

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011


 

Tăcerea dintre noi se joacă pe tabla de şah…

Stăm departe unul de celălalt, precauţi.

Mutăm piesele şi totul se termină cu remiză.

Apoi trece un timp când nu te mai regăsesc,

Oricât te-aş căuta prin cotloanele sufletului.

 

Poate că anotimpul este de vină. Prea melancolic,

Ne încearcă sufletele din când în când.

Şi totuşi toamna nu mă lasă singură. Prietenii mei, greierii,

Vin în fiecare seară să-mi cânte pe sub ferestre.

 

Nu am închis un ochi toată noaptea.

Spre dimineaţă, într-o linişte apăsătoare,

M-am apucat să-mi scriu negăsirea.

Un gând nu-mi dădea pace, chiar mă enerva.

 

Am căutat neîncetat cuvântul acela preţios în DEX

Şi când i-am aflat înţelesul

L-am aşezat între paranteze, într-un vers

Încât s-a sufocat de subînţelesuri…

Până şi versul în cuprinsul căruia era, a cedat.

Pesemne,  imaginea a fost interpretată altfel.

La matinalul de la ora 8 am aflat cu stupoare

Despre crima înfăptuită de mine…

 

Autor: Vasilica Ilie 

 

 

Tagged with:

trapezistul kafkian / problemele unui răsărit de soare / conjugări la timpul absent

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011

trapezistul kafkian

 

trapezistul kafkian a decis să-și petreacă

restul zilelor în aer

agățat de trapez cu capul în jos

a hotărât să postească

să aibă stomacul inviolabil gol

pentru a fi mai ușor

a înțeles că dragostea mișcă totul

de aceea se legăna iubind

între un gol interior și altul

sperând că nemaiajungând la pământ

nu va mai ajunge nici pe lumea cealaltă

amintindu-și de tot ce a călcat în picioare

prindea curaj de înălțime

totuși nu-i scăpa că poate fi o viață

dinaintea căderii

și aceasta îi provoca o ascunsă durere

lacrimi care curgeau în sus

îi era frică să nu dispară ceva de pe jos

să nu mai aibă unde să cadă.

 

problemele unui răsărit de soare

 

în visul acvatic

curg din pat mă întind pe podele

mama nu a apucat să se culce

mă strânge într-un vas și mă aruncă în curte

printre florile adormite

ciudată senzație să fii dintr-odată altceva

fără nicio explicație sau vină

să te înghită o rădăcină

cînd te trezești să spui

mamă știi matale în stomac am petale

și o imensă cantitate de lut

apoi dai iama afară

te ții bine de răsăritul soarelui

și vomiți tot produsul tău intern brut

 

conjugări la timpul absent

 

aproape toţi bărbaţii îşi zidesc înlăuntru o femeie de taină

i se pune o inimă în plus şi e trimisă prin suflet să deretice

să pună viaţa în mişcare

dormind arată ca o femeie care nu a trăit niciodată

care niciodată nu a murit

ca să n-o trezeşti respiri în vârful picioarelor

despre ea ştii totul dar nimic mai mult

doar o dată în an în mare secret într-un week-end

e scoasă la picnic şi ea în loc să se bucure

înnebuneşte se apucă de spălat iarba

conjugă verbe la timpul absent

face delirante semne de adio

mi-ar plăcea să fiu înlăuntrul mâinilor sale

niciodată n-am făcut parte dintr-un adio

 

Autor: viorel grigoriu 

 

Tagged with:

Comentarii oprite

poveste urbană / Tanah / Papuci roz

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011

poveste urbană

 

dimineaţa deschidem ferestrele

oraşul ne intră în casă şi se lipeşte de pereţi

veveriţele se cuibăresc în lămpi, în dulapuri

tramvaiele circulă pe parchet nebunele

călcând papucii, dărâmând ceştile de cafea uitate alandala

în bucătărie fântâni arteziene

adapă porumbeii din piaţa Navona

 

am surprins omul mental, în a sa dedublare

o parte din el se urcă pe tavan

celălalt ego circulă prin parcul prăfuit

împărţind pietricele albe călătorului întâlnit

 

omul urban a inventat ceasul, peria de pantof

ziarul, tiparul, lampa de neon, povestea cu ciclop

şi o scandaloasă utilitate

denumită azi bisexualitate

 

vecinul narcisist se adoră în oglindă

gata să moară pentru privirile snoabe

ale altor păuni ce trec în lungi automobile

căţeii mârâie pe pernele lui Ford

papion legat, un pic mai jos de cord

 

doamna de la balconul trei

suavă talie în dantela veche

a pus de ceai, sub evantai

albastre muşte, ca un bâzâit de mai

de primăvară epuizată

de o iubire transpirată

 

şi toate aceste personaje duplicate

amplificate mental, pe plafon mov desenate

nu se întâlnesc nicăieri

nici în spaţiul vital

nu în textul sacral

nu azi, nu în viitor sau pe şosele curbe

singurătatea e nevasta trecătorului prin urbe..

 

Tanah

 

Scrisul unui text elegant

nu lăsa loc întâmplării randomale

robinetul poetic deschis la maxim

picură ceară pe hârtia transparentă

prin ea se vede jumătate cer

jumate abisinia

 

dezolante clipe ale întoarcerii din reverie
călare pe inorogul hrănit cu ziare

educat academic formal

abandonare şi reflux, îmi zici

aranjându-ţi coafura într-o oglindă tridimensională

în care te vezi, capcană şi pierzanie

cu un zâmbet prostesc pe buze ca la farmacie,

când ceri aspirină dorind să primeşti cianură

când te joci cu revolverul sperând să fie încărcat

cochetând cu metalul rece, excitant, fumegând a sânge acru

tu, sorbind pacifiante pentru firea ta nedomolită,

cochetând cu nebunii care sapă sub oraşe

sub garduri de închisori, în fântâni ale absurdului cotidian,

nesuportând ideea de prizonier al minţii,

hulind compromisul cu sublimul, cu tine însuţi,

luând mereu lucrurile de la capăt de la începuturi, prima zi.

 

uite cum te ridici pe vârfuri ca să ajungi sus,

la cea mai înaltă etajeră a vieţii tale

ca să apuci cartea prăfuită pe care scrie TANAH..

 

Papuci roz

 

Uneori trupul refuză să mă asculte

Se clatină, nu urcă scări

Îmi bat joc de el

De lenea lui abisală, picioarele tărâte

În papuci roz

Din vată de zahăr..

 

Şi nu, nu bătrâneţea mă cuprinde

Sau doamne fereşte vreun deochi păgân

Ci o continuare a nopţii fără tine

Când mă joc cu literele

Când pot descifra în ele viaţa mea

Şi cu viclenie le aranjez

Ca să iasă iubeşte-mă sau

Caută-mă sau

Sărută-mă..

Litere mari, cât neonul corăbiilor care pleacă

Din mine dimineaţa..

 

Autor: 

Adrian Grauenfels

 

Tagged with:

Vise pe catalige

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011


 

Ploaia fină,  cristalină,
se destramă
şi se cerne,
printre genele de ceaţă,
peste sufletul lăcaş…

Visele pe catalige
se preumblă, alungite,
rătăcite-n labirintul din oraş…

Noaptea,
frunza udă se desprinde,
părăseşte,
ramul alb de brumăriri,
vântul tandru o cuprinde
şi o duce
să o culce,
ca pe-o dragă,
într-un pat de trandafiri…

Plânge vântul,
alergând din pom în pom,
căutând să prindă toamna
şi s-o lege de un nor…

Toamna fuge.
Cerul geme.
Norii plâng cu fulgi de nea.

Vine iarna,
ca un şarpe se prelinge,
vrea să-ngheţe
visele pe catalige…

 

Autor: emil dumitru 

 

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Îmi trimit sângele să caute soarele / Cuvinte despre poet / Tu eşti zăpada pe care o strig

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011

Îmi trimit sângele să caute soarele

 

Nimeni nu mai gustă iarba cu tălpile goale

câmpia se-ndreaptă spre iarnă şi plânge

 

îmi trimit sângele să caute soarele

şi cântecul se-ndoaie spre mine se stinge

 

sângele nopţii acum e mai tulbure

aerul rugineşte în aceste odăi

 

jarul poveştilor se stinge în sobă

câinii de aramă sunt parcă mai răi

 

de nicăieri vin păsări fără trup

eu un mormânt albastru în mine aş purta

 

de tine rezemată mai stai fără să ştii

că bruma rugineşte încet pe umbra ta

 

ierburile sunt păscute de ceaţă

blestemele îşi lasă zăpada în noi

 

chipul tău iubito ar sta într-o icoană

de nu aş fi privit o clipă înapoi

 

Cuvinte despre poet 

 

Părul lung al poetului încâlcise pădurile

un mormânt visător îi trecea pe sub pleoape

poate cânta cenuşa ce o purta în el

când oglinzile veneau să îl caute-n ape

 

iarba tremura ca o femeie care-a ucis

în păsările oarbe ningea şi era frig

el asculta cum se desparte lumina de lumină

ţinând în mână palidul câştig

 

lumea îi tremura mereu pe limbă

nicio fereastră nu voia să îl audă

cu-aceiaşi greieri iarba-l căuta

noaptea-i cădea pe umeri ca o hlamidă udă

 

cineva trântise o uşă sau o petală căzuse

prin el zvâcnea pământul ca o taină

ducea în braţe-o carte sau un prunc?

vai, ocrotea zăpada cu propria lui haină

 

Tu eşti zăpada pe care o strig

 

Trezeşte-te iubito vine toamna

sunt singur într-o gară unde am fost noi doi

 

în urma mea se-aude cum creşte depărtarea

şi cad aceleaşi triste şi prea străine ploi

 

tot ce ţi-am spus este numai cenuşă

tot ce mi-ai spus miroase a pământ

 

dar unde s-a deschis acum o uşă

de a pătruns atâta frig şi vânt?

 

aş mai vrea doar să-ţi spun că e iarnă

şi atât de multă singurătate în mine şi frig

 

că absenţa ta curge ca o ploaie pe geamuri

că tu eşti zăpada pe care o strig

 

aş mai vrea doar să rog iarba să-mi scrie

despre tine şi despre un copil nenăscut

 

dar cade atâta tristeţe pe lume iubito

că am iaduri în carne şi mi-e cântecul mut

 

Autor:Rodian Drăgoi

 

 

Tagged with:

semn

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011

Mireasa, artist Gina Baranovschi

 

Scrisorile pe care nu
le-am scris niciodată
le port în suflet
nelinişti
ce împietresc în inimă
tu gând bun
să vii  pe aripile
ce-au crescut
din spinii ce mi-au umplut
cândva tălpile de sânge
ştim
că îngerii buni
în straie albe
propovăduiesc pacea
mâine
poate va ninge frumos
o să bem pe din două un ceai
fierbinte
care o să ne încălzeascã
oasele
mâinile
obrajii
Dumnezeu ne-a făcut semn
cu degetul.

 

Autor: dragos lucica

 

Comentarii oprite

Baladă / Şapte puncte în albastru / Petale de neiubire

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011

Baladă

 

singurătate, stai lângă mine. arde-mi aripile închise cu privirea ta.

desenează-mi umbre tăcute, mereu altele

şi adu-mi aminte ce drum trebuie să ocolesc.

poartă-mi urna cu cenuşa niciodată rece,

de la un capăt la altul al satului meu.

înconjoară de cinci ori catedrala părăsită a iubirii

şi lasă-mi cuvintele pe treptele mântuirii.

aprinde-mi lumânare lângă copacul copilăriei.

recită-mi poezia compusă de mama pe patul durerii

o dată, de două, de două mii de ori,

leagănă-mi neputinţa în culori nevăzute

şi pune-mi perna de amintiri luminoase.

singurătate,

dragostea mea…

 

singurătate, stai lângă mine. vindecă-mi sufletul cu sărutul îngerilor căzuţi.

poartă-mi numele deasupra norilor tristeţii.

lasă-mi întrebările să caute albastru în toate cerurile lumilor nenăscute

mereu, mereu…

usucă-mi lacrimile cu buzele aspre ale vântului.

albeşte-mi părul cu aceeaşi povestire al cărei final nu poate fi aflat,

dar îngroapă-mi sabia la rădăcina ultimei iubiri,

să pot simţi cum luptă cu rugina timpului,

inima credinţei…

 

amestecă-mi cenuşa cu drumul prăfuit de vise,

să simt paşii rebelilor căutând libertatea.

amestecă-mi cenuşa cu oglinda apelor curate,

să simt corăbiile visătorilor căutând iubirea…

singurătate,

dragostea mea…

 

Şapte puncte în albastru

 

sunt şambelanul împăratului orb, cavalerul închis în ochi de fecioară,

călăreţul cu pinteni din oase de zeu, scribul îmbrăcat în haina veşniciei

şi dragostea Ta.

 

eşti ursitoarea îngenuncheată la patul primăverii, pasărea în flăcări ţintită de fulgerul mut,

povestea neterminată lăsată lângă vatra părintească, răspunsul la întrebarea fără de răspuns

şi dragostea mea.

 

suntem vâslele corăbiei ce pluteşte pe apa morţilor, incantaţia magilor izgoniţi din regat

poţiunea binefăcătoare a Pythiei, semnele misterioase ale neuitării

şi dragostea Lui.

 

valurile însetate de trup liber ne sărută stigmatele fără odihnă,

fără oprire,

fără somn…

 

Petale de neiubire

 

ne iubeam cu muzica dată la volum maxim

la fiecare schimbare de ritm, unul dintre noi se prefăcea a fi mort

iar celălalt trebuia să îl salveze cu o minciună,

cu un sărut.

nu ne strigam pe nume.

de fapt, aveai un nume de femeie emancipată şi rea.

nu mi-ar fi plăcut să trimit în aerul nebun de unduirile tale

mesaj de chemare.

 

către miezul nopţii am început să îţi explorez încheieturile mâinilor.

cicatricele tale îmi vorbeau despre sărutul tristeţii,

despre dispreţul monoton al unei vieţi trăite în colivie de metal aurit.

 

- nu ne priveşte nimeni, ţi-am spus.

- te poţi căţăra goală pe pereţi,

îţi poţi arunca mândria în pubela de gunoi a hotelului.

poţi valsa alături de mine ca şi cum ai muri în braţele diavolului,

scrîşnind din dinţi şi arcuindu-ţi coapsele

ameţind toamna cu neruşinarea şi neiubirea ta.

 

râdeam amândoi sprijinind Universul cu trădările noastre mici,

aproape nevinovate.

orele petrecute împreună plecau umilite, îmbrăcate în fâşii din rochia ta de mireasă:

astfel timpul a devenit o femeie albă, aşteptând în faţa unui altar fără preot.

binecuvântaţi de o astfel de durere, am adormit în braţele iubirii.

 

dimineaţa s-a urcat cu picioarele pe trupurile noastre golite de putere.

ai oftat uşurată şi ai zămislit prunci de foc.

 

Autor: Dorneanu Eduard

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Păşea în orânduiri numai de ea ştiute

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011


 

Bătrâna cu bastonul e universul centrului

păşeşte greoi, şchiopătând tenace

repetă aceleaşi figuri în fiecare zi şi după masă

până la colţ şi înapoi, până la colţ şi înapoi

Trotuarul e un câmp de luptă

în spate-i moartea, în faţă vitrina vieţii

trece peste borduri şi limite

îşi numără catrinţele, şorţul deasupra

mai bine pe loc decât să facă un pas înapoi

Pauza de respiraţie îi aduce în faţă pruni, meri şi căpşuni

poale umplute cu verze îndesate

sângele circulă anevoios

dacă stai, mori, îi zise doctorul

La opt dimineaţa porneşte la drum lung

între două blocuri ca nişte cazarme

eroina paşilor cunoaşte crăpăturile fără rost

cuvintele bătrânilor în trecere

glasul pârâului de la căpătâiul căsuţei din sat

vocea apei fără de care seara adoarme greu

În piept riduri pergamentizate

pe faţă ochelari fumurii, o apără de soare

privirile n-o mai deranjează de mult

nu ştiu ce gândeşte, dar are soluţii

trotuar, bordură, cotitură

capota maşinii roşii, rezemată două minute

sute de metri, cotitură, pauză

bordură, trotuar şi de la început   

 

Autor:Deac Suzana

 

Tagged with:

Comentarii oprite

în fond e şi oraşul tău femeie / mătase carmin / masca arlechinului

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011

în fond e şi oraşul tău femeie

 

oraşul meu este un birt mai înalt de la pământ

cu străzi cafenii pe unde mişună tot felul de sălbăticiuni

de la mârţoage cu patru viteze la cai de rasă

şi cutie automată direct la purtător

la munţi de sare tăiaţi în felii

 

eu sunt mai special de vreme ce fugăresc trotuarele

în pantofii de piele întoarsă cumpăraţi anul trecut

dintr-o farmacie care vindea de toate

 

dacă stau să mă gândesc mai bine

aici te-am cunoscut

erai slăbănoaga aia ce aştepta la rând

să-şi umple buzunarele pardesiului cu vitamina C

pentru prăjitura anuală ce ţi-o ofereai de fiecare dată

când maică-ta pleca în vizită

 

te-ai simţit încolţită de privirile pofticioase

ce-ţi zgribuleau sânii nevinovat de mici

ai aruncat o geană întoarsă forţat de permanent

spre genunchiul meu ros de marginea podelei

unde probam pantofii care mai rămăseseră

în raftul cu rudotel

 

ţi-am alergat urmele întipărite în falsitatea caldarâmului

ca un nebun sufocat de paşi

până am prins cu dinţii

umbra parfumului tău de catalog

nu ai stat mult pe gânduri

ai întins degetele pline de frig şi mi-ai oferit pieptul

plin de coaste să îmi satur toată nevoia de iubire

 

când am deschis ochiul stâng

nu mai era decât tavanul alb

tu

erai plecată din oraşul meu cu înălţimi

 

poate

de asta toate femeile mele sunt balanţe

nu le place să fie iubite cu forţa

nici divinizate până la piele

 

mătase carmin

 

hai să ne amăgim paşii cu şoapte

poezia are numele tău o simt

blestem curge din mâna

care mângâie şi ţâşneşte cuvintele

ca dintr-un gât sugrumat sub tăişul pumnalului

 

urna viitorului are rădăcini conturate

în câmpia ce ţi-a crescut sub unghii

cu verdele ei îmi năluceşti privirea

nu atârna zădărnicia în urcatul treptelor

povara ta naşte risipire de glas

 

mă vrei crucificat în mijlocul apei

sculptând cioburi în drum sfârşit de soartă

sunt albia în ocean de frică

ce-l porţi în glezne cu mândria învingătorului

 

respiri în picioare ţipăt de lumini rotunde

aleargă forma umbrei ochiul orb

răspunsuri întinse pe sârmă

nu au uscat întrebările marginilor tale

 

au înflorit zăpezi în coapsele toamnei

din care mi-ai născut nebunia

ca un aşternut de oase

univers închis tu vei muri în mine

 

masca arlechinului

 

dresorul umbrelor smulge zâmbet porţilor deschise

cu pasiunea nebunului de treflă

 

calea rătăcirilor tăgăduia smerită noaptea

ascuţitul desfrâu încolţea ca o cicatrice tăbăcită

în rotunjimea tânără şi caldă a genunchiului

un soare negru desena răstigniţi pe sârmă ghimpată

în pământiul umăr al bufonului

 

nu mai aude cum îşi târăşte viaţa

solzii urlet i-au mutilat urechea

îşi primeşte în frunte grabnic nebunia

tristeţea pierdută în adâncul palmelor

a legat paşi în fiecare minut de singurătate

 

undeva amanetase şi uitarea

 

din amintiri au secat apele odată cu lacrimile copilăriei

în artere plânge nisip ecou pustiului alunecat printre degete

pictează din gând sângerarea cenuşie

pietrei ce îi crescuse în locul inimii fără durere

risipite-n nesfârşirea de stâncă din sare amară

se războiesc în gâtul mut temeri târâtoare fără ochi

 

ei au rămas să moară în îmbrăţişarea gleznei cu miros de Acasă

 

învaţă-mă să mă iert

aşa cum ai învăţat tu

să îmi porţi cu mândrie în doruri şubrede sărutul

 

Autor: DANIEL DĂIAN 

 

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Euthanasia / Lumina din fiecare / Ultima reprezentaţie se dă întotdeauna cu uşile închise

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011

Euthanasia

 

port în mine poemul care nu s-a scris

ca pe-un rug funerar în care mă arunc cu brațele desfăcute

pedeapsa capitală pentru toate gândurile neterminate

serile lungi în care mă-nfășor în dragostea ta

ca într-o rimă albă

îmbrac stelele în cămașă de noapte

sunt mici părți care ne lipsesc

microorganisme devotate tăcerii

 

viața intră în joc și împart cărțile

ca o injecție letală pe care mi-o administrez din principiu

a nu știu câta oară

 

îmi spun că moartea e o incizie

făcută pe-ntuneric de un călugăr orb.

 

Lumina din fiecare

 

am ezitat puțin când stelele s-au izbit de pămant

spălam morții și îi așezam în vitrine,

mai ții minte cum li se potriveau hainele

apoi deschideau ochii și ne fixau cu milă

ca pe niște eunuci bătrâni într-o eră de matriarhat

până și copiii se jucau de-a sicriele,

îngropau păpuși de la brâu în jos

scotocind în nisip după gâze și alte chestii lumești

pe care alții le pun la păstrat în borcane

și mai erau acele scări peste care treceau licuricii

și nu mai vedeam decât șerpi încolăcindu-se de lună

copaci negri dansând deasupra ferestrelor

ca și cum ar vrea să înghită lumina din fiecare

 

e cineva care să alunge întunericul din noi

fără să-l doară palmele de atâtea stele?

 

Ultima reprezentaţie se dă întotdeauna cu uşile închise

 

nu știu cine a pus la cale această farsă

poate tu cu îngerii tăi apretați

într-un show privat din care ieșim pe ușa din spate

suntem atâția care săpăm în întuneric cu mâinile goale,

și ne-am descoperit prea devreme,

măsurăm  distanța de la un perete la celălalt

dând o reprezentație de zile mari,

din care lipsesc cu desăvârșire aplauzele.

 

e atât de toamnă, încât zilele au ruginit

ca niște porți stricate

în care nu poți intra decât pe gaura cheii.

 

Autor:Bianca Dan 

 

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Oglinda

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011


 

Vă privesc

De la începutul timpului

Cu acelaşi zâmbet

Tâmp

Scrijelit pe faţă

Ca şi cum aş înţelege

Ca şi cum aş fi complicele vostru

Când eu,

De fapt, sunt

Reflexia voastră în oglindă.

 

Autor: Cucuruzan Alin Ioan Septimiu 

 

Comentarii oprite

Prinţesa mea, mayaşă / De ce dispari odată cu-anotimpul? / Serghei aleargă renii

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011

Prinţesa mea, mayaşă

 

Rebel, cum sunt condorii,
plutesc într-o poveste,
cu-aripile întinse
eu mângâi, liber, munţii,
te iau în zbor cu mine,
un gând în stânga frunţii,
neantu’-albastru râde,
puţin mai sus de creste.

E-o linişte sublimă,
sunt zorile în faşă,
lumina se strecoară,
furiş, precum briganzii,
mai sus de mine-s zeii,
acolo jos sunt Anzii,
pe tronul ei de aur,
prinţesa mea, mayaşă.

 

De ce dispari odată cu-anotimpul?

 

Ciudat ca un fachir strivesc cochilii
pe fire de nisip şi alge moarte,
vreau norul efemer ce ne desparte
să plouă cu buchete de vanilii.

În drama verii aşteptând finalul
se străduieşte-o biată cabotină,
supusă toamnei, cu genunchii-n tină,
să ne înfigă, tremurând, pumnalul.

Eu am în minte o-ntrebare rece,
de ce dispari odată cu-anotimpul?
Credeam că-mi va răspunde simplu timpul,
dar tace, mă ignoră şi-apoi trece.

 

Serghei aleargă renii

 

Fărâme de lumină clipesc în întuneric,
o ultimă redută ce încă mai rezistă,
e plină de iluzii planeta noastră tristă
şi-ascunde în fiorduri un zeu cu trup eteric.

 

În albul-sidefiu se-nchide dansul sferic,
prin iarna infinită Serghei aleargă renii,
otrava fierbe-n cupe şi reci sunt pământenii,
tot ce e-n jurul nostru a devenit coleric.

 

Învăţ de la piraţii, bătrânii lupi de mare,
ţin arca mea rebelă cu prova către stele
şi mintea mea rănită se-ncurcă printre vele,
în vârfuri de catarge cresc ţurţurii de sare.

 

Autor:  Ioan Gelu Crisan 

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Sonete

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011


 

rămăn făşii întregi de zări
pe drumuri care ne străbat
malul cu valul clar curat
se prelungeşte-n depărtări
din stane-n văl de nori se nasc
nemargini prinse-n orizont
ren cerb heruv cu trupul bont
în zări azure lauri pasc
pe muri de sticlă tonuri vii
pictează flori de jad în geam
înmuguresc lumini de ram…
te chem să vezi ce văd şi vii
să crezi în vise te îndemn
te văd aproape mă întrem

şi drumul pare nesfârşit
şi zborul e neînceput
catarge de cobalt şi lut
în ochii tăi au încolţit
cu aripi albe te-a-mbrăcat
zefirul zării de amurg
în lumea umbrelor ce curg
în inimi reci te-ai încuiat
au ars în urma ta cărări
petunii au înmugurit
s-au strâns în stol în asfinţit
corăbiile altor mări
te-ai depărtat de drum spre pisc
de îngerul din obelisc

înaintând fără să ştii
că îngerii te urmăresc
priveşti cum norii înverzesc
în cearcănele sidefii
pe faldul apei fir de-argint
înnoadă vele de velur
poteci săpate împrejur
te duc spre cer din labirint
ploi de polen te fac să crezi
că tot ce-i neatins e sfânt
buluci de miere şi pământ
plutesc pe lacuri din livezi
înaintezi şi tot mai des
din paşii tăi izvoare cresc

mereu la locul tău revii
din orice colţ de nor în drum
tai drumul trupului de fum
venind din insule pustii
în vama zării în răscruci
te întâlneşti cu cei ce-au fost
cu îngeri fără adăpost
spre rai duci umbrele de cruci
câmpii de mărăcini se nasc
la liziera din zenit
sub cer cu ceară poleit
cresc aripi albe de damasc
te minţi că eşti şi că vei fi
eter etern între cei vii

cât pierd tot ceea ce-am iubit
îmi amintesc fundalul fad:
fâşii de foc în mare cad
urnind corăbii de granit
egrete se întorc în port
venind din cele patru zări
cât rătăceşti în depărtări
se scaldă luna la babord
ne mai rămâne mult de mers
până la ultimul hotar
eu zbor sub orizontul clar
păşeşti mereu în sens invers
te-ndrepţi spre cer din care vin
alerg spre sufletul senin

vezi jocul pare încheiat
dar mai avem de străbătut
un cerc întreg pe drum spre burg
zări ne rămân de colindat
avem de înnodat în vânt
fascicule de curcubeu
de ridicat în cer un zmeu
şi pietre reci de pe mormânt
rămâne să sculptăm în nor
privirea celor ce s-au dus
când îngerul din pol opus
revine ademenitor
din câte-au fost ce ne-a rămas
e amintirea unui pas

nu povesti ce am uitat
căci nu vor crede cei ce vin
în umbra crucii de pelin
nu înnoda ce-i înnodat
priveşte: îngerii în şir
se duc spre ostrovul ceresc
nu plânge aripi cât îţi cresc
adună roua în potir
mereu în preajma mea rămâi
căci umbra prinde rădăcini
în suflet prins între lumini
ce duc spre labirint de căi
nu vezi: din nerecunoscut
mereu ne-ntoarcem la-nceput

nu povesti ce am uitat
vezi jocul pare încheiat
cât pierd tot ceea ce-am iubit
mereu la locul tău revii
înaintând fără să ştii
şi drumul pare nesfârşit
rămân fâşii întregi de zări
din zboruri duse-n nicăieri
crevase înfloresc în cer
se împletesc în vânt cărări
miroase-n aerul din vis
nămolul norului a schit
cât mi-amintesc ce n-am trăit
nu povesti ce nu e scris

 

Autor: Nicolae CORNESCIAN 

Tagged with:

Comentarii oprite

Fără ieşire / Anotimp ermetic

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011

Fără ieşire

 

îmi crește întunericul în degete
geamătul fiecărui ochi închis
vântură anotimpuri
sprijinită într-un picior
mușc podeaua crescută deasupra

 

Anotimp ermetic

 

mi se spune că te-ai ascuns în toamnă
înainte de vremea când am ajuns în cartierul tău
uneori îţi fluier la fereastră până sparg frigul nopţii
apoi ating clanţa ruginită
ca pe o icoană făcătoare de minuni
îmi macin paşii
pe trotuarul unde înghesui viaţa
într-un perpetuum mobile
şi plouă degeaba în buzunare
nu îmi încolţeşte
nicio iluzie

 

Autor: Romita Malina Constantin

 

 

Comentarii oprite

Rondel bahic (2)

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011


 

Veniti cu toţi, veniţi la cramă

Să ne-afundăm în hrube reci

Veniţi, am pregătit pastramă

Şi vinuri dulci, şi vinuri seci

 

Lui Dionysos să-i dăm vamă

Precum făceau străvechii greci

Veniţi cu toţi, veniţi la cramă

Să ne-afundăm în hrube reci

 

N-avem să dăm la nimeni seamă

Doar n-o să ne-ngropăm pe veci

Veniţi în toamna de aramă

Ştii cum ajungi, nu ştii cum pleci

 

Autor:  Ionel Mony Constantin

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Fugă / Şi azi, ca ieri

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011

Fugă

 

Un labirint mi-e gândul când mă ajunge dorul,
aş mai străbate lumea măcar o dată-n vis
şi aş atinge cerul cu ochiul meu închis
când îngeri curg din raze, în şoaptă dând onorul.

E ziua-n care lumea poetul a proscris,
eşti în povestea asta, iubite, dirijorul,
mereu cu încordarea de a începe zborul,
cu ape-n ochi de ceaţă şi aripi de ibis.

Fugind de astă lume ce cască nepermis,
în mine arde Vega, Monada şi Alcorul,
mă învrăjbesc iluzii, cu aripile-n ghips.
Voi sta în astă viaţă să îţi astâmpăr dorul,
şi-apoi mă las doar morţii, de silă şi plictis,
de teamă că intruşii ne vor schimba decorul.

 

Şi azi, ca ieri

 

Semnări şi resemnări pe-o pantă lină
îmi sunt aduse-n zbor de buburuze,
în amalgamuri vegetal-confuze,
spirale-aprinse cu miros de smirnă.

În verdele difuz de la peluze
carbonizate hohote solare
răstălmăcesc însemnele binare,
cu ezitarea prinsă între buze.

Se-ncurcă în volanul unei bluze
cutreierând prelung şi cu fervoare,
pe dârele-n declin, crepusculare,
doar încercări menite să amuze.

Savori înfiorate-n lampadare,
amnestice, lumina-ndepărtează,
aplatizând şi umbra ce cutează
să mă trimită iar în emigrare.

Şi azi, ca ieri, prin mine când tresare
privirea ta, adânc mistuitoare.

 

Autor: Camelia Constantin 

 

Tagged with:

Panta picăturilor

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011


 

Uneori sudez picături de rouă

Şi compun ploaia

Îmi pedepseşte cu zece lacăte

Teama

Apoi alerg cufundat în parfumul ei

Iar universul se apleacă moale spre mine

Şi inundă simțurile

Într-o adiere de amurg rătăcit

Care pleacă luând o parte din picături,

Fragment de noapte zdrobită

Este doar o ecuație cu infinit de răspunsuri,

Dar pe banca timpului îmblânzit

Am găsit o lumină

Care-mi udă drumul oriunde

Spre aglomerația de slăbiciuni,

Mă-nhață feroce o oră dezgustată

Sub plapuma neîncetatelor pante.

 

Autor: Radu Cirstea 

 

Tagged with:

Comentarii oprite

pinocchio / întuneric de cal/ jită

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011

pinocchio

 

poate că ar trebui să tac acum

să mă transform într-un şliţ ruşinos

cu fermoarul bine tras

să mint lumea în continuare de zgârcenia naturii

despre impotenţa urechilor când îl aud pe tata plângând

 

cum mă îmbolnăvesc de fiecare dată când îi citesc poemele despre mama

iar el îmi prepară ceai cu lămâie

 

tata îmi povesteşte  câte ceva despre o singurătate

despre alta

apoi despre lume şi nu văd diferenţa

căci de fiecare dată moartea se excită în piept

 

uneori uşa se deschide gata să ne înghită

eu nu mai ştiu a cui gură e

a camerei sau a celor de afară

tata zice că nu mai contează atât timp cât

un kg de întuneric e mai greu decât unul de lumină

 

îl întreb pe tata dacă a cumpărat pâine

el tace

 

atunci liniştea mă strigă pe nume

abia îl mai aud pe tata care îmi spune ceva despre fericire

apoi strecor un zâmbet printre degetele tăcerii

 

tată de ce nu aprinzi niciodată becul

să văd cum arată aşteptarea ?

el tace

bea apă

şi într-o zi va deveni fântână

 

întuneric de cal

 

facturile sunt plătite

mi-au conectat din nou întunericul

şi e greu

să-ţi păstrezi culoarea pielii

să nu ameţeşti

să poţi nimeri butonul

care ar trebui să aprindă televizorul

să-ţi intre în casă străinii

ca de halloween

mascaţi în prieteni

 

acum e linişte

de parcă au plecat copiii la şcoală

iar mama e fericită undeva la bucătărie

şi tata atârnând deasupra ei

ca un bec

o ajută să cureţe cartofi

 

de parcă te-ai dizolvat în mine

ca o linguriţă de zahăr în cafeaua de dimineaţă

atât cât să scap un zâmbet din mână

atât cât să arunc în sus o lacrimă

imitând ploaia

 

atât cât să mă transform într-un cal

să trag de moartea noastră

sprijinită într-un cot

 

jită

 

nu ai cum să încapi pe această foaie

 

eşti o vită grasă şi nesătulă

ai înghiţit universul dintr-o răsuflare

fără să te ştergi cu dosul palmei pe la gură

şi colţul buzelor ţi-e pătat de calea lactee

 

până şi copilul nostru cel de toate zilele

l-ai îndesat acolo într-o măsea

şi-l aud cum plânge prin ochii tăi

născând mări şi oceane în sufletul meu

 

până şi isus fuge de ruşine cu scamatoriile lui

încât nicio filă din biblie nu-l poate prinde

 

ai ocupat tot

şi garderoba trebuie schimbată

te voi îmbrăca cu tot asfaltul lumii

zgâriindu-l cu o cretă

voi omorî toţi cerşetorii

trecătorii

măturătorii

maidanezii care ar îndrăzni să ridice un picior deasupra ta

orice nor va fi dat prin răzătoare

dar cârpa asta

opera mea

n-o va păta nimeni

 

iar tu vei rămâne aceeaşi vită grasă

 

îl vei împinge pe criminalul tău până la cer

strângându-l ca într-o menghine

şlefuindu-l până la perfecţiunea acestui punct (.)

şi vei finisa acest poem

 

Autor: mihai carabet 

 

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Mă pândeşte toamna

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011


 

Mă pândeşte toamna, azi, după perdele,
Răscolind, ispită, printre amintiri;
Înspre cer se-nalţă stafii din podele,
Vinul îmi trezeşte dulcile smintiri.

Ochii tăi de toamnă zgândăresc prin mine,
Mă îmbată gustul sânilor sub ie;
Ca pe-un prunc în leagăn vor să mă aline
Şi, cu doru-n braţe, plec hai-hui prin vie.

Palidă şi caldă luna te răsfaţă,
Razele-ţi dezmiardă noaptea prinsă-n păr;
Umbra mea te ţine strâns cuprinsă-n braţe
Şi la sân adoarme, mirosind a măr.

Iarna mă pândeşte rea, otrăvitoare
Şi în cuget intră, ca un hoţ în pod.
Sunt un pom uscat, n-am să mai dau în floare,
Din cenuşa mea, un altul va da rod…

Iscodeşte dorul, întrebând de tine,
Îmi arat-o frunză galbenă pe geam;
Ochii tăi, of, toamnă!, zgârâie prin mine
Şi, ca niciodată, eu nu ştiu ce am…

 

Autor: George de Podoleni 

http://cititordeproza.ning.com/profile/GeorgeBulai

 

Tagged with:

Comentarii oprite

acele ploi absurd de reci / despre alterităţi (sau un alt motiv de insomnie) /poveste dintr-o iarnă în care urşii polari nu erau pe cale de dispariţie

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011

acele ploi absurd de reci

 

au venit şi acele zile la care nu ne gândeam niciodată acele zile care aduc acele ploi care ţie nu-ţi plac ploile absurd de reci ploile care mă caută şi se ascund doar în mine acele ploi care te fac să vrei să iubeşti mai mult să strângi mâna cuiva sau să uiţi să vrei să uiţi orice secundă trăită să cazi în melancolii neînţelese şi să te pierzi şi să nu ştii de ce te-ai pierdut şi cât de frig îmi e acum la picioare şi cât de departe sunt în tine în mine în orice parcă de oricând şi nici măcar pe ascuns nu mai ştii să zâmbeşti şi nici nu mai ştiu dacă ţi-am zâmbit vreodată şi nici nu mai cred că zâmbetul îşi mai are vreun rost în această lume în care stau cu mâinile înmuiate-n domestos cu aromă de cocos şi încerc să-mi curăţ o nouă viaţă îmbrăcat însă acelaşi in tricou negru pătat cu cerneală pentru că uneori totul se schimbă doar eu nu schimb nimic dar uite… uite că au venit acele zile care aduc acele ploi care ţie nu-ţi plac ploile absurd de reci… s-ar putea să te fi zărit astăzi rătăceai printr-o iluzie de-a mea şi împărţeai toamna la jumătate într-o jumătate frunzele s-au dus dracului deja toate iar în jumătatea mea nu mai visa nimeni

 

despre alterităţi (sau un alt motiv de insomnie)

 

iar m-am trezit din somn din realităţi ori poate din cineva care tocmai mă visa şi mi-e gura uscată şi sunt uşor schizoid şi mă străbate o contradicţie absurdă în starea mea de a fi şi mă gândesc la toţi cei care mă trăiesc şi mă împart şi mă despart şi mă poartă în ei şi unora le sunt leac împotriva otrăvii altora le sunt otravă pe unii îi sufoc şi multora le respir toamnă şi ce mai e de respirat mai sunt şi alţii cărora le iubesc în locul lor ceea ce ei nu ştiu să iubească şi mai sunt şi câţiva care mă poartă doar pentru că vor dar sunt puţini şi mai eşti şi tu iar ţie ţi-aş arăta totul fără să-ţi ascund altceva decât pe mine însumi dar tu mă porţi în tremurul cărnii aromate de măr nedefinit nedefinitizat şi mă pierzi şi-mi taci în fiecare dimineaţă şi nici nu ştii dacă seara mă vei mai găsi dar nu contează eu oricum am să-ţi apar cândva mai devreme cândva mai târziu cândva mai oricum cândva mai oricând întotdeauna nesăbuit neîntregit şi chiar dacă am cea mai pură raţiune iraţională ai să te bucuri să mă porţi pentru că toţi mă poartă în ei şi eu nu port în mine nimic altceva decât pe toţi la un loc şi uite că iar m-am trezit din somn din realităţi ori poate din cineva care tocmai mă visa şi sub cap am o infinitate de insomnii şi uite aşa îţi vine câteodată să culegi de pe oriunde umbre de fluturi pe care să ţi le înfigi adânc în irişi şi să-ţi doreşti ca lumea din tine să fie aspru de frumoasă

 

poveste dintr-o iarnă în care urşii polari nu erau pe cale de dispariţie

 

era tot iarnă pe-atunci încă n-apucase să ningă-n oraş era doar al naibii de frig şi noi priveam lumea de la geamul bucătăriei şi credeam că lumea ne stă la picioare iar în picioare purtam şosete pluşate cu dungi galbene în rest eram goi şi miroseam la fel în fiecare dimineaţă şi pe sub sânii tăi obişnuiam să adorm oricând să mă trezesc oricum şi să trăiesc în neştire şi era tot iarnă şi-n fiecare iarnă ne răceam unul de la altul şi împărţeam aceeaşi folie de paracetamol şi ceaiul de chimen ne făcea bine şi portocalele începeau să fie dulci şi mai credeam în poveşti încă mai credeam în poveşti pentru că nu ştiam că poveştile nu există pentru că doar iarna se pot spune poveşti ce nu există pentru că pe-atunci urşii polari nu erau pe cale de dispariţie iar pe pachetele de ţigări încă nu scria fumatul ucide iar eu fumam mult fumam cu poftă ţigări din petunii şi inimi de sfinţi şi da era tot iarnă şi citeam mai multe cărţi deodată şi chiar credeam că ştiu mai bine decât heidegger de ce fiinţa este iar ochii tăi îmi erau de-ajuns pentru că nu uitau nimic… şi era tot iarnă pe-atunci ca şi acum o iarnă ce-mi ascultă bătaia aspră din venă şi cuvântul din acest vers e o iarnă de-aia grea absurd de grea numai bună de spus poveşti ce nu există

 

Autor:  Gabriel Bota 

http://cititordeproza.ning.com/profile/GabrielBota?xg_source=profiles_memberList

Tagged with:

Comentarii oprite

în cronica tăcerii te-ascunzi încet / legăn arterele visului

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011

în cronica tăcerii te-ascunzi încet

 

…şi file,

îţi răscolesc aluatul

de pâine

în secunde,

ce-au răstignit pe ramuri,

în cruce adunate,

toată esenţa vieţii.

 

tu-n puncte,

doar o simţi.

 

o linie albastră

uneşte ceruri mute

şi dintr-un fir de ceară,

reconstruieşti cetăţi.

 

pe aripa întinsă

de vis

să-ţi fie haină,

tu desenezi o hartă

şi-o gheară-nfigi în frunţi

de munţi ce au doar zarea,

solie să le-aducă,

nisipul tainei albe,

din peşterile-adânci…

 

în cronica pădurii

te-aşterni,

naşti infinitul.

trăirile-ţi sunt pure.

doar gesturi nu ştii duce

la capăt de-ntrebare.

rămâne doar răspunsul

sau poate doar un şarpe

şi-o virgulă s-aleagă

ce colb mai răscoleşte

cu trupu-i de şopârlă,

când doar iţeşte capul

din ierburile ‘nalte…

 

Tu te-ncropeşti gândire

în sfera cea de apă.

pământ se vede-n umbră

dar Tu asculţi şi vezi…

 

de dincolo de visuri,

idei sau gânduri moarte…

 

Tu taci.

Te-aud prin mine

cum treci, cum creşti,

alegi,

o tâmplă infinită

în care pulsul vieţii

adună frământare

apoi trânteşte-n piatră,

inscripţia păgână,

mai sfântă decât tot

ce s-ar fi scris vreodată

în filele creştine:

credinţa pură, dură,

lăsând în urmă hoţi,

de suflete, de inimi,

de gânduri prea născute…

 

Doamne,

când vei opri Tu

circul

acesta de netoţi?

 

legăn arterele visului

 

pe căile cuvântului.

ideile-şi strâng aripile

iar literele

aleargă nebune

din vârfurile degetelor.

 

îngheţate furtuni,

undeva,

pe creasta iubirii,

scâncesc legănare

până la implozia versului

pe pajiştea fulgerelor amânate.

 

mă trezesc singură,

înconjurată de poeziile toamnei,

într-un sublim ruginiu

al aşteptărilor.

 

a mai trecut un an al inimii mele.

 

sufletu-şi schimbă culorile

iar paşii,

îngenuncheaţi în ruga uitării,

descriu conturul unei pâini…

 

cerul primeşte firimiturile

spovedaniei minţii,

printre aripile păsărilor

ce vor duce departe,

într-o clepsidră de aur,

nisipul unui timp

prea trăit

pentru a mai fi viu.

 

Autor: Anne Marie Bejliu

http://cititordeproza.ning.com/profile/BejliuAnneMarie?xg_source=profiles_memberList

Tagged with:

Comentarii oprite

din braţele tale creşte-mă / armata mea invizibilă / profil pe o monedă de argint

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011

din braţele tale creşte-mă

 

ar fi ca atunci
când vezi o femeie frumoasă
care se leagănă
se leagănă

de pe un picior pe altul
căutându-se în carnea ta
de parcă ar auzi prima dată
ţipătul unghiilor însetate

 

ultima picătură

sau poate  asediul unei amintiri
sub întrebări nerostite vreodată

tainic loc
unde nu există rugăminţi
numai oglinzi
în care mă poţi vedea în genunchi

fără să fiu vinovată

 

ai putea să mă creşti din braţele tale

de la o vreme ochii mei au liniştea curată
a câmpului
atât de verde încât nici greierii
nici caii nu-şi mai găsesc locul

 

armata mea invizibilă

 

aş vrea să pot
din două poezii şi câte puţin
din tristeţile noastre
să fac o singură inimă

dacă aş avea darul de a împleti
gândul tău şi cântecul meu abia auzit
aş putea să sting depărtările

dar am doar aceste cuvinte
simple
aşteptând înghesuite
cum pe vremuri aşteptau aheii
în calul de lemn la porţile Troiei

şi nici macar nu ştiu să lupte
ştiu numai să dea înapoi
iubirea în tăcere
precum femeile rămase
singure în plin război

 

profil pe o monedă de argint

 

îmi voi îngropa în cântece
singura poezie pe care o ştiu
cu adevărat
icoanele noastre
nu se vor atinge niciodată
postind vor duce dorul
sfintelor buze

uneori ne lipsesc mătăniile
răsuflări de foc pe cuie de ceară
mărturisirile
cât de mult ne dorim să minţim fericirea
dar nu avem unde
să ne odihnim ochii

gânduri în genunchi
o armată de îngeri aşteaptă
rugile goale din noi
şi noi aproape
goi într-o rugă

 

Autor: Mioara Băluţă

http://cititordeproza.ning.com/profile/MioaraMelorys?xg_source=profiles_memberList

 

Tagged with:

Comentarii oprite

pe-o bancă…

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011


 

M-am aşezat pe-o bancă obosită
de timp şi alte mii de călători
ce-au zăbovit în calea lor grăbită
mai trişti, mai veseli sau mai visători.
Ascunse printre ierburi ce-au crescut
abia-i zăresc picioarele tocite
şi parcă-mi par ieşite din pământ
perechi de braţe ce doresc s-alinte.
M-am aşezat pe-o bancă, obosită
un gând mi-am agăţat, fără să ştiu
pe-o aşchie din trupul ei trezită
de-oftatul sufletului meu sălciu.
Cum mă suporţi cu gândurile mele
când ai văzut în timp atât de mulţi
şi celorlalţi le-ai oferit tăcere
cum, azi, mai poţi pe mine să m-asculţi?
De câte bănci avem nevoie-n viaţă,
de câte ori am vrea să ne oprim
să ne-aşezăm pe-o bancă într-o piaţă
şi fără vorbe să ne-nsufleţim..
Pe bănci tocite de-ale mele gânduri
ce nu le aparţin, dar le-odihnesc
dezbrac dureri pe trupul lor de scânduri
şi pentru că rezist, le mulţumesc!

 

Autor: Mirela Cornelia Apintilioaiei (Câmpan)

http://cititordeproza.ning.com/profile/MirelaCorneliaApintilioaiei

Comentarii oprite

Potop târziu

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011


 

Potop târziu, mulţimile flămânde,

Trufaşe-n marş spre cine ştie unde,

Un pas în altu-mpreunaţi în stradă

Pornesc tumultul clipelor de sfadă.

 

E  parcă marş şi totuşi văd că nu e

Destinul mic zidit în cărăruie,

Cu frunze reci cântate peste piatră

Şi foc tihnit îmbătrânit în vatră…

 

E parcă marş sau poate o poveste

Urcuşul fals în dincolo şi peste

Şi cine ştie cât o să rămână-n

Zidirea zilei scursă pe sub mână?

 

Şi peste paşi uitările ne plouă

Cum peste flori doinirile de rouă!

 

Autor: Slavomir Almajan

http://cititordeproza.ning.com/profile/SlavomirAlmajan109

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Astăzi ne înstrăinăm/ Să fii gazdă / Frumoasă eşti

Posted in Poezie by Hopernicus on 05/12/2011

Amintire şi dor, artist Mihai Catruna

 

Astăzi ne înstrăinăm

 

Astăzi ne înstrăinăm,

Calul însă moare alb.

Nu ne mai strigăm pe nume,

Nu ne recunoaștem chipul.

Buzele în gol se mișcă-

Veștile s-au isprăvit.

Vin perechi în urma noastră,

Înainte-iar perechi.

Ne-am iubit,și-atâția alții

Au gustat zădărnicia.

Suntem gânduri, numai gânduri

Ce se caută de veacuri.

Nu-i imbrațișare, nu-i,

Spațiul dintre noi să umple.

 

 

Să fii gazdă 

 

Să fii gazdă și să capeți

Bucuria unor oaspeți

Să surâdă în perete

Chip sever cu strânse plete

Vremuri vechi să se întoarcă

Să se suie toți în arcă

Şi cu mâinile curate

Să îmbie la bucate

Ochi albaștri ochi căprui.

Nu mai sunt ai nimănui

Numai vor decât să vadă

Veșnicia de zăpadă

Să fii gazdă și să fii

Prins în joc de-atâți copii

Copii morți cu râs curat

Care vârsta ți-au furat.

 

 

 

FRUMOASA  ESTI

 

Frumoasă ești precum o lume veche-

Mi-e dor de ea și totuși n-am o hartă.

E-o bucurie să-ți găsești pereche,

Să stai de vorbă cu o lume moartă.

Şi pe la margini sufletul e ros

De plictiseli, deșartă osteneală.

Cuvântul,astăzi,sună cam pietros,

Şi-azurul ni s-a preschimbat în smoală.

Regretul-o clopotniță uitată-

Trimite umbră înspre case vechi.

A noastră tinerețe-ncape toată

În veacul amăgitelor perechi.

 

 

autor Robert Toma 

Tagged with: ,

Comentarii oprite

Și între noi e-o lume de reproșuri

Posted in Poezie by Hopernicus on 08/11/2011

Unde duc scările, artist Daniela Isache

 

Și între noi e-o lume de reproșuri
Iubirile ca un stigmat rănesc
Cum fumurile ce mai ies pe coșuri
În cenușiu de nori se regăsesc

Că te crucific nu am nici-o vină
Din tine taina mereu mi-o hrănesc
Tu ești prin vreme veșnică tulpină
Și-n frunza mea , în dor te regăsesc

Orice aș spune te rănesc de moarte
Eu vreau atât, să ne iubim puțin
Să intre luna prin ferestre sparte
Cu nopțile de patimi și de chin

Să te mai țin să-mi rătăcești în brațe
Să te mângâi pe sânii tăi rotunzi
Când mâinile ca niște vrăbii hoațe
Scot la lumină, tainele ce-ascunzi.

 

 

autor  vanghele ion

Comentarii oprite

mă readun din filele tăcerii

Posted in Poezie by Hopernicus on 08/11/2011

un simplu zâmbet

aruncat pe-un arc de gând.

am adormit pe tâmpla re-nfierii,

a unui sunet…

poate ecoul slab

prin patimi răsuflând.

un pas mai stau

apoi târârea-mi vie,

va continua s-atingă

drumul drept.

m-am îmbătat destul,

iluzie nătângă,

cu-al tău izvor de miere-fiere…

nu-s.

nici coama dealului,

nici vârful lui,

nici lapte

şi nici firimitura de argint,

din firul ce mă leagă-n

noapte,

de-o stea de undeva,

prea sus…

 

sunt doar un eu

ce-a cumulat egouri.

mă manifest mereu,

tot mai nătâng.

în loc să-mi tai odată

slăbiciunea toată,

s-alerg bezmetic

dar s-alerg spre vârf,

spre Sus…

 

mă răscoleşte taina

unei iubiri ciudate.

spre ea un pas mai fac

apoi mă-ndrept.

 

fruntea mi-e încruntată,

privirea-mi oarbă,

mai pune-un lemn pe foc…

flăcări culeg.

 

mă ard şi râd

în timp ce trupu-mi urlă,

precum un lup flămând…

pădurea nu-mi aleg.

aleargă trupu-mi printre spini

şi fuga

îmi e ca-notul unei pietre…

zgomot…

prea mult zgomot.

mă cufund…

 

autor Bejliu Anne Marie 

Tagged with:

Comentarii oprite

La început Dumnezeu a făcut poezia / În arșița nopții/ Trecu moartea prin mine/

Posted in Poezie by Hopernicus on 30/10/2011

 

 La început Dumnezeu a făcut poezia

La început Dumnezeu a făcut poezia
Și a văzut că ea este bună,
A împărțit lumea în poeți și nepoeți,
Ceea ce se vede și astăzi,
Indiferent de sex și naționalitate,
Gândul celui nebun nu este un păcat,
Domnul și-a deschis casa de arme,
Zice Ieremia,
S-au luptat oamenii între ei,
Până a căzut Palatul de Iarnă,

Libertatea se plimba în pielea goală
Ca o femeie uitată de Dumnezeu,
Au privit-o bărbații, așa, simplu, cu sufletul,
Don Quijote chicotea, știa că el va veni
Sau va reveni, ca Messia,
Călare pe un tun gigantic,
Din tun vor ieși marile poeme,
Dar nu va mai fi cine să le citească.
Poate mătușile desfrânate ale poeților.

 

 


În arșița nopții

Îl văd pe Blecher chinuit în corset,
cu dureri în mușchi, articulații, oase.
Are forța de a visa.
Nimic nu-i seamănă.
Pentru el zarurile au fost aruncate din naștere.
Viața este un joc obligat.
Ce sens are celebritatea pentru el?

Există progres în artă? .
Nici vorbă. Fiecare artist este un Narcis.
Dar nu trebuie să-și trădeze egolatria.
Abstinența la orice,
când nu este motivată intim,
devine o cauză a morții.
Orice tren care aduce moartea este în orar.
Când Dumnezeu este mort, orice este posibil,
hulitorii nu mai există, dușmanii vieții devin prieteni.

Păsările coboară pe pământ,
dar nu pot lua cu ele decât o pradă,
nu pot lua fericirea.
Nefericite păsări, izgonite în cerul pustiu.
Logica nopții îmi spune
că există o armonie în noi
pe care nu o cunoaștem ziua.
De ce ne este frică de noapte,
de moarte?
Ascultă cum cântă iarba
cu glasurile celor plecați dintre noi.
Până atunci sărută-ți iubita, ea există.

Trecu moartea prin mine

Trecu moartea prin mine,
Mă lasă-n pace,
Pășesc printre ruine,
Cu carapace,
Ca o țestoasă mă simt,
Doar creierul umblă,
Ca-ntr-un tablou de Klimt,
Mai fac o tumbă,
Scoate limba la mine
Cine vrea, cine poate,
Nu mă plâng, nu mă ține
Nici viața în rate.

O, zile, voi zile de teamă
și de speranță, capete
de regi decapitați,
ore, picături de sânge
regesc, nimeni nu știe
unde-i regatul dispăruților atlanți.
Mâini ce semnează
Condamnări la moarte,
Procese de conștiință
Cu ușile închise, zile,
Voi zile, jocuri de noroc
Pe o estradă netedă, rostogolite bile,
Zaruri, capetele noastre obosite.
Inocența-i o crimă?
Răspunde, regicide.

autor Boris Marian

Tagged with:

Comentarii oprite

Acolo ai fost cândva

Posted in Poezie by Hopernicus on 17/10/2011

în marmura minților mele ai fost cândva iubito
acolo în sevele trupurilor ostenite
în substanțele pure ale sângelui
acolo ai fost în cifrele aruncării de pe bloc
în sudoarea fonetică a ștreangului
în marea cea mare a venelor deschise
în seducția tâmplei din care glonțul a evadat
acolo ai fost când a trecut trenul
când locuitorul unei lovituri de cuțit am ajuns
când galeria minei și-a năpustit carbonul
în oasele mele tinere
când prietenii m-au îndopat cu medicamente și alcool
acolo ai fost când otrava cinei celei de taină
m-a târât la groapa de la marginea cetății
când n-a mai fost oxigen pentru inimă
când zăpada a năvălit și înghețul
acolo ai fost suflând abur cald peste pleoape
lângă parapetul zdrobit de mașină
lângă seringa lui lakatoș țiganul din celula pușcăriei
acolo unde plec diseară nu poți veni
acolo focul e mai înalt decât mințile
pierdute într-un oraș românesc
incendiul se va stinge nefiresc de data asta
ca o strună de chitară ce se rupe în mijlocul
celui mai divin spectacol
ca un polizor ce se sparge în mijlocul turației maxime
Sfântă Maria pentru noi roagă-te
#   #   #
suntem prea reci iubita mea.
dar aici nu e moarte
a zis ea
aici e lumea asta.
noi suntem zborul păsării de la geam, am zis.
nu, iubitul meu, aşa reci cum suntem
suntem în lume
nu în moarte
a zis ea.
şi eu o cred.
#    #    #
Doamnă, nu mai sta acolo-n sud
Ne-am crescut copiii sănătoşi
De atâţia bani nu te aud
Nu te-aud de tot atâţia proşti
Doamnă hai la mine în Ardeal
Lasă proştii, lasă banii grei
Că de vii – Biserica din Deal
O s-o dau la Cozia pe-un stei
Piatră fie-ţi Doamnă şi urât
Zile negre – soare desfrânat
Strângă-te iubirea mea de gât
Asta ştie baba mea din sat
Dar blestemul meu e mai pervers
Vei veni că numai în Ardeal
Poţi ucide ultimul meu vers
Mă poţi transporta până în Deal
În Ardeal e noapte şi e ud
Plouă Doamnă – lacrimi la mormânt
Înainte de-a pleca din sud
Ia-te şi pe tine ca veşmânt
Lumea spune c-am ajuns nebun
Că dau bani pe cerşetori şi beri
Cum să strig la Cer Isuse Bun
Dacă nu arunc ziua de ieri?
M-am bătut cu toţi şi am învins
Am ajuns la cimitir – în Deal
Sub copacul ars de-atâta nins
Pace-am vrut şi mi s-a dat Ardeal
Ah iubită Doamnă ce stupid
Dimineaţa asta stă în cui
Intră-n tine – soare şi acid
Şi Dăncuşul Ştefan Doru – nu-i
Lumea spune că-s cutremurat
Că plătesc păcate. Şi mai ce?
M-aş vrea iar de brazi prelegănat

Şi de stele. Care-i a me ste?

 

autor Dăncuş Doru Ştefan 

Tagged with:

Comentarii oprite

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 4,981 other followers